Opera de propagandist a lui Vladimir Tismăneanu se bate cap în cap cu cea de condamnare a comunismului. Culmea ironiei, amândouă au fost făcute la fel de prost. Şeful Comisiei prezidenţiale putea face orice, dar nu să şi condamne ceea ce a susţinut.
Vladimir TISMANEANU: O conceptie practica si vizionara – Perspectiva totalitatii “Sinteza originala, expresie remarcabila a marxismului creator in contemporaneitate, conceptia filosofica si politica a secretarului general al partidului nostru, tovarasul Nicolae Ceausescu, reprezinta prin viziunea generala, prin complexitatea, polivalenta si bogatia de semnificatii pe care le comporta nu atat un ansamblu de idei de incontestabila valoare teoretica cat mai ales un model de raportare intelectuala la realitatile sociale de azi. Asa cum o doreste o intreaga dezvoltare a marxismului si a miscarii muncitoreseti, punctul de vedere al totalitatii concrete care sta la baza intelegerii dialecticii societatii si istoriei este indisociabil de imperativul transformarii revolutionare a lumii, de imperativul practicii social-istorice. Publicitate Este, fara indoiala, privilegiul unei gandiri de exceptie, acela de a imbratisa, intr-o viziune larga, deschisa, realitatea, urmarind in acelasi timp surprinderea articulatiilor intime, determinatiilor concrete ale fenomenului si proceselor sociale, de a concepe universul in si prin particular, de a afirma particularul si de a-l integra universului, refuzand schematismul si reductionismul, speculatia si orice fel de excese teoretizante. Interiorizand profund necesitatea nedogmatizarii demersului teoretic marxist, tovarasul Nicolae Ceausescu accentueaza asupra faptului ca: ”Nu trebuie sa ne multumim cu cea ce s-a spus odata ci sa reconsideram unele teze daca viata, realitatile, faptele demonstreaza ca ele nu mai corespunde, chiar daca la vremea lor au fost juste”. (…) Depistam, deci, in filonul umanist revolutionar al conceptiei tovarasului Nicolae Ceausescu, intelegerea profunda, deplina, a faptului ca totalitatea sociala concreta isi are radacina in om. Ca nu semnifica nimic in absenta lui sau in conditiile ignorarii lui. Or, tocmai socialismul si comunismul tind sa corespunda practic, sa dea intreaga masura reala unei eterne chemari antropocentriste, pe care marxismul o ridica la cea mai inalta cota. “
Vladimir Tismaneanu Viata Studenteasca
Vladimir Tismaneanu, “Micului dictionar social-politic pentru tineret”, Editura Politica 1981, coordonator stiintific Virgil Magureanu:
„Partidul actioneaza continuu pentru perfectionarea organizarii si conducerii economiei, vazind in aceasta actiune o dimensiune esentiala a fauririi societatii socialiste multilateral dezvoltate. In aceeasi directie sint indreptate eforturile de dezvoltare si perfectionare a suprastructurii socialiste, a cadrului institutional specific noii societati, a intregii vieti spirituale, eforturi in care rolul determinant, de organizator si dinamizator al actiunii revolutionare a maselor revine Partidului Comunist Roman“. (pp. 47-48)
CONSTIINTA SOCIALISTA. “In conceptia partidului nostru, c.s. reprezinta un factor de cunoastere si de desavarsire a personalitatii umane, un factor formativ si mobilizator in intreaga actiune de faurire a societatii socialiste.”
„Asa cum subliniaza Programul P.C.R., dinamica procesului cultural in socialism, necesitatea sa obiectiva sint determinate de faptul ca etapa actuala de faurire a societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintare a Romaniei spre comunism impune cresterea continua a rolului factorului constient, participarea activa a maselor si a personalitatilor la opera de creatie istorica“ (p. 151).
EXISTENTA SOCIALA. “In interpretarea corelatiei dialectice dintre existenta sociala si constiinta sociala, o contributie remarcabila a fost adusa de catre tovarasul Nicolae Ceausescu, care, in repetate randuri, a subliniat unitatea dintre transformarea e.s. si constiinta oamenilor muncii, intrucat “numai atunci cand oamenii vor dirija in mod constient procesele sociale si vor obtine efectele voite de ei se va putea vorbi cu adevarat de trecerea la comunism”. (pag. 209)
„Trecerea revolutionara de la capitalism la socialism reprezinta un salt istoric din imperiul necesitatii in imperiul libertatii“ (p. 272).
LUPTA INTRE VECHI SI NOU. “In societatea noastra socialista, o conditie primordiala a victoriei n.(noului n.n.) o reprezinta infaptuirea consecventa a politicii Partidului Comunist Roman.” (pag. 275)
“In comunism dispar clasele sociale, se atenueaza si sunt treptat inlaturate diferentele esentiale dintre munca fizica si munca intelectuala, dintre sat si oras, se instaureaza deplina echitate sociala, are loc o ampla inflorire a culturii si umanismului”.
“In interpretarea corelatiei dialectice dintre existenta sociala si constiinta sociala, o contributie remarcabila a fost adusa de catre tovarasul Ceausescu, care, in repetate randuri, a subliniat unitatea dintre transformarea e.s. si constiinta oamenilor muncii, intrucat «numai atunci cand oamenii vor dirija in mod constient procesele sociale si vor obtine efectele voite de ei se va putea vorbi cu adevarat de trecerea la comunism»”
„Marxismul se dezvolta neincetat prin gindirea creatoare a partidelor comuniste si muncitoresti, care in elaborarea strategiei si tacticii lor revolutionare tin seama de conditiile concret-istorice, de experienta specifica si de nivelul de dezvoltare proprii fiecarei tari. O contributie de seama la imbogatirea creatoare a marxismului au adus si aduc Partidul Comunist Roman, secretarul general al partidului, tovarasul Nicolae Ceausescu…“ (p. 281).
NATIUNEA BURGHEZA / NATIUNEA SOCIALISTA. “N. burgheza se caracterizeaza prin stabilirea relatiilor de productie capitaliste, scindarea societatii in clase antagoniste, dominatia economica, politica si ideologic-culturala a burgheziei. N. socialista reprezinta un tip nou, superior de n. constituita pe o baza economica, politica si ideologica structural deosebita de cea burgheza.(…) Analiza continutului si evolutiei proceselor si fenomenelor sociale contemporane evidentiaza faptul ca n. este inca departe de a-si fi epuizat misiunea istorica.” (pag. 302)
“Programul P.C.R. reflecta interesele vitale ale tuturor oamenilor muncii, fara deosebire de nationalitate, fiind insusi programul intregului nostru popor de edificare a societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintare spre comunism. Concluziile si previziunile stiintifice cuprinse in Programul P.C.R. orienteaza intreaga activitate a partidului.” (pag. 350) “Umanism socialist, revolutionar – Forma superioara a umanismului, intemeiata pe conceptia stiintifica a materialismului dialectic si istoric despre societate.(…) Fiind diametral opus asa-zisului umanism burghez, intemeiat pe asuprire si exploatare, pe inegalitate si nedreptate sociala, u.s.r., asa cum se releva in Programul PCR, concepe omul ca fiinta sociala, aflata in stransa legatura si interdependenta cu semenii sai.” (pag. 435)
Ruşinea de a fi copilul unei bestii scelerate
Firele duc inexorabil către Direcţia de Propagandă şi Cultură a CC al PMR, către Jdanovul României, dictatorul ideologic absolut care a fost Leonte Răutu. Drăghici era un primitiv, un individ rudimentar. Linia Securităţii o dictau membrii Biroului Politic, Dej, Teohari Georgescu, Ceauşescu, Chişinevschi, Pauker, Răutu, Moghioroş, Pîrvulescu, Borilă, Bodnăraş, Maurer, Miron Constantinescu. Securitatea a aplicat cu morbidă ardoare programul urii sociale, al eliminării „duşmanului”, conţinut în ideologia luptei de clasă a partidului comunist. A disocia rolul Securităţii de cel al partidului, inclusiv în viaţa de apoi a regimului, ar fi o eroare. Cele două instituţii au fost mereu întrepătrunse, îngemănate, s-au susţinut şi au colaborat cu perversă dragoste mutuală. Ca şi NSDAP şi Gestapoul. Ceea ce-l scoate din minţi pe Ion Iliescu la Traian Băsescu, dar şi la Emil Boc, Valeriu Stoica, Vasile Blaga, Theodor Stolojan, spre a-i numi doar pe câţiva dintre cei mereu insultaţi de preşedintele de onoare al PSD, este faptul că ei practică un alt stil politic. Unul care include rostirea adevărului despre trecut. Un viitFirele duc inexorabil către Direcţia de Propagandă şi Cultură a CC al PMR, către Jdanovul României, dictatorul ideologic absolut care a fost Leonte Răutu. Drăghici era un primitiv, un individ rudimentar. Linia Securităţii o dictau membrii Biroului Politic, Dej, Teohari Georgescu, Ceauşescu, Chişinevschi, Pauker, Răutu, Moghioroş, Pîrvulescu, Borilă, Bodnăraş, Maurer, Miron Constantinescu. Securitatea a aplicat cu morbidă ardoare programul urii sociale, al eliminării „duşmanului”, conţinut în ideologia luptei de clasă a partidului comunist. A disocia rolul Securităţii de cel al partidului, inclusiv în viaţa de apoi a regimului, ar fi o eroare. Cele două instituţii au fost mereu întrepătrunse, îngemănate, s-au susţinut şi au colaborat cu perversă dragoste mutuală. Ca şi NSDAP şi Gestapoul. or cinstit nu se poate clădi câtă vreme memoria este negată, paralizată, raşchetată. Anestezia memoriei înseamnă suspendarea libertăţiiFirele duc inexorabil către Direcţia de Propagandă şi Cultură a CC al PMR, către Jdanovul României, dictatorul ideologic absolut care a fost Leonte Răutu. Drăghici era un primitiv, un individ rudimentar. Linia Securităţii o dictau membrii Biroului Politic, Dej, Teohari Georgescu, Ceauşescu, Chişinevschi, Pauker, Răutu, Moghioroş, Pîrvulescu, Borilă, Bodnăraş, Maurer, Miron Constantinescu. Securitatea a aplicat cu morbidă ardoare programul urii sociale, al eliminării „duşmanului”, conţinut în ideologia luptei de clasă a partidului comunist. A disocia rolul Securităţii de cel al partidului, inclusiv în viaţa de apoi a regimului, ar fi o eroare. Cele două instituţii au fost mereu întrepătrunse, îngemănate, s-au susţinut şi au colaborat cu perversă dragoste mutuală. Ca şi NSDAP şi Gestapoul – Evz 2008-2009 (C.N.)
In atentia Presedintiei Romaniei, a Clubului Roman de Presa, a Uniunii Sindicale MediaSind – membra a Federatiei Europene a Jurnalistilor si a Federatiei Internationale a Jurnalistilor – si a Asociatiei MT – “Active Watch” – Catavencu Production (sa nu ramana pasiv/a/e): un ziarist (io) a castigat un nou proces cu mafia societatii civile. De notat: mi se solicitau cele mai mari “daune morale” din istoria presei romane – 3.300.000.000 lei adevarati (adica vechi). Rezultat: Instanta a dat dreptate cuvantului liber si adevarului: Mihnea Berindei, fondatorul GDS alaturi de Silviu Brucan, membru de vaza al Comisiei Tismaneanu si bagator de seama in afacerile murdare ale neo-kominternului de la Chisinau (se pare ca ii e de folos rusa invatata in particular de la Tatiana Pauker, aceeasi care-l striga pe Tismaneanu, pe strazile cartierului bugheziei rosii, “micul onanist – micul onanist!”), ramane “recunoscutul agent al Securitatii” (si nu numai:-) si este obligat sa ne plateasca el 30.000.000 (3000 Ron), pentru cheltuieli de judecata (sa zica mersi ca nu il dau si eu in judecata pentru timpul pierdut… sau poate…). Ziarul ZIUA, Asociatia Civic Media si subsemnatul, Victor Roncea, gratie Justitiei Romane si a celor mai tari avocati pe profil din tara asta, de la Casele George Papu si Tuca, Zbarcea & Asociatii, au reusit sa-l puna la pamant pe agentul de influenta al GDS, “lider” al “dreptei neo-conservatoare” si al grupului de interese mafiot al societatii in civil, in timpul liber avocat, fostul ministru al Justitiei Valeriu Stoica, cu toate sforile si sortuletele lui de mason. Slava Domnului! Multumesc Victor Frunza, dincolo de nouri!
Mai jos dovada – Decizia Instantei (cititi si amuzati-va), Decizia CNSAS care cuprinde numele conspirative ale lui Berindei “Mircea” si “Sandu” folosite “inclusiv dupa plecarea sa definitiva in Franta” – si articolul incriminat, extrem de actual si azi: Cand Minciuna sta cu presedintele la masa.
