Victor Roncea Blog

Ne-a parasit Mihai Pelin, un Cavaler al Adevarului
Asociatia Civic Media anunta cu durere un an de la trecerea la cele vesnice a bunului nostru colaborator si prieten, scriitorul, publicistul si neobositul cercetator al istoriei comunismului, Mihai Pelin, un model al luptatorilor pentru Adevar.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Va prezentam mai jos, In memoriam, cateva file din publicistica sa energica prin care reusea remarcabil sa demaste impostura, minciuna si ticalosia ocupantilor Romaniei.

Mihai Pelin a murit in reculegere, în seara zilei de vineri 14 decembrie, la Spitalul Fundeni, după ce la patul de suferinţă un cor de tineri, condus de preotul Clinicii, i-a cântat colinde. Sufletul lui a însoţit aripile de înger ale cântărilor sfinte. Prietenii şi cititorii săi i-au prezentat un ultim omagiu în Capela Cimitirului Străuleşti 2, unde a fost corpul neînsufleţit al celui ce-a fost, până în ultimele sale zile de viaţă, un neobosit căutător de adevăr. Funeraliile au avut loc marti, 18 decembrie, la orele 12.00. Au fost prezenti putini sai colaboratori de incredere si prieteni jurnalisti, scritori, istorici, fosti si actuali ofiteri de informatii.
Istoricul Mihai Pelin s-a născut în vara lui 1940, la Cernăuţi, de unde familia sa a fugit de hoardele bolsevice dupa invadarea Romaniei Mari. Absolvent al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti a fost jurnalist la „Scânteia tineretului”, „Tribuna României”, „Ramuri” şi „Flacăra”. Membru al Uniunii Scriitorilor, a debut editorial cu volumul „Redactori şi pianişti” (1967), urmat de „Inaderenta” (1968), „Miorita nu s-a nascut langa stele” (1973), „Caderea Plevnei” (1977), „Sa pierduta pe mare” (1983), „Speranta” (1984), s.a.
Pasiunea pentru necunoscutele istoriei şi gustul pentru risc al căutătorilor de adevăruri ascunse i-au favorizat şansa, rară pentru acele vremuri, de a edita la Veneţia trei volume masive de reconstituiri, documente civile şi militare din anii participării României la cel de-al doilea război mondial. Acolo, a fost alaturi de miscarea romanilor anticomunisti din Italia. Ultima sa lucrare, al carui manuscris l-a definitivat cu putin inainte de spitalizare, privea misterele celor doua Legatii italiene la Bucuresti in perioada celui de-al doilea Razboi Mondial. A colaborat, de asemenea, cu serviciul specializat al Crucii Roşii din Munchen (Suchdienst) la lămurirea dispariţiilor unor militari germani în toamna anului 1944 în România.
Aceste şi alte asemenea merite si contribuţii la intarirea relatiilor dintre Italia si Romania au fost răsplătite cu demnitatea de Comandor al Ordinului Solidarităţii Italiene (Stella della Solidarieta’ Italiana – foto).

