Grupul Humanitas, care reuneste Editura Humanitas, Humanitas Fiction, societatea de difuzare Librariile Humanitas si Humanitas Multimedia, a finalizat anul trecut cu o cifra de afaceri de 7 milioane de euro, fata de aproape 10 milioane de euro anul anterior, potrivit oficialilor companiei.
“Anul trecut a fost un an extrem de complicat. Am facut restructurari la nivel de grup pentru a ne adapta la conditiile din piata si pentru a eficientiza activitatea”, a declarat Nicolae Ciurea, presedintele consiliului de administratie al societatii Librariile Humanitas.
Aproape jumatate din incasarile grupului controlat de scriitorul Gabriel Liiceanu sunt generate de editura Humanitas. Alaturi de Liiceanu, care detine 88% din titlurile grupului, alti actionari importanti sunt Mihaela Maria Korne (cu 3%), societatea Librariile Humanitas si alti actionari persoane fizice.
Printre masurile care s-au luat anul trecut se numara inchiderea unei librarii din Pitesti si mutarea a doua alte librarii din Cluj-Napoca si Galati pe suprafete mai mari, potrivit datelor companiei. In Monitorul Oficial din 8 martie aparea informatia potrivit careia la sfarsitul anului trecut au fost desfiintate si radiate din Registrul Comertului sapte puncte de lucru ale Librariilor Humanitas. Oficialii companiei au explicat ca este vorba doar de o singura inchidere a unui punct de lucru, respectiv inchiderea unitatii din Pitesti.
“Piata de carte a fost afectata in 2009, atat editurile au simtit efectele crizei, cat si librariile. Vanzarea cartilor impreuna cu ziare la chioscuri a fost unul dintre factorii care au dus la scaderea vanzarilor din librarii”, a spus Ciurea.
Fondurile imense alocate Cotidianului nu au folosit la nimic atata timp cat secta intelectualilor a tras incontinuu ziarul in jos, cu logoreea ei dominata de ura la adresa Romaniei si a romanilor. Cine sa-l mai cumpere? “Un ziar de elita” pentru “elita profitorilor”. Vorba lunga (si goala), saracia omului, se pare ca si-a spus patronul, care, acum, reduce drastic toate cheltuielile, incepand cu salariile, injumatatite, si tiparul, pentru ca numarul paginilor va ajunge la numai 8 (opt). Normal. Cand vedem ce armata de profitori se lipise de bietii dar putinii jurnalisti cu adevarat de la Cotidianul, te sperii! Iata: “AUTORII” DIN COTIDIANUL
UPDATE MEDIAFAX – Cotidianul scade salariile la 1.000 de lei/ lună pentru peste 20 de jurnalişti BUCUREŞTI / 17:46, 9.07.2009 Cotidianul a redus salariile la 1.000 de lei/ lună pentru peste 20 de jurnalişti, făcându-le oferta de a lucra exclusiv pentru partea de online a ziarului, cu o normă de lucru redusă, aceştia neîncadrându-se în viitorul concept editorial al publicaţiei, care se va lansa în circa trei săptămâni. Măsura luată de Cotidianul vine după ce, săptămâna trecută, grupul Realitatea-Caţavencu a decis să reducă salariile angajaţilor cu până la 50%, pentru reducerea costurilor trustului de presă. “Toţi angajaţii Cotidianul au intrat în această grilă de salarizare redusă (…) Este o reducere a salariilor cuprinsă între 10% şi 50% (…) Cei care în economia viitorului concept editorial nu mai au un loc central au primit această ofertă limită (…) Această reducere de salariii reprezintă 30% din volumul brut al salariilor per ansamblu”, a explicat Doru Buşcu, directorul editorial Cotidianul. Astfel, circa 23-24 de jurnalişti din cei 70 angajaţi ai Cotidianul au primit o ofertă de a trece exclusiv pe partea de online a publicaţiei, în schimbul unui salariu de 1.000 de lei şi a unei norme de lucru reduse. “Norma lor va fi redusă, în funcţie de ce va face fiecare”, a spus Doru Buşcu. El a precizat că nu ştie dacă vreunul dintre jurnaliştii care au primit oferta de a avea salariul de 1.000 de lei îşi va da demisia. “Cei care vor rămâne vor avea posibilitatea să colaboreze în cadrul grupului sau în afara lui”, a mai spus Buşcu. Totodată, Cotidianul se va lansa “într-un orizont de timp de trei săptămâni” într-un nou concept editorial. “O să fie o schimbare de structură şi de conţinut. Numărul de pagini se va menţine, vor fi 16 pagini, dar va creşte importanţa comentariilor de la două pagini, în prezent, la şase-opt pagini”, a spus Buşcu. El a precizat că noul Cotidianul va avea un layout diferit, studiindu-se încă posibilitatea să se modifice şi formatul publicaţiei. Grupul Realitatea-Caţavencu a anunţat, pe 1 iulie, că va reduce salariile angajaţilor cu până la 50%, pentru reducerea costurilor trustului de presă, cei mai afectaţi fiind cei din middle şi top management, conform unui comunicat intern al companiei, citat de portalul money.ro, care face parte din portofoliul grupului.
Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor, al tuturor regimurilor.
Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990”. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).
Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.
Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).
Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor, al tuturor regimurilor.
ZIUA a castigat, la Tribunal, procesul intentat in 2007 de Gabriel Liiceanu prin care acesta ii acuza pe jurnalistii Sorin Rosca Stanescu, Victor Roncea si Ion Spanu de defaimare, privind acuzatiile de plagiat si impostura. Conform Instantei de fond, ZIUA trebuia sa ii dea lui Liiceanu, drept despagubire, suma de un miliard si jumatate de lei. Curtea de Apel a decis ca fondul cauzei nu a fost analizat corect. Maestrul George Papu, avocatul ZIUA, ne-a declarat ca “Prima instanta, prin nestudierea dosarului, nu a inteles ce anume reclama partea adversa, anume Gabriel Liiceanu, acesta neputand specifica cine si ce anume i-a adus ofensa”
PS: Alo, Stoica, Tomo, Ghedeseu’, vorba lui Brucan, se aude?
La Curtea de Apel s-a judecat astazi ultimul termen din Procesul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu contra libertatii presei, in care cunoscutul profitor al tuturor regimurilor solicita ziaristilor Sorin Rosca Stanescu, Victor Roncea si Ion Spanu despagubiri de 300.000 de roni – reduse de prima instanta la 150.000. Dupa pledoariile finale ale avocatilor caselor Papu, pentru Rosca, Spanu si Roncea prin ZIUA si Tuca & Zbarcea, pentru subsemnatul, sintetizate si dublate de concluzii scrise detaliate, maestrul sforar cu sortulet Valerica Stoica, liderul suprem al stramba-dreptei de neo-commies de Dambovita, in timpul liber si avocat, a reluat practic apararea de la fond, fara a reusi insa sa explice de ce Liiceanu l-a plagiat pe Heiddeger si in ce consta de fapt “personalitatea” sa “de neatins”. Ion Spanu a depus oricum la dosar zeci de dovezi stiintifice care demonstreaza plagiatul in cauza. Cat despre “Profitorul tuturor regimurilor”, editorialul pentru care sunt pus la zid de secta intelectualilor rosii, in concluzii am demonstrat punct cu punct toate adevarurile de nezdruncinat preluate in textul meu. Argumentul ridicol al lui Stoica, vizibil tulburat, si azi, de acuzele respective (de la KGB la FSN si GDS), a fost de-a dreptul infantil, in cazul plagiatului: ca daca publici ceva despre Eminescu nu mai trebuie sa si mentionezi despre cine scrii, ca si cum scrierile unui Liiceanu despre filosoful filo-nazist Heidegger sunt la fel de cunoscute ca si cele ale imensului Eminescu. El a fost spulberat in final de avocatul George Papu, care, in apararea lui Eminescu, a pus punctum falsitatii invocarii absurde a lui Valerica Stoica. Iata cum Eminescu mi-a fost alaturi – chiar prin gura pacatosului – si in acest demers de aparare a adevarului, a drepturilor si libertatii presei.
Ascultati o parte din pledoarii in aceasta inregistare. Rezultatul pe 20 mai.