Cand Minciuna sta cu presedintele la masa de Victor RONCEA
“In societatea noastra socialista, o conditie primordiala a victoriei noului o reprezinta infaptuirea consecventa a politicii Partidului Comunist Roman.” – Vladimir Tismaneanu, 1981
Destinele intrepatrunse ale lui Vladimir-Volodea Tismaneanu si Horia-Roman Patapievici sunt legate chiar si prin indicativul unitatii DSS care ii avea in grija. Tismaneanu a parasit Romania socialista cu acordul si sprijinul oficial al Directiei a II-a a Securitatii. Patapievici a ramas. Dar ambele familii de “ex-patzi” sovietici se aflau in atentia aceleiasi unitati speciale: UM 0110, responsabila cu monitorizarea si contracararea activitatilor agentilor URSS din Romania. Sigur, nu ei erau agenti sovietici, ci doar parintii lor. Regretatul opozant anticomunist, jurnalistul si scriitorul Victor Frunza, afirma in ultima editie a monumentalei sale lucrari “Istoria comunismului in Romania” ca propagandistul Vladimir Tismaneanu este urmasul direct al kominternistului Silviu Brucan, fiind insarcinat cu existenta in a doua sa ilegalitate a Partidului Comunist si a structurilor Internationalei a IV-a din Romania. Numele celulei de baza a PCR este astazi GDS – Grupul pentru Dialog Social, scrie Frunza, amintind ca acesta a fost infiintat de Brucan; prin intermediul recunoscutului agent al Securitatii Mihnea Berindei, membru de vaza al “Comisiei Tismaneanu”. Victor Frunza explica: “In interesul puterii sale, PCR putea si poate sa imbrace orice haina, sa-si ia drept travesti orice chip, chiar si acela al adversarilor sai”. Ceea ce se si intampla astazi: Tismaneanu face pe anticomunistul, Patapievici pe preacucernicul. Ambii se pretind drept detinatori ai unui alt “adevar unic”, veritabili “gardieni ai democratiei”, pretinsi “intelectuali”, de loja, furtunari de cuvinte aruncate peste un imens pustiu de idei, ocupanti si manipulanti cu brevet ai opiniei publice. Arma lor preferata este minciuna. Saptamana trecuta, Tismaneanu s-a apucat sa scrie, negru pe alb, ca nu a facut parte din nici o redactie comunista, ca altii – exemplificand cu Sorin Rosca Stanescu, Ion Cristoiu sau Cornel Nistorescu – si ca a scris doar “cateva texte de conjunctura”. “Profesorul” cu catedra platita in Maryland, din banii nostrii – prin intermediul retelei de profitori din Institutul Cultural Roman patronat de H.R. Patapievici -, are grave probleme de memorie. Neo-trotkistul uita ca suntem in 2007 si nu a apucat inca sa rescrie istoria din functia de Ministru al Gandirii si Implementarii cu Forta a Raportului Tismaneanu. Inca mai avem biblioteci, ne-“prelucrate”, in care inca se mai gasesc colectiile organelor de Partid in care-si facea slujul: “Tanarul leninist”, “Viata studenteasca”, “Amfiteatru”, “Scanteia tineretului”, “Convingeri comuniste” sau pana si lucrarea publicata sub bagheta lui Virgil Magureanu, in care il pupa in fund pe Ceausescu, la fel cum o face astazi cu Basescu sau cum a facut-o ieri cu Iliescu. Autorul celui mai ticalos afront la adresa Bisericii Ortodoxe Romane si a Patriarhului Teoctist, in fond, a istoriei reale a Romaniei – mincinosul “Raport final” Tismaneanu – se doreste si inchipuie drept prim lustrationist si moralizator sef, acum pe santierul “anticomunist” al tarii. Si aceasta de la stanga presedintelui care i-a oferit Patriarhului cea mai inalta distinctie nationala oferita vreunui roman al lumii. Daca insa Traian Basescu vrea ca gestul acesta chiar sa aiba o semnificatie pentru Romania si Patriarhului ei, pana dincolo de moarte, trebuie sa-i gaseasca Raportului si autorului lui locul cel mai potrivit, indicat fara gres de autentici militanti anticomunisti ca Ionel Cana si regretatul Victor Frunza: la cosul de gunoi al Cotrocenilor, al Romaniei. Altfel, Minciuna va sta mereu cu presedintele la masa.
O fantomă bîntuie România: Vladimir Tismăneanu de Mircea Platon
Motto:„Marea problemă a României de azi e acea descrisă de un filozof francez: dificultatea supremă e cum să distingi fantomele de persoanele reale. Noi am luat prea multe fantome drept personaje în carne si oase” (Vladimir Tismăneanu, 1995).
Acompaniat de taraful de strînsură al prietenilor si îndatoratilor domniei-sale, care îi tin isonul jignindu-i preopinentii, domnul Tismăneanu continuă să sustină fie, într-o primă fază, că el a fost consistent de „dreapta”, un anticomunist convins, fie, într-un al doilea, ceva mai constipat, moment, că ne va povesti în noua prefată a cărtii politic corecte Fantasmele salvării (1998) despre cum a trecut el de la „social-democratie” la „dreapta”. Dorind să-l ajut pe dl Tismăneanu să-si facă o autocritică onestă în fata colectivului, voi încerca, în cele ce urmează, să semnalez pozitia dlui Tismăneanu la diferite momente ale ultimelor două decade.
Un exercitiu de lectură 1. În articolul Irepetabilul trecut, publicat în 1990, dl Tismăneanu scrie că regimul comunist nu mai poate fi resuscitat în România: „O dată, pentru că era esentialmente antiuman, deci potrivnic instinctelor si aspiratiilor naturale ale individului, indiferent de originea sa. Apoi, pentru că era antinational, o scornire incongruentă cu firea acestui popor, o născocire a Apusului pe care un Orient sărăcit de spirit civic si-a însusit-o în figura scheletică si amenintătoare a comisarului bolsevic.” Asadar, în 1990, dl Tismăneanu sustinea că există o incompatibilitate între „născocirea apuseană” comunistă si „firea” natiunii române (notiune „esentialistă”). 2. În 1992, într-o conferintă despre „Basarabia, România, Europa” tinută sub auspiciile Fundatiei Iuliu Maniu la New York, dl Tismăneanu a vorbit despre cum Iuliu Maniu a înteles că ideologia comunistă amenintă „statul national”. Fără a spune nimic împotriva ideii de „stat national” român, pe care Constitutia la care lucrează acum „expertii” si „elita” Presedintelui Băsescu o consideră o idee depăsită, reactionară, „interbelică”, dl Tismăneanu spunea împăciuitor: „Desigur, există regretabile extremisme în viata politică din tară, există tendinte de isterizare xenofobă, dar ele îmi par mai degrabă de periferia culturii civice care se construieste acum.” 3. Tot în 1992, dar în context anglofon de această dată, dl Tismăneanu scria, în Finishing the Revolutions of East-Central Europe (articol semnat împreună cu Patrick Clawson) si în eseul Between Liberation and Freedom, ambele texte apărute în volumul Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, despre cum cel mai mare pericol pentru Europa de Est si deci si pentru România nu e coruptia, controlul mass-media, oportunismul sau slăbiciunea constitutională: „Dintre toate pericolele care amenintă libertatea în Europa Centrală si de Est, cel mai mare e renasterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internationalist, cum e comunismul.E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum «patrie», «natiune» sau chiar comunitatea de sînge.” Această carte, din 1992, însuma rezultatele unei conferinte desfăsurate în martie 1991 la Timisoara. Cu ocazia sederii în Timisoara, dl Tismăneanu i-a dat un interviu dlui Mircea Mihăies. În acel interviu, dl Tismăneanu si cu dl Mihăies, asezîndu-i în aceeasi oală pe un Nichifor Crainic cu istoricii comunisti Mircea Musat si Ion Ardeleanu, au căzut de comun acord că, de fapt, regimul iliescian e un regim fascist, o „putere de tip plebiscitar”: „VLADIMIR TISMĂNEANU e obicei, acesta e începutul fascismului. Sînt si eu de părerea lui Adam Michnik că pericolul major în întreaga Europă Centrală si Răsăriteană este un fascism care-si va păstra o anumită glazură socializantă, egalitaristă”. Si fără a avea vreo îndoială că „statul etnocratic pur functionează la ora actuală”, dl Tismăneanu continua: „E foarte frumos să vorbim despre sufletul satului, sau despre sufletul românesc, care s-a născut la sat. Dar în Europa si în pluralism nu prin mit intrăm. De obicei, mitul e forma sigură de iesire din Europa. MIRCEA MIHĂIES: Si din legalitate. VLADIMIR TISMĂNEANU: Fără îndoială. Traditia culturală, politică occidentală este traditia legalitătii. E cam plictisitoare si obositoare dar al naibii de fertilă pentru individ!” 4. Odată ce a redefinit lupta împotriva (neo)comunismului ca luptă împotriva fascismului si etnocentrismului, dl Tismăneanu a putut îmbina utilul cu plăcutul. Astfel, în articolul Romania’s Mystical Revolutionaries, publicat în 1994 în revista „Ptisan Review” dl Tismăneanu deplînge faptul că intelectualii asociati Miscării Legionare nu si-au făcut autocritica: „Pînă recent, activitătile intelectualilor asociati Legiunii Arhanghelului Mihail au fost acoperite sub un văl de tăcere si prezentate ca un amănunt efemer, aproape nesemnificativ, al tumultuosilor lor ani de ucenicie. Nici unul dintre acesti intelectuali nu s-a apucat să-si cerceteze constiinta pentru a detecta motivele obsesiei lor de tinerete. Ce a urmat după 1940 a fost un lung si, trebuie să spunem, reusit exercitiu de amnezie voită. Si totusi angajamentul fascist al ‘Generatiei Tinere’ si identificarea ei cu Garda de Fier au fost cea mai directă expresie a nationalismului si antisemitismului care răspîndite astăzi în Europa de Est.” Desigur că dl Tismăneanu stia că, de fapt, ce a urmat anului 1940 a fost un lung sir de morti ale intelectualilor de dreapta, fie trimisi în linia întîi a frontului de către Ion Antonescu, fie măcelăriti de comunistii îndrumati ideologic si de Leonte Tismăneanu. „Vălul de tăcere” era datorat lichidării multora dintre intelectualii cu pricina, iar „cercetarea constiintei” se făcuse sub bătăi si în cursul „reeducării”. În plus, istoriografia comunistă a evitat subiectul legionar din motive de cenzură ideologică. Mai stia dl Tismăneanu si că unii intelectuali de dreapta fugiseră în Occident, unde încercaseră să-si refacă viata în contextul unui climat intelectual de un stîngism extrem de agresiv care nu îngăduia „cercetarea sufletului”, ci doar (auto)denuntul „fascistilor”. Si denutînd continuă si dl Tismăneanu care, după ce trece în revistă articleria legionară a unor Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Nae Ionescu, îi înfierează insidios, în acelasi paragraf, pe Marian Munteanu si pe Gabriel Liiceanu. În viziunea lui Tismăneanu, ambii s-ar fi făcut vinovati de „exonerarea” legionarilor: „Această exonerare e în special nelinistitoare astăzi, în România post-ceausistă, cînd multi din tînăra generatie de studenti si intelectuali se identifică cu spiritul radicalilor rebeli ai anilor treizeci. De exemplu, liderul studentesc Marian Munteanu a format o organizatie numită Miscarea pentru România si îi invocă pe Nae Ionescu si miscarea sa drept model. Atît prefata lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian cît si Schimbarea la fată a României a lui Cioran au fost recent reeditate de Editura Humanitas din România. Directorul editurii Humanitas e Gabriel Liiceanu, principalul discipol si continuator al lui Constantin Noica (si în prezent un critic îndîrjit al regimului Iliescu). În 1992, Liiceanu însusi a publicat o carte intitulată Cearta cu filosofia în care asistăm la un lung tur de fortă în examinarea tribulatiilor teoretice ale lui Cioran fără nici o referire însă la trecutul fascist al lui Cioran”. În continuare, Tismăneanu critică faptul că Gabriel Liiceanu a reeditat Schimbarea la fată a României fără o prefată în care să critice o carte care a fost „una dintre principalele manifeste ale fascismului european în versiunea «national bolsevică»”. Asadar, dacă Iliescu e „fascist”, Cioran e „national bolsevic”. Ceea ce urmărea în acest fel dl Tismăneanu era să poată spune că între „nationalismul” românesc si comunism există o continuitate, că dictatura comunistă e o consecintă a nationalismului-legionar si că, de exemplu, cartea lui Cioran apartine „impetusului care a ajutat la edificarea unei dictaturi fasciste în România, sîngeros preludiu al celeilalte, nu mai putin sîngeroase, tiranii comuniste.” Un „preludiu”, asadar o miscare de deschidere, o miscare care anunta comunismul, care a adus comunismul. Acum, după cîte stiu eu, dl Liiceanu e considerat o personalitate a „dreptei” liberale, „netotalitare”. Atunci de ce mă întreabă dl Mihăies: „Unde si cînd a atacat Vladimir Tismăneanu ‘dreapta traditională’? 5. E ciudat că dl Mihăies nu stie sau nu îsi mai aminteste, deoarece, în 1995-96, dl Tismăneanu era din nou intervievat de dl Mihăies. Si, dacă „la export” dl Iliescu era prezentat ca victimă a criticilor urmasului oficial al „fascistului” Noica, în cartea Balul Mascat, liderii opozitiei democrate sînt din nou criticati pentru „lipsa de maturitate” de care au dat dovadă în încercarea lor de a se împotrivi lui Ion Iliescu. Astfel, conform dlui Tismăneanu lupta dintre Iliescu si opozitie (condusă de PNTCD) ar fi fost una dintre „bolsevicii-bolsevici” si „bolsevicii-antibolsevici”. Conform dlui Tismăneanu, „radicalismul” opozitiei era nejustificat: „Nuanta morală trebuia să fie si una a tolerantei si a amînării scadentelor. Anumite puncte importante puteau fi lăsate pe seama unor comisii de stabilire a adevărului, alcătuite de istorici, personalităti intelectuale care să gîndească tranzitia în termeni de compromis istoric, mai degrabă decît de conflict (…) Ceea ce cred că s-ar fi putut realiza, în special după 1992, ar fi fost nu ideea de reconciliere, care e o etichetă găunoasă, ci coabitarea.” 6. Un bun exemplu de coabitare cu neobolsevicii ne oferă în 2003 dl Tismăneanu în cartea de convorbiri cu Ion Iliescu, de care se pare că îl leagă pasiunea comună pentru marxismul revizionist si, mai ales, pentru scrierile lui Trotsky, a cărui absentă din bibliografia românească o deplîng amîndoi. Fără a comenta toată cartea, voi remarca doar cîteva aspecte. În primul rînd, Tismăneanu vorbeste iarăsi de „rigiditatea” (stiffness) opozitiei lui Corneliu Coposu si a anti-comunistilor care, după cum spune Ion Iliescu aprobat de Tismăneanu, au dat dovadă de „schematism, primitivism” în anti-comunismul lor. Dar atmosfera îmbîcsită, de activisti depănînd amintiri despre cît de frumoase erau sedintele de altădată de la „Stefan Gheorghiu”, de pe cînd, eheu fugaces, trecea si Silviu Brucan pe acolo, culminează într-o mărturisire perfect lămuritoare în privinta lui Vladimir Tismăneanu. Care spune asa: „Cel putin un aspect e clar din dezbaterea internatională despre comunism versus fascism: dacă se poate vorbi despre comunism cu fată umană, e aproape imposibil de vorbit despre fascism sau nazism cu fată umană. Comunismul a lăsat cel putin loc pentru iluzia umanismului – si în traditia comunistă, poate în marxism, în antropologia filosofică marxistă, a existat probabil o traditie umanistă complet respinsă de fascism. După cum ati mentionat mai devreme, si cred că e foarte important, cred că la originile marxismului se află un fel de aspiratie democratică.” Acesta e Vladimir Tismăneanu în 2003. În 2006, presedintele Băsescu avea să-l numească pe acest om Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Începînd cu acel moment, „anticomunismul” dlui Tismăneanu nu a mai cunoscut limite. Oricine i s-a opus a fost fie comunist, fie fascist, fie, avînd în vedere că, în viziunea dlui Tismăneanu ambele sînt aidoma, si comunist si fascist în acelasi timp. Dar oricum e mai rău să fii fascist, pentru că nu esti deloc umanist, pentru că nu mai întretii „iluzia umanistă”.