După 1990, a fost angajat al revistelor româneşti pentru străinătate şi al publicaţiilor „Baricada”, „Expres Magazin” şi „Independent”, în ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarelor „Jurnalul Naţional” si “Cronica Romana” si consultant special al Asociatiei Civic Media, in vederea deconspirarii cartitelor anti-Romania din serviciile secrete, presa si societatea civila.
Dorinţei exprimate în chiar lozincile purtate şi strigate de demonstranţii din decembrie 1989 de a avea acces la adevărul asupra istoriei recente, Mihai Pelin i-a răspuns cu întreagă putere şi fidelitate. În cele aproape două decenii ce s-au scurs de-atunci, şi-a consacrat întreg efortul şi timpul de care un pasionat de cercetare poate dispune, investigaţiei şi studiilor în arhivele comunismului românesc. Printre scormonitorii în arhivele speciale, Mihai Pelin a fost cercetătorul şi publicistul de excepţie care a făcut publice documente esenţiale din zonele puterii şi influenţei, cu modestie si fără a urmări şi plănui şantaje ori avantaje personale. În paradoxurile „democraţiei originale”, prin „curăţarea” din arhive a multora din informaţiile consemnate de Mihai Pelin, înseşi cărţile sale s-au metamorfozat acum în documente valoroase.
Faptul că a fost primul cercetător care a intrat în Arhivele fostei Securităţii în scopul publicării documentelor studiate, i-a adus popularitate şi prestigiu, numeroşi colaboratori dar şi puternici şi nemeritaţi duşmani. Rezultat al acestor documentări a coordonat editarea primelor patru volume ale Cărţii Albe a Securităţii (1996-1997). Mai cu seamă, dintre acestea, volumul „Istorii literare şi artistice (1969-1989)” a generat dezbateri, conflicte şi patimi. Alte volume, având la bază documente inedite din arhivele speciale, îngrijit prefaţate, redactate şi adnotate de Mihai Pelin, au fost adevărate best-seler-uri ale istoriografiei şi publicisticii post-comuniste. „Epistolarul Infernului” (1993), „Sionişti sub anchetă” (1993), „Legenda si Adevar” (1994), „Culisele spionajului românesc” (1997), „Operaţiunile Meliţa şi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate” (1999), „Artur – Dosarul Ion Caraion” (2001), „Iluziile lui Iuliu Maniu” (2001 şi 2002), „Opisul emigraţiei politice. Destine in 1222 de fise alcatuite pe baza dosarelor din arhivele Securitatii” (2002), „Genii si analfabeti” (2002), „Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică” (2003), „Italieni, va ordon, treceti Prutul!” (2003), „SIE & SRI – Trecutul nu se prescrie” (2004), „Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti” (2005), „Diplomatie de razboi” (2005), sunt câteva dintre cărţile semnate de Mihai Pelin, din raftul ce-i este consacrat în biblioteca personală a specialiştilor şi iubitorilor de istorie si adevar.
Plecat prea devreme dintre noi, odihneşte-te, în pace, Mihai Pelin. Rămânem cu cărţile tale.
Nu o sa-ti uitam niciodata ideiile sclipitoare, zambetul strengaresc si privirea scaparatoare!
Din publicistica sa de front:
Remember: Aici Radio Securitatea Libera