Cîteva conluzii Citind “opera” dlui Tismăneanu, am ajuns la concluzia că dlui Tismăneanu îi va fi imposibil să ne explice cum a trecut de la social-democratie la „dreapta” pentru simplul motiv că nu se poate vorbi de o „evolutie” a dlui Tismăneanu. Pentru a întelege parcursul, fragmentat, esoteric si proteic al dlui Tismăneanu ar trebui să tinem cont de strategiile sale de construire a carierei atît în SUA cît si în România. Apoi, trebuie să tinem seama de cine îl plăteste. Dar, dacă dl Tismăneanu are dreptate, una dintre caracteristicile comunismului e tocmai „proteismul fenomenului si evanescenta lui. Îti scapă mereu printre degete. De aici imposibilitatea de a surpinde în toate detaliile sale fenomenul comunist.” Îmi dau deci seama că nu pot surpinde toate detaliile scrisului dlui Tismăneanu. Dar proteismul, vesnica reinventare de sine si de altii, vesnica manipulare semantică a istoriei si destinelor românilor, refuzul unei identităti, toate ni-l indică pe dl Tismăneanu ca fiind pe orbita fenomenului comunist românesc si international. Rămînem, urmărind zig-zagurile nedemne ale dlui Tismăneanu, fie cu impresia unui om care e o simplă portavoce a unor interese politice, un simplu activist de partid pus să justifice ideologic niste decizii politice luate deasupra lui, fie cu imaginea unui oportunist. Dar în nici un caz cu un om de dreapta politică. Dreapta politică, conservatorismul adică, nu e ideologie. Dar nu e ideologie doar în măsura în care înseamnă apărarea unei identităti (sociale, culturale, politice, religioase) date. A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate. În măsura în care îti reinventezi propria identitate în permanentă, si în măsura în care faci din identitate un lucru rău, nu mai esti conservator. Lucrurile sînt asa cum sînt si reinventarea lor nu e, de cele mai multe ori, decît o reinventare semantică, o redefinire abuzivă. E genul de redefinire care a făcut din tărani niste „dusmani de clasă” sau niste „năpîrci reactionare”, care a făcut din preoti niste „fanatici”, care a făcut din evrei niste „suboameni” si care face acum din omul normal un „homofob”. E genul de redefinire care precede sau justifică crima organizată. Lucrurile vii cresc, doar jucăriile mecanice se inventează. Si lucrurile vii au o origine, o natură specifică, niste rădăcini, un timp si un spatiu al lor. Ingineria socială merge mînă în mînă cu lipsa de identitate personală. Nu poti să aperi ceva dacă nu stii cine esti. Si nu vei sti niciodată cine esti dacă cineva îti va rescrie mereu trecutul. În lipsa acestei înrădăcinări în structurile de rezistentă ale realului, în antropologia crestină, în traditia morală si istorică, „dreapta” nu e decît o ideologie ca oricare alta pentru că nu exprimă nici o realitate, ci doar încearcă să inventeze o realitate. O realitate conventională. Asa cum e si „realitatea” democratiei românesti din ultimii douăzeci de ani, în care oamenii cinstiti siliti să „coabiteze” cu structurile politico-ideologice gangsteresti clocite de structurile de partid si de stat ale regimului comunist sînt condamnati, de fapt, la moarte (sufletească) lentă. De aceea am spus că, după saizeci de ani, „două generatii de tismăneni” sînt de ajuns. Nu mă refeream la „evrei”, ci la oportunisti. Nu i-am făcut dlui Tismăneanu nici o vină din faptul că e fiul tatălui domniei-sale, dar i-am făcut o vină din faptul că foloseste acelasi limbaj ca al tatălui domniei-sale si că, dincolo de rasă, clasă sau religie, pregăteste o nouă generatie de oportunisti (ortodocsi, catolici etc.) care să apere sistemul corupt din România. Si cea mai bună dovadă că aliatii domniei-sale sînt fie corupti, fie incompetenti, e că nici unul dintre vasalii tismănieni nu a îndrăznit să constate, ca „expert”, pe tot cuprinsul acestei polemici despre stînga si dreapta, ceea ce era de constatat, si anume că, judecat după scrierile sale, dl Tismăneanu nu poate fi considerat un om de dreapta. Poate fi considerat un om al stîngii antistaliniste (anticommunist Left/ liberal Left), asta ca să fim generosi cu precizie. Lucrul acesta e dovedit nu doar de scrierile dlui Tismăneanu si ale aliatilor săi, ci si de modul lor de a lupta. De la începutul acestei polemici, întrebărilor sau argumentelor mele bazate pe scrierile dlui Tismăneanu li s-a răspuns cu injurii si amenintări la adresa mea. Nu am nici o îndoială în privinta capacitătii de a face rău a „elitei” noastre. Dar am din ce în ce mai mari îndoieli în privinta dorintei ei de a face bine. De a fi onesti. Eu discut cărti, ciracii dlui Tismăneanu caută să mă distrugă pe mine, personal, visează să mă vadă dat afară de la universitatea unde studiez, delirează asupra cîte unei fotografii de-ale mele, îsi folosesc, precum dl Mihăies, pozitia oficială, de vicepresedinte al ICR, pentru a publica pe site-ul institutiei pe care o conduc articole injurioase la adresa mea (cu alte cuvinte, se fac vinovati de abuz de putere, de vreme ce folosesc resursele statului pentru a da bătălii personale cu un scriitor român) etc. De ce? Fiindcă am îndrăznit să spun că „regele” e gol? Si oportunist? Dacă e adevărat ce spune dl Tismăneanu, si anume că românii sînt, colectiv, atît de insuportabil de tarati de comunism, oare cum trebuie să fie dl Tismăneanu, crescut si educat în epicentrul aparatului ideologic represiv comunist, de care a si profitat? La urma urmelor, dl Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român. Eu am fost crescut si educat să să fac ceea ce a făcut bunicul meu Aurel N. Platon, născut în 1904, antilegionar, bun prieten cu o familie de evrei din Botosani, notar liberal al comunei Vorona. Cînd trupele sovietice, care ni l-au adus si pe tatăl dlui Tismăneanu, au început să intre în tară, bunicul a înhămat caii la sareta primăriei si a plecat în refugiu căutînd să scape de comunisti arhiva primăriei, istoria satului. Domnul Tismăneanu foloseste discursul si apucăturile celor care au distrus România. Asa a fost educat. Eu am fost educat să apăr ce pot din România veche, integră. În 1950, tatălui meu i s-a spus, în scoala primară: „Mars acasă si spune-i lu’ tat’tu să dea pămîntul la colectivă dacă vrea să te mai primim la scoală.” Bunicul meu, notar liberal în comuna Vorona, avea cinci copiii si cinci hectare de pămînt. A dat pămîntul, aproape tot. Dar, din cauză că fusese notar „burghezo-mosieresc”, l-au dat afară de la primărie. Si a trăit asa, aproape două decenii, pînă cînd a împlinit vîrsta de pensie, din munca micii lui grădini de legume, din cresterea cîtorva păsări si din cei doi trei pomi fructiferi pe care îi avea în curtea casei. A trăit unde se născuse, în curtea casei lui, în România profundă. Si prin acest om am cunoscut si eu România profundă. Autarhică. Si deloc „primitivă” sau „sovină”. Dar cinstită. De zeci de ani sîntem siliti, dacă nu acceptăm coruptia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmasii celor care au distrus si distrug România, care seacă albiile de ape, muntii de minereuri, pădurile de viată si oamenii de suflet, ne dau lectii de moralitate si ne învată cum să ne dezbărăm de strămosi, de natiune, de credintă, de patrie, de cultura românească si de alte „racile ale trecutului”. „De ce sîntem atît de ticălosi?”se întreba retoric dl Mihăies. Fiindcă puteti. Fiindcă aveti spate. Fiindcă oamenii cinstiti nu mai au cum să vă tragă la răspundere. Fiindcă măsluiti continuu criteriile. Fiindcă sînteti multi si organizati. Stiu că nu voi cîstiga bătălia. Dar mai stiu si că dl Tismăneanu va pierde lupta. Si asta pentru că domnia-sa nu se luptă cu mine, ci cu adevărul propriei sale bibliografii. Si nimeni nu poate sări peste propria umbră. Deja nu mai puteti minti, desi încă nu vreti să spuneti adevărul.
(Text apărut în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Bucuresti, Editura Predania, 2009)
————————- Vezi Mircea Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi; Gelu Trandafir, Anca Cernea: https://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/26/despre-radicalisme-si-diversiuni-o-scrisoare-de-la-anca-cernea-si-gelu-trandafir/. Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, Bucuresti, Albatros, 1994, p. 13.
Vezi, de exemplu, Ioan Stanomir, Stat, natiune si patriotism constitutional, „Revista 22”, 22 februarie 2006 (https://www.revista22.ro/stat-natiune-si-patriotism-constitutional-2491.html). De mentionat că Ioan Stanomir este seful comisiei prezidentiale pentru revizuirea Constitutiei.
Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, p.
„Tribalism. But of all the threats to liberty in East-Central Europe, the greatest is a revived spirit of collectivism. This is not an intellectual, internationalist sort of collectivism, like communism. It is a primitive, parochial collectivism that draws on such concepts as the fatherland, the nation, or even the blood community”. În Between Liberation and Freedom, Tismăneanu adaugă si „strămosii” (ancestors) la notiunile tribaliste. Vezi Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, Editura Vladimir Tismăneanu, PatrickClawson, Philadelphia, Foreign Policy Research Institute, 1992, XI, p. 39.
Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, 220-221. De notat că, în Fantasmele salvării,Tismăneanu nu mai vorbeste de abandonarea mitului, considerate „cimentul societătii”, ci doar de abandonarea miturilor „rele” cum ar fi nationalismul, si înlocuirea lor cu mituri „bune”, cum ar „societatea civilă” (Tismăneanu, Fantasies of Salvation, Princeton, Princeton University Press, 1998, p. 37.
„Until recently, the activities of the intellectuals associated with the ‘legionnaires of the Archangel Michael’ have almost universally been glossed over with a veil of silence and presented as an ephemeral, alsmost insignificant episode in their tumultuous Lehrjahre. Nor have any of the participants engaged in soul-searching to detect the reasons for their youthful obsession. What followed after 1940 has been a long, and one must say, successful exercise of willed amnesia. Yet in the preceding decades the fascist commitment of the ‘Young Generation’ and its identification with the Iron Guardist movement was the most straightforward expression of nationalism and anti-Semitism to be found in Eastern Europe” (Vladimir Tismăneanu, Romania’s Mystical Revolutionaries, în A Partisan Century: Political Writings from Partisan Review, Editura Edith Kurzweil, New York, Columbia University Press, 1996, p. 383-384).
Teza apare explicit în Fantasies of Salvation, de exemplu, unde ni se explică faptul că, deja năpăditi de „sovinism, antisemitism, neîncredere în liber-cugetători si nationalism”, comunismul ne-a venit ca o mănusă, încurajînd aceste caracteristici. Într-un cuvînt, Estul Europei a „mostenit o combinatie de forme monolitice de gîndire totalitară de sorginte precomunistă si comunistă” (Frantasies of Salvation, p. 48-49).
Vladimir Tismăneanu, „Romania’s Mystical Revolutionaries”, A Partisan Century, p. 389-90.
Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi. Atacul lui Tismăneanu poate fi unul din factorii care au contribuit la faptul că, într-o primă instantă, Gabriel Liiceanu a contestat numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Vezi Sorin Lavric, Cum se investighează crimele comunismului la Români, „Adevărul”, 4 octombrie 2006 (https://www.adevarul.ro/articole/2006/cum-se-investigheaza-crimele-comunismului-la-romani.html). Ulterior, Gabriel Liiceanu s-a reconciliat cu Vladimir Tismăneanu sub flamura presedintelui Băsescu.
Vladimir Tismăneanu, Balul mascat: Un dialog cu Mircea Mihăies, Iasi, Polirom, 1996, p. 19-21.
Ion Iliescu (interviewed by Vladimir Tismăneanu), Communism, Post-Communism and Democracy: The Great Shock at the End of a Short Century, Boulder, East European Monographs, 2006, p. 41.
Iliescu, Communism, 51, 62, 116-17, 120-21 (despre inoportunitatea reinstaurării monarhiei). Despre penibilul acestei cărti de convorbiri cu Ion Iliescu a scris si politologul britanic Tom Gallagher, în articolele Politolog fără bisericute („România liberă”, 13 octombrie 2006), Netulburat în propria-i mistificare („România liberă”, 1 noiembrie 2006), „Un istoric indispendabil pentru doi presedinti români” I, II („Ziua”, 14 si 15 aprilie 2006).
Vladimir Tismăneanu în Iliescu, Communism, p. 167-69.
La începutul anilor ’90, Tismăneanu scria: „Dar, asa cum a arătat recent istoricul polonez Adam Michnik, «nu există socialism cu fată umană, ci doar totalitarism cu pumnul în gură»” (Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucuresti, Editura Univers, 1995, p. 101).
Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, p.191.
Acest eseu e aparut in revista Convorbiri literare si in ultima carte scrisa de Mircea Platon si Gheorghe Fedorovici – Masura vremii: indemn la normalitate.
Cu foarfeca prin ziare Mircea Mihăieş: Între şuturi şi limbi pe bani
Când era un ziarist rupt în fund, îl călca în picioare pe primarul Traian Băsescu. De când a fost numit vicepreşedinte la Institutul Cultural Român, Mircea Mihăieş îl linge pe preşedinte de dimineaţa până seara.
Mircea Mihăeş – “Masca de fiere”, anul 2000
„Sunt departe de a împărtăşi simpatia multora dintre gazetari faţă de fostul căpitan de vapor ajuns multiplu ministru. N-am apreciat niciodată umorul lui cam grosolan, şmecheria unsuroasă a superiorului care se bate pe burtă cu subordonaţii. Nu cred nici în marile lui calităţi manageriale, pentru simplul motiv că prezenţa în acelaşi minister, în urmă cu cinci ani, n-a depăşit în consecinţe trecerea gâştei prin apă” (Mircea Mihăieş – „Masca de fiere”, p. 13).
“Întrucît e Băsescu mai eficient decât Decebal Traian etc. Remeş? Aş spune chiar că pedistul de la Transporturi e infinit mai priceput în a trage zeci de piei de pe spinarea contribuabilului decât omul care, prin lege, e obligat să adune banii de la populaţie…
Poate în felul acesta vom vedea şi noi cum „banii dumneavostră” au, de fapt, una şi aceeaşi destinaţie: găurile negre din conştiinţa oamenilor politici actuali” (p. 191).
„Ilustrată superlativ de „cazul Băsescu”, în care orgoliile mitocăneşti, interesele de gaşcă, proasta creştere, incompetenţa şi neruşinarea îşi dau graţios mâna, viaţa politică de la noi pare, tot mai mult, o afacere între mafioţi. Clientelismul generalizat, teama pierderii privilegiilor (de la cele mărunte la cele inimaginabil de mari), reflexele totalitare fac din România o ţară în care normalitatea e tot mai mult excepţia, şi nu regula” (p. 213).
De ce i se mai spune şi Mircea Limbăeş?
Restauraţia prin oligarhi (Mircea Mihăeş, Evenimentul Zilei – 22.06.2009)
„Îi spuneam de curând unui prieten – celebritate mediatică, personaj de un farmec şi de-o capacitate de seducţie devastatoare -, aterizat, cu tot idealismul lui cu tot, în tabăra furibund-anti-Băsescu: „Tu chiar vrei să ajungi să trăieşti într- o ţară aflată la cheremul exclusiv al lui Patriciu, Voiculescu şi Vîntu? Chiar vrei să-ţi laşi copiii într-o ţară în care colhoznicii levantini şi bonapartiştii cu nuanţe sud-americane ne vor da nu numai porţii bine chibzuite de mâncare, dar ne vor contoriza şi aerul?”.
Ei bine, eu n-am chef să trăiesc într-o astfel de ţară. Prefer de-o mie de ori gafele lui Traian Băsescu nemerniciei cu gura pungă a îmbogăţiţilor devoraţi de lăcomie. Prin nu ştiu ce întorsătură a lucrurilor, nici PDL-ul nu se simte prea bine avându-l în coastă pe Traian Băsescu. Şi e firesc să fie aşa. Nici Videanu, nici Berceanu, nici Blaga (pentru a mă reduce doar la liderii proeminenţi) nu cred c-au intrat în politică din pur idealism. Sunt oameni cu interese economice precise, pe care un personaj cu profilul lui Traian Băsescu nu poate decât să-i jeneze.” Cotidianul – Cu foarfeca prin ziare
In 1989, aparea in Statele Unite, sub conducerea lui Dorin Tudoran, Agora, „revista alternativa de cultura”. Lucrau alaturi de Dorin Tudoran, Mihai Botez (redactor sef adjunct), Paul Goma, Michael Radu si Vladimir Tismaneanu (redactori). Din colegiul de redactie, mai faceau parte nume grele ale intelectualitatii est-europene aflate in exil (Eugène Ionesco, Matei Calinescu, Ioan Petre Culianu, Milovan Djilas, Francois Fejtö, Victor Frunza, Virgil Ierunca, Virgil Nemoianu), dar si politologi occidentali precum Alain Besancon, André Glucksmann, Jean-Francois Revel. In numarul 2 din 1988, in paginile revistei a publicat, alaturi de Ion Vianu, Monica Lovinescu, Leszek Kolakowski, Ion Caraion si altii, si Geza Szöcs. Sub semnatura sa a aparut un articol cu un titlu grav: „Va fi razboi intre Romania si Ungaria ? Cateva reflectii”. Poetul nascut la Tg. Mures, traia in acea perioada in Elvetia, unde se stabilise din 1986. „Va izbucni un razboi intre Romania si Ungaria, in viitorul previzibil ?”, isi incepea scriitorul consideratiile, istorisind si o gluma pusa pe seama presedintelui american Roosevelt. „Conform unei anecdote din epoca respectiva, gluma imposibil de verificat azi, se spune ca in 1941, cand intre Ungaria si Statele Unite se declarase razboiul in mod oficial, presedintele Roosevelt i-ar fi pus urmatoarele intrebari adjunctului Secretarului de stat american: «-Are Ungaria vreo pretentie teritoriala de la noi ? -Nici una, domnule presedinte. -Atunci de la cine ? -De la Romania, domnule presedinte. -Asadar, Ungaria a declarat acum razboi si Romaniei ? -O, nu, domnule presedinte. n acest razboi, Romania si Ungaria sunt aliate.»” Etiopia Europei Dupa introducerea hazoasa, Geza Szöcs schimba tonul, expunand cateva consideratii despre natura regimurilor comuniste roman si maghiar, puse fata in fata. „n prezent, Romania si Ungaria alcatuiesc cele mai diferite societati in cadrul Pactului de la Varsovia, scria Geza Szöcs. (…) In cadrul regiunii, Ungaria se bucura probabil de cel mai ridicat nivel de viata, in vreme ce Romania poate fi numita, si nu fara temei, Etiopia Europei. Politica economica a Ungariei poate fi considerata cea mai liberala din blocul est-european, in timp ce supracentralizarea infaptuita in Romania a dus la ruina aproape totala a economiei acestei tari. n Ungaria se inregistreaza, probabil, cele mai putine violari ale drepturilor umanitare, in vreme ce Romania constituie cel mai intunecat stat politist din lumea comunista, a carei societate este caracterizata si imbibata de un soi de stil narodnicist al National-Socialismului, cu stridente bizantine. Ungaria este o parte din nucleul de nadejde al Pactului de la Varsovia, in timp ce Romania constituie o membra mai superficiala a acestei aliante militare. Politica externa a Ungariei este de cele mai multe ori ca o servitoare credincioasa fata de stapana Sovietica, in timp ce Romania – asa cum subliniam mai inainte – pare a urma un curs mult mai independent. (…) Dupa ce am insirat toti acesti factori de contrast, intrebarea ramane: Cum putem caracteriza aceste elemente ? Reprezinta ele cumva, in mod necesar, conflicte ori numai diferente intre cele doua tari ? Dar exista o sursa de tensiune intre cele doua state care poate fi considerata ca un conflict de interese ireconciliabil. E vorba de problema celor mai mult de doua milioane de maghiari care traiesc in Transilvania.” Relaţii bilaterale viciate In continuare, poetul ardelean trecea in revista, punctual, factorii care schimbasera, in opinia sa, natura relatiilor romano-maghiare. „1. Primul motiv il constituie flagranta brutalitate cu care guvernul roman incearca deznationalizarea, asimilirea fortata si in caz contrar silirea minoritatilor nationale sa dispara din tara. Nu e vorba doar de maghiari, dar si de germani, sarbi si evrei. Desi, in acest moment, mai putin spectaculoasa decat prezenta campanie a guvernului bulgar de a scapa Bulgaria de minoritatea sa turca, eforturile regimului de la Bucuresti – combinate cu decenii de continua presiune administrativa, cu forta bruta indreptata impotriva celor nesupusi – nu sunt mai putin devastatoare. Rezultatul este amenintarea a milioane de oameni cu pierderea identitatii lor nationale; iar conditia acestor oameni se inrautateste zi dupa zi. 2. In plus, schimbarile din conducerea Ungariei au dus la inlocuirea cadrelor staliniste, al caror comportament era inca guvernat de adeziunea slugarnica la eronata interpretare a dogmei internationalismului socialist. Noua echipa are avantajul de-a fi in stare sa traga lectiile cuvenite din profundul esec de pana acum al politicii Ungariei fata de Romania. 3. Presiuni diverse resimtite de guvernul maghiar au determinat recent conducerea de la Budapesta sa-si schimbe atitudinea in privinta problemei minoritatii. Printre aceste presiuni s-au aflat: a) Sporita rezistenta fata de opresiunea politica manifestata chiar de catre maghiari, atat in Slovacia, cat mai ales in Transilvania. Aceasta rezistenta s-a bucurat de o atentie internationala din ce in ce mai mare. (…) b) Rezistenta minoritatilor maghiare a coincis cu cererile si eforturile maghiarilor din Occident, si a determinat sporirea credibilitatii, prestigiului si influentei acestor eforturi. c) Esecurile din economia planificata a Ungariei au sporit probabilitatea unei stagnari ori a unui declin in standardul nivelului de trai, insotit de sporirea tensiunilor sociale. Toti acesti factori au facut posibil ca guvernul maghiar sa treaca la un mare gest de implicare intr-o chestiune, care, la urma urmelor, nu putea fi privita doar ca principiu. Altfel spus, nu a existat nici un factor care sa constranga guvernul maghiar in a continua sa ignore stridentul sovinism antimaghiar care face astazi ravagii in Romania. 