Disidenta in cultura, intre mit si adevar

Un serial de Mihai Pelin

Despre o asa-zisa elita culturala romaneasca, autodeclarata ca atare, fireste, a inceput sa se vorbeasca pe la sfarsitul anilor ’70. Principalii ei protagonisti au fost Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau opera. Jurnalul de la Paltinis de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului in 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Plesu va putea fi citita abia in 1988. Pana atunci, baietii mai publicasera o prefata la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de cateva pagini la opera altora si niste studii subtiri ca lama de ras si cu titluri pretentioase, incapabile sa te invite la lectura si meditatie. Era in ele ceva crispat si parca imprumutat si din alte parti. In timp, la aceasta operatiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei asa-zise elite, au aderat si alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. Si ele pe sine, si noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul in cauza s-a insotit si cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas si aroganta din ei transpira prin toti porii, le curgea din urechi si supura pe la nari.
Cu toate acestea, notiunea de disidenta a suras elitei in curs de formare la Bucuresti, a ademenit-o si i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg si intelectualii de rand. Adica pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporati in elita.
In 1982, elita noastra a traversat si primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au inscris in miscarea intitulata Meditatia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, si parca te ridica deasupra a toti si a toate – si au rupt cuiul. De altfel, numai niste oameni cu mintea beteaga, imprudenti pana la prostie si cu ratiune de moftangii se puteau implica in cacealmaua intitulata Meditatia Transcendentala. Niste oameni seriosi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat in mana unui individ dubios, despre care se soptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai multi ani in urma din tara, spre a-l utiliza in atingerea unor obiective absonse. Si dupa un timp petrecut in Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat in viteza la Bucuresti, spre a servi drept navod. Cine se prindea in navod se prindea, cine nu, nu.
Intr-adevar, Meditatia Transcendentala primise toate aprobarile de rigoare pentru a functiona, inclusiv de la institutul specializat si de la Ministerul Invatamantului. Deocamdata, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fara intentii malefice. Insa, la un moment dat, s-a intamplat ceva la care nu se astepta nimeni: cineva i-a soptit Elenei Ceausescu, numarul doi din partid, ca la Meditatia Transcendentala se petrec niste lucruri nu prea curate si ea a decis ca de chestiunea in speta sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimtita in cizme, ci organele partidului comunist. Urmand ca toti participantii la meditatie sa fie exclusi din randurile acestuia, fiecare in sedinte organizate ad-hoc in institutia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa faca si, de ochii partidului, i-a sanctionat pe toti cei sase ofiteri care monitorizasera cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe in continuare de cacealma, in deplina discretie. Si acesta l-a agatat pe Andrei Plesu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si dintr-o declaratia aparte, despre care nu se intelege prea bine in ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putu salva nici pe Andrei Plesu, si nici pe altii ce-i relatasera ce se intampla sub bagheta lui Nicolae Stoian.
Noi nu afirmam ca Andrei Plesu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar in toata povestea si lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai in cazul cand dosarul ce i-a fost alcatuit de famigerata institutie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se intampla. Cu certitudine, in acest dosar se afla si rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu dupa convorbirile cu Andrei Plesu, precum si altfel de documente relative la disidenta falsului filosof si a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furati de moda care bantuia pe alte meleaguri, incitati de gesticulatiile lui Paul Goma, nucleul dur al asa-zisei elite, alcatuit din Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu, mai in sinea lui, mai pe langa cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curand se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treaca in uitare afacerea Meditatiei Transcendentale, ca atat lui Andrei Plesu, cat si lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, dupa o excludere din partid!
Chestiunea nu poate avea decat o singura explicatie: Gogu Radulescu. Si cei ce au trait epoca stiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru iesirea din tara a lui Andrei Plesu trebuia sa fie dat de Securitate si aceasta era prudenta. In cazul ca Plesu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele in capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atat mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informatie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Plesu in Occident, pentru a fi propulsat in functia de director al postului de la München. In cele din urma, retinerile s-au spulberat. Exista un document in arhivele Securitatii in care s-a rezumat o discutie purtata de mai multi ofiteri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiter a fost de acord cu iesirea lui Plesu din tara si argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Plesu nu va ramane in Occident si nici nu erau sanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis lenes; 2) nu-i place sa mearga la slujba; 3) in nici o tara din lumea occidentala nu poti deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gasti pe care ai adunat-o in jurul tau. Si asa cum s-a dus, Andrei Plesu s-a si intors. In alta ordine a lucrurilor, pluteste in aer o banuiala justificata: de fapt, Plesu si Liiceanu, si nu numai ei, reprezentau o interfata anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Cand Occidentul acuza autoritatile de la Bucuresti ca nu permite oamenilor de carte sa se miste liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adica nu au voie sa circule peste hotare? Priviti, domnii Plesu si Liiceanu studiaza la Heidelberg, Ana Blandiana strabate America de la un capat la altul etc. etc. Ce vreti mai mult? Pana in decembrie 1989, si Andrei Plesu, si Gabriel Liiceanu nu au facut altceva decat sa-si ingroase anturajele cu cat mai multi aplaudaci. Faima lor de disidenti era intarita in mod sistematic si de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucuresti, cu cine trebuia elogiat si cu cine trebuia detestat. Si asa mai departe. Totusi, cand incercam sa aflam in ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, asa cum ni le comunica un dictionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, cand e vorba de Gabriel Liiceanu, si mult mai multi ani, daca-l avem in vedere pe Andrei Plesu, acestia au fost salarizati de Institutul de istoria artei fara sa faca nimic, dar nimic, nimic, exceptand sforile trase in vederea edificarii unei asa-zise elite si in rindurile artistilor plastici. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetator sa-l laude pe Nicolae Ceausescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.
Mai ramane sa comentam si afirmatiile lui Andrei Plesu, conform carora, in saptamanile premergatoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. In primul rand, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeti, cu frigiderele pline in permanenta. In al doila rand, la Tescani, Plesu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Plesu sa sara pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degraba, o grupare a viitoarei puteri, care stia ce urma sa se intample la Bucuresti, s-a gandit sa-l puna la adapost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toti cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schitat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, in primavara lui 1989. Din pacate, dupa cum a evoluat ulterior, atat va mai ramane din el si din disidenta lui.
Idolii de mucava
Continuarea la https://www.civicmedia.ro/
Cititi si: Plesu si Patapievici sponsorizeaza iredentismul si antiromanismul maghiar din banii Romaniei * ICR si Plesu: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un roman