4. In sfarsit, ar trebui amintit, de asemenea, ca Ungaria si-a schimbat atitudinea fata de Romania dupa venirea lui Gorbaciov la putere. Tinand cont de asemenea circumstante este tentant sa tragi concluzia ca, conducerea de la Moscova (despre care se spune ca ar fi nemultumita ca Bucurestiul evita noile reforme sovietice), ar fi dat mana libera Ungariei sa treaca la noua sa politica fata de Romania. S-ar putea foarte bine ca in acest moment chiar sa existe o incordare a relatiilor sovieto-romane, fapt care-i impinge pe unii sa se intrebe: ceea ce face Moscova acum este doar sa tolereze noua, mai indrazneata politica externa maghiara, ori chiar a inspirat Moscova crearea acestei politici? Asta te duce in taramul speculatiilor si conjuncturilor.” Do ut des Interesante era opinia autorului articolului si in legatura cu populatia de peste Prut. „In acelasi timp, romanii nu s-ar simti ca si cum Uniunea Sovietica s-ar situa de partea Ungariei impotriva lor, caci o politica sovietica croita intre asemenea parametri ar avea, de asemenea, un impact benefic si asupra minoritatii romanesti care traieste in Republica Sovietica Moldoveneasca; si care, in felul acesta, ar castiga sprijinul intregii opinii publice romanesti. n astfel de circumstante, un regim romanesc care ar refuza maghiarilor din Transilvania aceleasi drepturi de care s-ar bucura romanii din Moldova sovietica, s-ar trezi intr-o pozitie foarte subreda – atat din punct de vedere moral, cat si tactic.” Transilvania = Insulele Malvine Nationalismul regimului Ceausescu il impingea pe Geza Szöcs catre o comparatie cu Argentina, statul care la inceputul anilor ’80 disputase posesia insulelor Malvine, pe calea armelor, cu regatul Marii Britanii. Fara succes… „Intr-un fel, Transilvania constituie Insulele Malvine romanesti, cu singura deosebire ca ea apartine deja Romaniei. Asa stand lucrurile, tara reactioneaza ca si cum ar ramane intr-o constanta stare de pregatire militara pentru un razboi, in orice moment, avand drept obiect Transilvania. Cu toate acestea intrebarea persista: va izbucni razboiul dintre Romania si Ungaria?”. Scepticism exagerat Spre sfarsitul articolului, intelectulul exilat in „tara cantoanelor” se declara sceptic in privinta oricarei colaborari romano-maghiare, in cadrul vreunei structuri politice. „In dezacord cu opinia mai generala, semnatarul acestor consideratii considera drept improbabil ca Ungaria si Romania – in aproximativ viitorii 70 de ani – sa adere, din proprie initiativa, la vreun fel de confederatie generala. Singurul cadru de imaginat pentru autorul acestor randuri ar fi un fel de Statele Unite ale Europei. Mai putin de atat el nu are incredere in sansele unei integrari de nici un fel in Europa Rasariteana; fie ea de tip comunist ori necomunist.” Lăsăm pe seama cititorilor (şi politologilor!) comentariile… Florin MIHAI
Dialog Tismăneanu-Haraszti: Transilvanism, federalism si „frontiere transparente”
La 15 decembrie 1987, intr-un interviu acordat lui Vladimir Tismaneanu, publicat un an mai tarziu in revista „Agora” , Miklos Haraszti expunea conceptul de transilvanism. La baza proiectului, se afla ideea obtinerii unui „statut federativ”, de natura culturala, pentru minoritatile din Ardeal.
Nascut la 2 ianuarie 1945, la Ierusalim, intr-o familie de comunisti unguri refugiati din calea nazismului, Miklos Haraszti s-a stabilit impreuna cu ai sai, in Ungaria, la varsta de trei ani. n anii ’60 a urmat cursurile Facultatii de Sociologie a universitatii budapestane, devenind „sufletul” unui cerc de intelectuali de stanga, contestatari ai regimului Kadar. A fost exmatriculat pentru vederile sale politice, deviate de la „linia oficiala”, finalizandu-si studiile dupa 1968, intr-o perioada de relaxare ideologica. Se afirmase intre timp drept unul dintre poetii talentati ai Ungariei. In deceniul opt, editura Magveto i-a respins textul „Salariu pe bucati”, rod al experientei personale in uzina de tractoare Steaua rosie, la care se angajase. La 22 mai 1973 a fost arestat, fiind acuzat ca ar fi incercat sa distribuie textul „ostil” Republicii Socialiste Maghiare si altor intelectuali. A fost condamnat la opt luni de inchisoare cu suspendare. In 1976, a fost cofondator al Miscarii Democratice de Opozitie si, patru ani mai tarziu, a devenit redactor al revistei Beszélő. A participat la infiintarea si altor organizatii de opozitie, cum ar fi Reteaua Initiativelor Libere, Alianta Democratilor Liberi. A publicat, printre altele, volumele „Un muncitor intr-un stat al muncitorilor” (1978) si „Inchisoarea de catifea” (1987). In 1989, a participat la negocierile dintre opozitie si partidul comunist, care au marcat tranzitia statului maghiar spre democratie. A stabilit contacte cu liderii opozitiei poloneze (Michnik, Walesa, Kuron) si, in general, cu intelectuali est-europeni, contestatari ai regimurilor comuniste. Intr-una dintre aceste intalniri, a dezbatut si viitorul Transilvaniei, impreuna cu Vladimir Tismaneanu. Tismăneanu observă următoarele în „introducerea” dialogului: “Relatiile romano-maghiare au devenit tot mai tensionate in ultimii ani. Cred ca ar fi extrem de util pentru cititorii Agorei sa afle cum apreciezi aceasta chestiune. Cum se raporteaza Opozitia Democratica din Ungaria la problema minoritatilor etnice? Ca intelectual roman, sunt desigur mahnit si revoltat de orientarea sovina a regimului lui Ceausescu. Discriminarile etnice trebuie condamnate public si fara nici o retinere de catre toti cei care pretuiesc valorile democratice. Fantasmele “conducatorului” privitoare la o “natiune socialista romana cu desavarsire omogena”, al carei unic ideal ar fi sa indeplineasca cazurile, provoaca, pe drept cuvannt, ingrijorare si nemultumire printre maghiarii si germanii din Romania. Texte xenofobe sau de-a dreptul pogromiste au fost publicate cu impunitate in influente ziare si reviste din Romania”. Expunand proiectul de transilvanism, caracterizat de intervievatorul sau, Vladimir Tismaneanu drept „o alternativa coerenta si originala”, Harsaszti opinează: „Exista, neindoios, diferite conceptii si tendinte in aceasta privinta in randurile opiniei publice maghiare, se referea Haraszti la discutiile despre destinul etnicilor unguri din Transilvania. Soarta maghiarilor din afara Ungariei, in special in Romania si Cehoslovacia, este astfel cea mai vizibila preocupare publica a cetateanului mediu maghiar. Nemultumirea in legatura cu situatia conationalilor de peste granite este potentata de insatisfactia fata de comportamentul guvernului maghiar, si in primul rand fata de refuzul sau de a actiona in mod consecvent si corespunzator in favoarea acestora. Cred, pe de alta parte, ca opinia publica din Romania este lipsita de dovezile faptului ca, cel putin printre liderii de opinie ai publicului maghiar, dorinta de a prelua Transilvania inapoi de la Romania este absenta. Aceasta dorinta nu este catusi de putin prezenta politic. Mai mult, ea nu este prezenta nici macar ca o nostalgie. Preocuparea principala este formulata in termeni de aparare a minoritatilor, in ideea drepturilor ferm garantate pentru aceste minoritati. Obiectivul politic care se afla la baza acestei constante ingrijorari poate fi formulat in ideea frontierelor transparente. Ne gindim astfel la o Europa Centrala si de Rasarit federativa, in care minoritatile din Transilvania le va fi asigurat un statut federativ, indeosebi in termeni culturali. Pentru o descriere a starii de spirit a liderilor de opinie ai publicului maghiar in legatura cu aceasta chestiune, probabil ca notiunea cea mai adecvata este aceea de transilvanism. Nu exista inca nici un plan gata confectionat pentru a atinge acest ideal. Daca transilvanismul se va dovedi inacceptabil pentru o viitoare Romanie democratica, orice alta intelegere (deal) este posibila. Lucrul esential este ca dispunem de date incontestabile care atesta ca minoritatea maghiara din Transilvania – o minoritate care, daca ne gandim la numarul ei, ar putea fi usor descrisa ca o natiune! – sufera grave restrictii culturale. Aceste constrangeri, care echivaleaza in fapt cu instrainarea de intelectualitatea nationala, sunt menite sa conduca in cele din urma la romanizarea maghiarilor din Transilvania. Aceasta este preocuparea noastra primordiala si fundamentala.” Florin MIHAI Suplimentul Scanteia al Jurnalului national
10 August 2009
Foto:Pe vremea cand Paul Goma semna alaturi de Volodea Tismaneanu, “puiul de bolsevic” 🙂
Un articol din suplimentul Scanteia al Jurnalului national de azi scoate in evidenta uriasul angrenaj al dezinformarii anti-romanesti, de dinainte, din timpul si de dupa evenimentele din 1989. Motorul principal: reteaua kominternului. Azi, o poveste cu Mihnea Berindei (*). Voi reveni!
Doi unguri din Transilvania omorâti în bãtaie de români
“Împreunã cu tãrile socialiste, cu celelalte popoare ale lumii vom actiona pentru ca omenirea sã nu mai fie marcatã de “rãzboi rece”, prefatase începutul lui 89, profetic, Gorbaciov în mesajul sãu de An Nou. Dupã 1945, între cele douã „lagãre” – reprezentate de Uniunea Sovieticã si Statele Unite ale Americii – se instituise „un joc cu scor nul”. „Rãzboi improbabil, pace imposibilã” –definise Raymond Aron periculoasa competitie a cursei înarmãrilor si dezinformãrilor propagandistice. Pe acest fundal, în vara lui 1989 ziarele românesti debordau în anunturi de glorioase succese datorate lui Ceausescu. Iar în paginile de informatii externe, în lumea „celorlalti”, toate mergeau din rãu în mai rãu: somaj, greve, inflatie, violentã, rãzboaie, insecuritate socialã. Tot atât de departe de adevãr erau însã si informatiile despre România difuzate de partea cealaltã a „cortinei de fier”.
Povesti cu maghiari linsati de români bestiali
Joi, 10 august 1989, la Paris, cotidianul Le Monde publicase sub titlul „Doi unguri din Transilvania omorâti în bãtaie”, urmãtoarea stire: „Doi români de origine maghiarã au fost omorâti în bãtaie, acum douã luni de cãtre militieni, potrivit informatiei primite de la Liga de apãrare a drepturilor omului în România, cu sediul la Paris. János Tamás, un muncitor de 42 de ani din satul Sindomini judetul Harghita, fãcuse rost de carne pentru o masã festivã cu ocazia primei comuniuni. În 23 mai a fost arestat de 4 militieni care au dorit sã afle de unde a cumpãrat mâncarea si l-au bãtut pânã a murit. În 12 iunie, Imre Tamás, sofer de camion în vârstã de 38 de ani, a fost prins si omorât în bãtaie pentru cã a comandat o bere în limba maghiarã în satul Miercurea Ciuc, în apropierea Clujului” (Sursã Agentia Infomina).
Jurnalistic vorbind, stirea aceasta e corect structuratã. S-a mentionat dintru-început si sursa de informare – Liga de apãrare a drepturilor omului în România, cu sediul la Paris. Francezului ce-ar avea dubii cã undeva, în Europa sfârsitului de secol XX, oamenii ar fi omorâti deoarece mãnâncã de sãrbãtori carne ori vorbesc în limba maternã, i se garanta „adevãrul” prin girul unei onorabile si democrate asociatii. Stirea de 7 rânduri e un exemplu clasic de munitie al rãzboiului psihologic prin dezinformare. Cu tehnici diverse si de efect chiar dacã manipulatorul îsi desconsiderã la limitã victimele. Începând cu „precizia” rãspunsurilor în algoritmul ce articuleazã schema stirii: cine, ce, unde, când si de ce? Coplesit de impresia grozãviei unor crime politice, occidentalul urma sã nu observe cã ambele „victime” se numesc Tamas iar ucigasii sunt anonimi. Cã nu existã nici un sat transilvan Sindomini ori cã „satul” Miercurea Ciuc e de fapt un oras aflat la sute de kilometri de Cluj, de unde sã stie?! Esentialã – îi a-i stârni dezgust si revoltã – era convingerea cã în Europa poti fi linsat dacã vorbesti o limbã maternã (alta decât limba oficialã) ori dacã mãnânci cu prietenii la o masã fripturã. Ce tarã cu nationalisti bestiali! Sã te-ndoiesti atunci cã lamele buldozerelor rãdeau în Transilvania satele unguresti de pe suprafata pãmântului?!
„Epopee româneascã”: Învãtãtoarea Camelia a decis sã nascã pe ruta Turnu-Severin – Dunãre – Kladovo-Negotin
Astfel de stiri macabre erau pe tonul obisnuit al opiniilor si informatiilor despre România în presa occidentalã si americanã din vara lui 89. Cu o zi înaintea aparitiei în Le Monde a stirii mentionate anterior, un alt ziar francez, parizianul Le Soir îsi „cutremura” cititorii cu acest reportaj intitulat „Epopeea româneascã a Cameliei”: „O tânãrã învãtãtoare româncã, Camelia Popescu-Sorina, însãrcinatã în nouã luni, a fugit din România în iulie anul acesta, traversând Dunãrea înot. Atunci a simtit si primele dureri … Tânãra trãia împreunã cu sotul ei în Turnu Severin, port la Dunãre, într-un apartament neîncãlzit iarna si luminat cu un singur bec. Se sãturaserã sã economiseascã „în asteptarea unor vremuri mai bune.” Sotul ei a fugit primul, acum câteva luni, si este în prezent la Viena, într-un centru de primire a refugiatilor. Prima sa tentativã de fugã înot a esuat. Era împreunã cu un prieten care a fost împuscat în ceafã de autoritãtile române, iar el a fost închis. La scurt timp dupã asta a evadat din puscãrie si a reusit sã treacã frontiera româno-ungarã. În iulie a venit rândul doamnei Popescu-Sorina sã-si punã în aplicare planul de fugã. S-a dus la zece kilometri în aval de Turnu Severin, acolo unde malurile Dunãrii erau cel mai aproape unul de altul, latimea fiind de un kilometru. În mijlocul noptii tânãra învãtãtoare a umflat o camerã de cauciuc si a intrat în apã. Când a ajuns aproape de mijlocul drumului a simtit primele dureri, si apoi o senzatie de usurare. Abia dupã ce a ajuns pe malul iugoslav si-a dat seama cã i se rupsese apa în timpul traversãrii. Dupa câteva ore în care a mers pe câmp si prin pãdure, Camelia a ajuns în orasul Kladovo si mai apoi cu autobuzul în Negotin, unde a nãscut o fetitã, pe care a botezat-o Natasa. Cu ajutorul înaltului comisariat ONU pentru refugiati, tânãrã româncã sperã sã se întâlneascã cât mai repede cu sotul ei la Viena.” (traducere Agentia Infomina) Însãilarea e încã mai grosierã decât în articolul anterior. Ai crede cã nici mãcar n-a fost mânã de ziarist. Ci de profesionist al unui serviciu de dezinformare ce s-a servit de ziar la modul pecuniar al unei campanii publicitare. Alte comentarii ar fi de prisos. Povesti ca acestea erau difuzate frecvent în presa celuilalt „lagãr” pe parcursul lui 89. Cu ele s-au prefatat minciunile despre masacrul cu 60 000 de morti de la Timisoara si despre teroristii din Bucuresti: ultima redutã de pe frontul de est al „rãzboiului rece”. Lavinia Betea
Suplimentul Scanteia – Jurnalul National
(*) Mihnea Berindei, informator si purtator de cuvant si vicepresedinte al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – LDHR, cu sediul la Paris, fondator al GDS alaturi de Silviu Brucan si membru al Comisiei Tismaneanu
Cel mai cunoscut scriitor din România ultimelor zile acuză că va da în judecată statul român
La sfîrşitul lunii iunie, jurnaliştii de la „Cotidianul” lansau bomba: Petru Romoşan a fost turnătorul lui Horia Bernea şi Ion Negoiţescu. Citînd amplu din documentele puse la dispoziţie de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), „Cotidianul” l-a transformat pe Romoşan într-un „caz”, caz care a luat amploare pe fondul conflictelor apărute între redacţie şi noul director, Cornel Nistorescu, prieten al criticului de artă şi analistului politic. Nu a lipsit mult pentru ca „scandalul Romoşan” să se transforme, în ăresa centrală, într-un adevărat „scandal Cotidianul”. După liniştirea apelor, Petru Romoşan, unul dintre cei mai stabili colaboratori ai Foii transilvane, vorbeşte despre cei care se află în spatele „scandalului” şi despre legăturile pe care le-a avut cu Securitatea.
– Cum comentaţi faptul că articolul despre colaborarea dumneavoastră cu Securitatea a apărut pe site-ul „Cotidianului” chiar în momentul în care Cornel Nistorescu a fost desemnat redactor-şef al publicaţiei de conducerea grupului Realitatea-Caţavencu?
– Nu cunosc detalii relevante în legătură cu preluarea „Cotidianului” într-o vineri după-amiază de Cornel Nistorescu şi postarea imediată a unui articol orientat şi „distrugător” despre mine, Petru Romoşan, pe site-ul aceluiaşi ziar. Decizia lui Nistorescu, pe lîngă dorinţa de a pune piciorul în prag din primul moment, are şi o dimensiune sentimentală. Eu, ca editor, aş fi procedat diferit: aş fi tipărit articolul în forma existentă, cu o notă a redacţiei precizînd că vor urma documente, clarificări, alte puncte de vedere. Cît despre concedierea pseudojurnalistei Mirela Corlăţan, înţeleg că ea trebuie decisă de patron, Sorin Ovidiu Vîntu, şi de reprezentantul său în redacţie, Doru Buşcu. Înţeleg aceste lucruri din presă, şi nu de la Cornel Nistorescu. Pentru a înlătura alte suputaţiuni.
– Ştiaţi că se pregăteşte un asemenea articol?
– Da, evident. Acest articol mi-l pregătesc „prietenii” mei de la CNSAS şi din „cultură”, împreună cu prietenii lor adevăraţi din servicii de cînd m-am întors, ca un prost, în România, din 1997. Desigur, CNSAS a fost inventat abia în 2000. În 2001 deja, oameni din Consiliul CNSAS citeau cu delicii anchetele la care am fost supus în adolescenţă şi se preocupau de publicitarea „cazului”. Nu m-a interesat invitaţia „amicală” a lui Patapievici de a-mi studia dosarul pentru că ştiam că o asemenea lectură, cu fotocopiile aferente, ducea automat la scurgerea în presă a dosarului. În 2005, ziariştii de la „Jurnalul naţional” au putut citi acest dosar, pus la lectură liberă la CNSAS – de altfel, singurul dosar de persoană care se găsea acolo, toate celelalte „mostre” etalate pentru cercetători fiind dosare tematice. „Jurnalul naţional” nu a considerat necesar să publice extrase din gîndirea Securităţii. În 2007 am avut prima conversaţie telefonică contondentă cu Mirela Corlăţan, care era deja în misiune. Această foarte lungă istorie nu se datorează nici vreunei anchete aprofundate, nici vreunui studiu istoric. Dacă s-ar fi făcut aşa ceva, „cazul”nu mai ajungea în ziar. De fapt, interesul „băieţilor” nu e să dovedească dacă am colaborat sau nu cu Securitatea, ei ştiu foarte bine că nu am colaborat, ba dimpotrivă (vezi Planul de măsuri, semnat şi de generalul Marian Ureche). Tot ce doresc culturnicii şi securiştii actuali e ca detalii picante din viaţa mea să ajungă în presă. Iată că, după ce s-au scremut îndelung, au reuşit.
– Aţi apelat la Cornel Nistorescu, a cărui legătură de prietenie cu dumneavoastră este binecunoscută, pentru a preveni publicarea articolului sau, ulterior, pentru a o „scoate din presă” pe jurnalista Mirela Corlăţan?
– Nu, nu am apelat la Cornel Nistorescu ca să scoată articolul din ziar. Cît despre „scoaterea” din presă a Mirelei Corlăţan, enervarea mea avea şi are o bază serioasă. Mirela Corlăţan a fost plantată în redacţia „Cotidianului” de un serviciu secret, lucru care încalcă flagrant separarea puterilor în statul de drept. Vă promit că voi reveni cu precizări, inclusiv la tribunal.
“Am castigat fabulos”
– Ce regretaţi din întregul scandal?
– Cel mai mult regret faptul că i-a fost stricată poate ultima vacanţă a fiicei mele în România. În ce ne priveşte pe mine şi pe soţia mea, calomnierea la care am fost supuşi a fost enormă, dar tot ce nu te omoară te întăreşte.
– Pentru cîteva zile, numele Petru Romoşan a fost mai folosit decît cel al preşedintelui Traian Băsescu, al premierului Emil Boc, care între timp se întîlneau cu delegaţia FMI. Aţi cîştigat ceva din faptul că, involuntar, aţi devenit „cel mai cunoscut om din România”?
– Da, am cîştigat fabulos. Toţi cei care şuşoteau despre mine pe la colţuri, liber sau „organizat”, din 1978 încoace pot să se aprovizioneze astăzi liniştit pe Internet cu bîrfe, minciuni şi insinuări, mai ales pe blogurile lui Vladimir Tismăneanu şi Ioan T. Morar sau din ziarul „Adevărul”, manevrat „intelectual” de Andrei Pleşu. În acelaşi timp însă pot citi în pdf., pe site-ul „Cotidianului”, dar şi pe altele, atît documentarul CNSAS, trimis Curţii de Apel, dar şi mie şi „Cotidianului”, ca şi Planul de măsuri care viza aneantizarea mea la Paris. Cine citeşte cu atenţie, cu judecată şi bună credinţă hîrtiile de la CNSAS, se poate lămuri, în cîteva minute, odată pentru totdeauna, despre ce e vorba.
– Din tot ce s-a scris despre dumneavoastră – reacţii în presă, pe bloguri, comentarii pe siteuri, reacţii directe ale celor din jurul dumneavoastră – ce v-a afectat cel mai mult?
– Cunosc destul de bine autenticul nivel al presei din România, ca şi peisajul cultural -scriitori, artişti etc. În plus, în ultimii zece ani, pentru a face faţă unor presiuni enorme şi stupide, a trebuit să-mi însuşesc o foarte solidă pregătire în materie de servicii secrete. Nu mă afectează deci mare lucru. În schimb, am fost plăcut surprins să văd pe bloguri şi pe forumuri că oameni care nu mă cunosc personal, care n-au nici o legătură cu mine, pot să gîndească sănătos şi independent, strict cu capul lor. E un semn bun pentru România viitorului.
Securitatea ca armată de ocupaţie
– Care e răspunsul la întrebarea ultimelor zile: „A fost Petru Romoşan turnător la Securitate”?Care au fost legăturile pe care le-aţi avut cu Securitatea înainte şi după ce aţi plecat din România?
– Nu, categoric şi definitiv, nu am colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, am fost, sînt şi voi fi un adversar al Securităţii. Să vă explic de ce dumneavoastră, cititorilor, ca şi ofiţerilor foşti şi actuali. Pentru că o mare parte a Securităţii a fost o armată de ocupaţie, pentru că o bună parte a serviciilor de astăzi nu servesc interese româneşti, pentru că România a fost şi este o răspîntie a imperiilor moarte, unde e foarte greu de ştiut cine pentru cine lucrează.
– Vă regăsiţi în afirmaţia lui Cornel Nistorescu: „Petru Romoşan (…) era în septembrie 1988 un erou”?
– Căutaţi-l, vă rog, pe ziaristul şi scriitorul maghiar de origine română Bodor Pal la Budapesta şi întrebaţi-l pe Domnia-Sa.
– Îi veţi ataca în instanţă pe cei care au fost implicaţi în publicarea ultimelor articole despre legătura dumneavoastră cu Securitatea?
– Vor fi cîteva procese punctuale. Dar e posibil să se pună în mişcare şi un mare proces „Romoşan împotriva statului român”. Avocaţi şi jurişti serioşi studiază această posibilitate.
Un articol de Daniel Iftene
Citiţi AICI comentariile semnate de Petru Romoşan în paginile cotidianului Foaia transilvană. Urmăriţi Cazul Romoşan şi documentele de la CNSAS publicate de Cotidianul, AICI.
Acuzatorul Poporului Horatiu Pepine: “Cornel Nistorescu a confirmat întrucîtva că nu agrează deconspirările, întrucît a comentat actul condamnării comunismului pe un ton depreciativ.”
Deutsche Welle – România 04.08.2009 „Cotidianul“ şi condiţia precară a presei româneşti
Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Schimbarea de conducere la ziarul „Cotidianul“ a provocat o criză, care dovedeşte că presa românească nu a reuşit încă, în ciuda unor aparenţe de stabilitate, să-şi găsească normalitatea profesională. Situaţia ziarului „Cotidianul“ arată cît de mult depinde presa românească de capriciile patronatului şi de circumstanţele politice. Apropierea campaniei electorale provoacă mereu cutremure în presă, organizări şi reorganizări menite să reaşeze forţele mediatice în ordine de bătaie. Se pare că la „Cotidianul“ s-a întîmplat la fel. Patronatul a numit un nou director cu opinii politice tranşante şi, în plus, l-a investit cu puteri discreţionare. Totuşi schimbarea nu s-ar fi remarcat atît de uşor, dacă noul director, Cornel Nistorescu, nu ar fi recurs la două decizii cel puţin controversate.
Decizii controversate
Prima a fost să retragă un articol care relata activitatea de informator al Securităţii a lui Petru Romoşan. Redactorii au văzut în această decizie un act de cenzură. Dar chiar dacă directorul unei publicaţii este investit în mod firesc cu maximă autoritate editorială, în cazul acesta a părut să fie un gest discreţionar, întrucît deconspirarea foştilor turnători a devenit în rîndul noii generaţii un fel de datorie publică. Grupul de ziarişti din jurul publicaţiei Caţavencu – şi care au relansat ziarul „Cotidianul“ – au organizat de ani buni o veritabilă campanie privind epurarea vieţii publice de colaboratorii Securităţii. De aceea interdicţia formulată de noul director a părut să fie o schimbare de optică de rău augur. Cornel Nistorescu a confirmat întrucîtva că nu agrează deconspirările, întrucît a comentat actul condamnării comunismului pe un ton depreciativ. În plus, era vorba de un prieten al său, pe care nu îl putea vedea demolat în propria sa publicaţie. În sfîrşit, scandalul nu ar fi luat amploare dacă noul director nu ar fi decis să-l concedieze pe Cristian Pătrăşcoiu, unul dintre ziariştii cunoscuţi şi foarte preţuiţi ai publicaţiei, argumentînd că acesta face parte din grupul acelora care „profită“ de pe urma condamnării comunismului. Îndoielile cu privire la autoritatea de care dispune noul director au fost şi ele rispite de declaraţiile lui Sorin Ovidiu Vîntu, care a spus că nu se amestecă în politica editorială.
Presa, mijloc de presiune politică
Dincolo de întîmplarea în sine se reţine situaţia precară a presei din România. Se ştie de ani buni că există în România prea multe posturi de televiziune şi prea multe ziare pentru o piaţă totuşi relativ modestă. Multe „tribune de presă“ sînt menţinute artificial fără o reală acoperire de piaţă, cu scopuri care depăşesc nevoia generală a informării şi dezbaterii publice. Televiziunile şi ziarele sînt veritabile mijloace de presiune politică, activate periodic atunci cînd este nevoie de ele. În restul timpului, presa funcţionează în aparenţă normal şi ziariştii trăiesc şi ei cu iluzia unei stări de relativă libertate. Pînă în ziua în care ziarul sau postul de televiziune sînt chemate să-şi îndeplinească scopul pentru care au fost multă vreme finanţate.
Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti Redactor: Robert Schwartz
TISMANEANU in EvZ, acum un an, pe 30.07. 2008, despre turnatorii si impostorii Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi, promovati de Horia Roman Patapievici pe banii ICR (cu totii membri ai Comisiei Tismaneanu de “condamnare a comunismului”):
“Nu cade în sarcină ICR să-i elimine din competiţie. ICR nu este tribunal moral. Din păcate, actele de onoare sunt prea rare în asemenea cazuri, iar fostul informator este expert în raţionalizări auto-victimizatoare. Herta Muller ar fi făcut un gest salutar şi terapeutic adresându-se unor Sorin Antohi ori Andrei Corbea şi întrebându- i ce cred ei despre felul în care îşi utilizează poziţia de autoritate culturală pentru a reveni într-un fel de prim-plan al vieţii publice. Mai puţin salutar e, totodată, gestul Hertei Muller de a-şi transmite mesajele prin detestabilul Roncea, respingător personaj de subterană. ICR nu poate funcţiona ca instanţă de cenzură morală.” – “Despre informatori şi claritate morală”
“Ma doare, ma doare enorm de ce se intampla cu Romania!”. Aceasta este reactia disidentei anticomuniste Herta Muller ca urmare a scandalului creat de prezenta informatorilor Sorin Antohi si Andrei-Corbea Hoisie la o “Scoala de vara” organizata de Institutul Cultural Roman condus de Horia Roman Patapievici. Singura scriitoare din Romania nominalizata la premiul Nobel pentru literatura, disidenta anticomunista Herta Muller, in prezent membra a Academiei Germane pentru Limba si Poezie, s-a aratat public revoltata de faptul ca Horia Roman Patapievici a decis sa trimita la Berlin, intr-un program al Institutului Cultural Roman, doi fosti turnatori. Sorin Antohi, alias “Valentin”, si Andrei Corbea-Hoisie, alias “Horia”, fosti informatori ai Securitatii, sunt prezenti pe banii contribuabililor la o “Academie de vara” cu tema: “Germania si Romania. Transferuri academice, culturale si ideologice”. “Cursurile, cazarea si masa, precum si un program de timp liber sunt subventionate de catre Institutul Cultural Roman”, aflam din anuntul ICR. Conducerea Institutului, Horia Roman Patapievici, Mircea Mihaies si Tania Radu, a ales ca transferurile ideologice si academice ale Romaniei in Germania sa fie facute de doi fosti colaboratori ai politiei politice comuniste dintre care unul, Sorin Antohi, s-a dat autor al unor articole in publicatii stiintifice inexistente, s-a pretins un timp indelungat “doctor”, fara a avea aceasta calitate, si a coordonat lucrari de doctorat la Universitatea Central Europeana de la Budapesta, care acum sunt nule de drept.
“Planeta ICR”
Herta Muller a publicat in cotidianul german de mare tiraj Frankfurter Rundscahau o scrisoare deschisa adresata presedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, in care intreaba, printre altele, daca “ICR-ul crede ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?”. Protestul scriitoarei disidente Herta Muller a fost urmat de alte gesturi similare ale intelectualilor si comunitatii romanesti din Germania. Patapievici nu a ales sa-i raspunda direct disidentei anti-comuniste, ci a preferat sa publice ieri un material titrat “Replica ICR”, aparut in Evenimentul Zilei, si in care raspunde “acuzatiilor din presa”. El considera ca afirmatia ca “ar exporta informatorii Securitatii este complet tendentioasa” si ca prezenta celor doi turnatori-impostori in Germania nu se datoreaza “clientelismul conducerii ICR, care isi promoveaza prietenii”. “Mie nu mi-a trimis nici o scrisoare. Ar fi putut sa-mi raspunda personal, ca eu i-am scris”, afirma Herta Muller in urma publicarii articolului din Evenimentul Zilei.
Demiterea lui Patapievici
Intr-o convorbire cu redactorul ZIUA, presedintele Asociatiei Romanilor din Berlin, Ruxandra Dimitriu, a anuntat ca miercuri seara comunitatea romanilor din capitala Germaniei se va reuni pentru a concepe o scrisoare deschisa adresata Presedintiei Romaniei, care patroneaza ICR, Guvernului si Parlamentului Romaniei, care raspund de banul public al contribuabililor si respectarea statului de drept, pentru a solicita demiterea presedintelui ICR Horia Roman Patapievici si a adjunctilor sai, Mircea Mihaies si Tania Radu. Dimitriu considera ca Patapievici nu mai are ce sa caute intr-o institutie publica din Romania dupa ce i-a trimis pe cei doi intelectuali turnatori ca reprezentanti ai societatii academice romane.
“Teatrul absurd” al condamnarii comunismului
Am stat de vorba si cu Herta Muller pentru a afla opinia domniei sale fata de pozitia publica a presedintelui ICR, Horia Roman Patapievici. Marturia scriitoarei si disidentei anticomuniste este tulburatoare. Herta Muller nu poate intelege cum ICR a indraznit sa trimita intr-o tara ca Germania, care este un exemplu privind lustrarea agentilor STASI, doi colaboratori ai politiei politice comuniste Securitatea. Este de amintit ca Sorin Antohi a fost silit sa-si recunoasca colaborarea cu Securitatea dupa 17 ani, pe cand era membru al Comisiei Tismaneanu, iar Andrei Corbea-Hoisie, dupa 18 ani, pe cand era ambasador al Romaniei la Viena. Herta Muller considera ca, in conditiile acestea, condamnarea comunismului este un “teatru absurd”. Din acest motiv a si refuzat sa faca parte din “Comisia Tismaneanu”. “Este ridicol ca dupa 20 de ani sa se spuna ca regimul comunist a facut crime! Trebuie sa facem ce trebuie, concret, nu teatru absurd”, afirma disidenta in interviul acordat ZIUA.
Patapievici l-a “acoperit” pe Antohi pe cand era la CNSAS
Cu referire la faptul ca Patapievici sutine ca trebuie avuta in vedere “valoarea profesionala” si “somitatea stiintifica” a celor doi intelectuali informatori ai Securitatii, Herta Muller spune cu sarcasm: “Da, sigur! Noi trebuie sa tinem cont de toate acestea in timp ce ei ocupa toate pozitiile de influenta din Universitati, din societate. Eu am spus ca nu sunt de acord, dar daca lui ii convine asa, treaba lui. Romania sa faca ce crede de cuviinta. Eu mi-am articulat parerea despre aceasta”. Revoltata, scriitoarea afirma ca a aflat ca “nu este pentru prima oara cand au fost trimisi la Berlin fosti securisti” sub auspiciile ICR. “Pentru ce mai sunt studiate Arhivele Securitatii daca nu are loc nici o consecinta? Care este sensul?”, se intreaba disidenta. Scritoarea isi aminteste si faptul ca Horia Roman Patapievici, in 2002, pe cand era in Colegiul CNSAS, a “acoperit” cazul informatorului “Valentin” Antohi si, acolo, “au facut tot posibilul ca sa nu se afle”, in pofida Legii si a misiunii CNSAS. “Am crezut ca Patapievici are niste repere morale de care tine cont”, spune dezamagita scriitoarea, membra a Academiei Germane pentru Limba si Poezie. Ceea ce a facut conducerea ICR, mai spune fosta disidenta, “nu ar fi posibil in Germania. Asa ceva nici nu se concepe!”.
“Ce fac intelectualii romani? Nu au o scarba morala?”
Referitor la cererea de demitere a lui Patapievici, Herta Muller considera ca este de datoria romanilor din tara sa actioneze: “Asa cum au grija de ea, asa o sa aiba tara”. “Ce fac intelectualii romani?”, se mai intreaba scriitoarea. “Am vazut ca in program este si Caramitru si Johnny Raducanu. Ce-i cu astia? Tac?”. Atat ei, cat si fiecare intelectual, ar trebui sa aiba o reactie “pentru ca simte nevoia, pentru ca are o scarba, o scarba morala. De aceea ar trebui sa refuze sa participe. Daca nu o are, ce sa fac? Caramitru mai are si prelegeri despre dictatura la Teatrul National despre securisti… Ce spune Cartarescu, ce spune Dinescu, ce spune Nora Iuga, ce spun toti intelectualii? Ce spun ziaristii?”. “Faceti ceva pentru voi, nu pentru asa-zisa imagine a Romaniei. Nu pentru UE. Pentru realitate, pentru voi insiva, pentru ca este tara in care traiti, pentru copii vostri!”, mai spune scritoarea, emigrata in 1987 in Germania impreuna cu sotul sau, Richard Wagner, la fel de revoltat de actiunea conducerii ICR. “Asa nu se mai poate! Au vrut sa faca un program remarcabil, ceva mare si tare. Cu cine?”, conchide scriitoarea anticomunista referindu-se la alegerea facuta de ICR: doi intelectuali turnatori.
Scrisoarea Deschisa a Hertei Muller catre Horia Roman Patapievici
“Draga Horia Patapievici,
Dupa cum reiese din programul Intitutului Cultural Roman vor veni la “Academia de vara” a ICR Berlin in aceasta luna Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi. Antohi este chiar “directorul” acestui colocviu. Este scandalos faptul ca Romania se prezinta in Germania cu aceste doua persoane care pe timpul dictaturii au lucrat cu serviciul de securitate roman. In Germania s-a discutat timp de mai multi ani despre problema informatorilor STASI si au fost trase consecintele in toate domeniile: fostii informatori nu pot ocupa functii in cadrul universitatilor, la ziare si la institutiile culturale. Daca ICR-ul se prezinta in Germania cu aceste persoane isi va cauza daune ireparabile siesi, iar participantii germani vor fi folositi doar pentru lustruirea imaginii unor agenti deconspirati. Se pune intrebarea cum ii vor prezenta angajatii ICR Berlin invitatilor la scoala de vara pe partenerii de discutie romani: Corbea Hoisie – profesor si agent de Securitate cu o activitate indelungata si Sorin Antohi – oaspete al unor universitati europene timp indelungat cu un titlul de doctor falsificat si cu publicatii fictive? Si ce vor relata presei germane? Sau mai bine zis: ce nu vor relata? Crede ICR-ul ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta? Ce inseamna sa fii intelectual in Romania de azi? Ce s-a ales din promisiunile Romaniei facute cu ocazia integrarii in UE? ICR-ul de la Berlin reprezinta vitrina Romaniei in Germania – dar de fapt se prezinta drept vitrina unui trecut care nu mai apune. Cine va prelua raspunderea pentru acest fapt? De la caderea lui Ceausescu fiecare institutie in Romania are propria raspundere si influenteaza felul in care se traieste in contextul libertatii castigate pentru care au murit sute de oameni! Am sperat ca Romania se va normaliza in final (dupa atata timp si dupa atatea sanse pierdute), cel putin in domeniul cultural. Ma doare si ma infurie faptul ca se intampla exact contrariul. Promit ca nu voi mai calca pragul ICR la Berlin – si nu voi fi singura care va proceda astfel. Cu salutari cordiale,
Herta Muller”
“Replica ICR”
Explicatiile lui Horia Roman Patapievici privindu-i pe Andrei Corbea-Hoisie, fost ambasador la Viena si membru al conducerii Fundatiei Soros, deconspirat de CNSAS abia anul trecut ca infiltrat de Securitatea in grupul disidentilor de la Iasi şi Sorin Antohi, membru fondator al GDS, fost membru al conducerii Fundatiei Soros, fost membru al Comisiei Tismaneanu, fost profesor “doctor” la Universitatea Central Europeana de la Budapesta si fost spion al disidentului anticomunist Dan Petrescu:
Şcoala de vară “Germania şi Romania: Transferuri academice, culturale şi ideologice”, organizată la Berlin intre 19 şi 25 iulie 2008 de ICR-Berlin, nu a atras atenţia prin calitatea ei (excepţională), ci prin prezenţa a doi foşti informatori ai Securităţii intre participanţi (A. Corbea-Hoişie, care a fost invitat in calitatea sa de profesor la Institutul de romanistică al Universităţii din Viena, şi S. Antohi, unul dintre organizatorii şcolii de vară, in calitatea sa de preşedinte executiv al Institutului pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural, Arbor- Mundi, Bochum). S-a sugerat in presă că prezenţa lor acolo ar ilustra intenţia ICR de a promova in străinătate informatorii fostei Securităţi ori ar reflecta clientelismul conducerii ICR, care işi promovează prietenii. Această perspectivă este deopotrivă falsă şi răuvoitoare. De cand conduc această instituţie (ianuarie 2005), ICR nu a manifestat nici un fel de partizanat, nici politic, nici ideologic, nici artistic, nici amical şi, aş adăuga, nici moral. Dimpotrivă, a observat o strictă neutralitate: dovadă evantaiul extrem de larg de artişti şi formule artistice, care a caracterizat programele susţinute de ICR. Aşa cum nu face judecăţi asupra formulelor estetice propuse de artişti, ICR nu face judecăţi morale asupra ideologiei ori convingerilor lor. Cat despre afirmaţia că ICR, cu prilejul acestei Şcoli de vară, ar exporta informatorii Securităţii, ea este complet tendenţioasă. Ceea ce exportă m este conceptul unui program de studii romano-german integrat, care include o conferinţă şi o Şcoală de vară pentru studenţii avansaţi (doctoranzi şi postdoctoranzi din patru ţări, Romania, Moldova, Ucraina şi Germania; participanţii au fost selectaţi pe baza unui concurs, vezi www.rki-berlin.de), cărora li se oferă posibilitatea să lucreze sub indrumarea unor excepţionali cercetători din Germania, Romania şi Israel (Jörn Rüsen, Jürgen Kocka, Moshe Idel, Armin Heinen, Stefan Troebst, Violeta Barbu, Klaus Bochmann, Dietmar Müler, Anke Pfeifer, Vasile Dumbravă, Andrei Corbea-Hoişie, Sorin Antohi). Conceptul acestei şcoli de vară le aparţine celor trei directori (Rüsen, Bochmann, Antohi), iar profesorul Rüsen a insistat asupra colaborării cu Sorin Antohi. ICR a finanţat acest proiect pentru că este foarte bun şi, evident, nu pentru că Antohi şi Corbea-Hoşie sunt foşti informatori. Mă intreb: ICR ar fi putut respinge un asemenea proiect, cu argumentul că nu lucrează cu Sorin Antohi ori Corbea- Hoişie (să nu uităm, totuşi, de valoarea lor profesională), in condiţiile in care partenerii germani nu numai că nu au ridicat obiecţii morale la acest fapt, ci, in cazul lui Antohi, au optat explicit pentru colaborarea cu el, in calitate de co-director al Şcolii? In Romania nu există un cadru legal in virtutea căruia cetăţenii romani care au fost informatori ai Securităţii să fie excluşi din viaţa publică ori academică. Din acest motiv, indiferent care i-ar fi fost scrupulele, ICR nu putea să adopte decat poziţia neutră. Astfel incat, valoarea ştiinţifică a profesorilor, decizia acestora de a nu ţine seama de trecutul celor doi colegi romani, precum şi posibilitatea oferită tinerilor studioşi din patru ţări de a lucra cu somităţi ale ştiinţei sub auspiciile ICR-Berlin au fost motivele care, in cele din urmă, au prevalat in decizia ICR de a finanţa această Şcoală de vară. Horia Roman Patapievici
SENATUL EVZ: Ce ar trebui să facem cu informatorii? Horia-Roman Patapievici Joi, 24 Iulie 2008
Horia Roman-Patapievici: „Turnătorii au reprezentat o plagă a societăţii. Cu toate acestea, eu nu ştiu, din punct de vedere sistemic, cum trebuie să ne raportăm public la ei“.
Scrisoare deschisă către Herta Müller
Dragă Herta Müller,
Graţie talentului tău de conştiinţă veşnic trează, ai reuşit două lucruri pe care sunt sigur că nu le-ai dorit: să arunci în insignifianţă un program cultural valoros şi să închizi o dezbatere, pe care eficacitatea indignării tale a făcut-o să pară inutilă. Programul cultural aruncat în insignifianţă este şcoala de vară organizată de ICR-Berlin, „Germania şi România: Transferuri academice, culturale şi ideologice“, pe care ai prezentat-o în mod părtinitor ca fiind „vitrina unui trecut ce nu dispare“. Dezbaterea condamnată la inutilitate este cea referitoare la soarta informatorului.
N-am să pledez pentru valoarea ştiinţifică a programului şcolii de vară. Ar fi să mă expun obiecţiei tale că scuz imoralitatea prin competenţă, ceea ce nu e în intenţia mea. Dar pentru că miza scrisorii tale deschise este adevărul, trebuie să pornim de la el. (…) Îmi reproşezi că ICR „se prezintă în Germania cu două persoane care în perioada dictaturii au colaborat cu serviciile secrete“, ca şi cum şcoala de vară ar fi fost organizată anume pentru promovarea lor. E cu totul tendenţios să spui că ICR ar fi trimis în Germania ca „reprezentanţ i ai României“ foştii informatori ai Securităţii ori că ICR ar avea ca politică promovarea lor peste hotare. Motivul pentru care ICR a finanţat această şcoală de vară a fost înalta ei ţinută ştiinţifică (…).
Ar fi trebuit ca ICR să anuleze acest program din motivele care ţi-au stârnit ţie „durerea şi mânia“, şi pe care, de altfel, le împărtăşesc? Tu eşti sigură că da şi pari să agreezi ideea ca ICR să facă pedagogie morală cu societatea. Gândeşte-te însă ce ar însemna dacă ICR s-ar erija într-o instanţă morală, care şi-ar selecta participanţ ii la programele culturale pe care le finanţează după criterii morale, filozofice ori religioase particulare. Ar fi un dezastru de subiectivism. Ca imparţialitatea morală a unei instituţii publice să fie credibilă, ea trebuie acceptată şi în cazurile în care se află în dezacord cu convingerile noastre morale, filozofice, estetice ori religioase profunde. Sub conducerea mea, ICR nu finanţează numai programele culturale care se bucură de asentimentul meu. Faptul că un anume artist este prezent în străinătate cu finanţare ICR nu înseamnă că eu personal îi împărtăşesc ori apreciez formula artistică. Faptul că Antohi şi Corbea-Hoişie participă la această şcoală de vară nu înseamnă că eu personal sau ICR ca instituţie aprobăm ori justificăm trecutul lor de informatori: înseamnă doar că ei au fost consideraţi parteneri academici plauzibili de către colegii lor germani şi israelieni, personalităţi respectate ale comunităţii internaţionale.
Pe de altă parte, atunci când te întrebi cum vor fi prezentaţi cursanţilor Andrei Corbea-Hoişie ori Sorin Antohi – şi sugerezi ironic titulatura „profesori şi agenţi de securitate cu state vechi“ – ridici două probleme de principiu, care merită o dezbatere publică serioasă. Cât de durabilă e vina informatorului? Cum trebuie să ne comportăm cu informatorii care nu au făcut ori prilejuit crime (pentru că, dacă au făcut crime, soluţia e simplă: Codul Penal)? Prima problemă e filozofică şi religioasă, iar soluţia la ea nu e uşor de găsit. Tu pari să înclini spre ideea că vina este imprescriptibilă, că un fost informator rămâne în mod esenţial un informator şi că „atingerea“ informatorului cumva „întinează“. Numai aşa pot considera ca fiind raţională, şi nu doar impulsivă, decizia ta de a nu mai călca pragul ICR-Berlin şi încurajarea ta explicită ca şi alţii să facă la fel.
A doua problemă este consecinţa morală inevitabilă a celei dintâi. Îţi împărtăşesc sentimentul că turnătorii au reprezentat o plagă a societăţii româneşti. Cu toate acestea, dincolo de această dezaprobare globală, eu nu ştiu, din punct de vedere sistematic, cum trebuie să ne raportăm public la ei. Dacă ne adresăm legii, vedem diferenţele de tratament de la o ţară la alta. În Germania, ţara cea mai radicală în eliminarea STASI din structurile statului, informatorii sunt trataţi în funcţie de sinceritatea lor şi de dispoziţia angajatorului în România, decizia asupra sorţii informatorilor este lăsată la latitudinea opiniei publice (care, potrivit legii, ar trebui să fie corect informată: bineînţeles, nu e). Chiar dovedit, informatorul are toate drepturile care decurg din posesia cetăţeniei, pe care constituţia i-o garantează. Oprobriul nu antrenează, legal vorbind, o decădere din drepturile civile. Atunci, ar părea, soluţia este o lege a lustraţiei. Dar România nu are o lege a lustraţiei, iar Europa Unită, cum ştii, dezaprobă astfel de legi, pe care le consideră discriminatorii. Scrisoarea ta de protest mă somează să fac instituţional o discriminare pe care, legal, nu am dreptul să o practic decât moral. Tu ai numai responsabilitatea convingerilor tale, pe care, în ce priveşte răul făcut de securitate, le împărtăşesc în totalitate: însă eu, cât timp reprezint ICR, am şi obligaţia să mă supun principiului care îmi interzice să folosesc instituţiile statului pentru a-mi promova convingerile, atât pe cele pe care legile în vigoare le-ar susţine, cât şi pe cele pe care nu le-ar încuraja explicit.
Dragă Herta, permite-mi în încheiere să-ţi spun că problema de fond ridicată de scrisoarea ta nu este condamnarea prezenţei la Berlin a doi foşti informatori ai Securităţii, ci este absenţa unui răspuns de principiu la întrebarea pe care indignarea ta o face să pară şi imorală (pentru că ar părea să ţină partea informatorilor: nu, nu le ţin partea), şi inutilă (pentru că discuţia pare deja tranşată: nu e): ce facem cu informatorii care nu sunt de resort penal? Informatorii care nu ocupă funcţii oficiale în stat şi care şi-au recunoscut colaborarea cu Securitatea (de bine de rău ori total; cu demnitate ori ba; deschis ori pieziş; sincer ori arogant; etc.)? Le restrângem drepturile? Îi discriminăm social? Îi trimitem la „munca de jos“? Îi izolăm? Dacă sunt scriitori, le interzicem dreptul de semnătură? Ce trebuie să le facem, noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?
August 12th, 2009 
VR 
Opera de propagandist a lui Vladimir Tismăneanu se bate cap în cap cu cea de condamnare a comunismului. Culmea ironiei, amândouă au fost făcute la fel de prost. Şeful Comisiei prezidenţiale putea face orice, dar nu să şi condamne ceea ce a susţinut.
Posted in Uncategorized 
Tags: 