Procesul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu versus Libertatea Presei
Motto: “Aş vrea să pot scrie odată acest lucru grozav: teroarea istoriei este teroarea omului faţă de om (…). Viitoarele capodopere ale literaturii universale se vor crea pornind de la această terifiantă experienţă” (Mircea Eliade, 29 ian.1944)
Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleşu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un articol scris şi publicat prin 1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist Limba păsărilor (1994). Recenzând cartea apărută la fosta Editură Politică condusă înainte de 1990 de Valter Roman, tatăl premierului de după Revoluţia din decembrie 1989, George Pruteanu scria că autorul textelor disparate cuprinse în ea reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea jovială chiar şi a adevărurilor solemne”. Rândurile lui Pruteanu denotă simpatia faţă de “angelologul” Pleşu, cum îi plăcea prin acei ani să fie numit. Dar si nivelarea materialist-dialectică încurajând “modul jovial” de înţelegere a adevărurilor solemne. După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Jurnal, 29 mai 1941).
Pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade să nu dăuneze materialismului şi nivelării culturale din comunism, ele au fost tipărite cu mare greutate şi multă parcimonie (1). La data “reconsiderării” istoricului religiilor, publicul românesc era foarte avid de Eliade. Poate de aceea în articolul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleşu plasează din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul micşorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2) faimosul istoric al religiilor. De o certă vioiciune în exprimarea falsurilor şi a incoerenţelor ideatice menite a ilustra o aşa-zisă componentă sud-est europeană a gândirii lui Eliade, nomenklaturistului nu-i reuşeşte altceva decât să demonstreze duplicitatea culturii comuniste a cărei victimă predilectă a fost şi continuă să fie Mircea Eliade.
Cum am menţionat deja, articolul debutează cu nişte informaţii bibliografice dubioase. “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează Pleşu desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 era apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions: Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99). Pleşu scrie aceste lucruri făcându-se că nu ştie de cartea lui Handoca, aflată în majoritatea bibliotecilor publice din Bucureşti. Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze neadevărurile strecurate de el ca din întâmplare, teroarea ideologică permanentă determina refuzul articolelor cu accente critice, catalogate a priori drept “atac la persoană”. În plus, revistele importante se aflau sub controlul comuniştilor internaţionalişti, adică a grupării “literare” din care Pleşu făcea parte (v. Cartea albă a securităţii, 1996).
Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea acestei mafii literare care deţinea poziţile cheie în cultura română şi care amâna cât putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful religiilor n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, indiferent unde. Numai că această soluţie implica riscul desconsiderării cărţilor astfel apărute, şi atunci, ca şi acum.
In fraza care succede primeia: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment -1976- în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit sînt pure invenţii ale lui Andrei Pleşu care nu pot fi probate prin nimic. După 1963 până la volumul din 1976 a lui Saliba nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum doreşte, prin cel de-al doilea neadevăr, a-şi induce în eroare cititorii fostul conducător a tinerilor comunişti din Institutul de Istoria Artei. Pentru că tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960, i-au urmat cartea americanului Altizer din 1963 (singura amintită de Pleşu), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Jesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 apărea masiva lucrare de 460 p. (Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade) în care Eliade era omagiat de cele mai mari personalităţi ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, G. Scholem, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).
Myth and Symbol din 1969 – pe care auto-intitulatul “filosof al religiilor”(3) se face că nu-l ştie (cum “nu-l ştie” nici Editura Humanitas care în două decenii n-a avut timp să afle de existenţa volumului, pentru a-l traduce şi tipări în româneşte) -, a fost urmat în America de două teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970, trei în 1971, două în 1972 şi una la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1976 în Japonia s-au tradus şi tipărit în 13 volume operele marelui istoric al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii savantului. In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Eliade la Louvain, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade. Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, – pe care n-am greşi prea mult s-o numim “tăcere totală” -, nu poate fi vorba decât în ce priveşte receptarea ştiinţifică a operei de filosofia religiilor scrisă de un istoric al artei. Precizarea noastră nu ţine de biografia lui Pleşu. Ea are în vedere mai ales iubirea de frumos a acestuia. Intr-adevăr, acel opus magnum al său apărut în 2003 încântă privirea cu vrăbiile sale stilizate. Agăţate pe sârmă una lângă alta, cele trei înaripate se regăsesc cu precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale cărţii: şi pentru bucuria artistică şi să nu se uite că este vorba de o carte Despre îngeri!
In ce-l priveşte pe Eliade, numai în perioada celor 14 ani avuţi în vedere de Pleşu (între 1963 si 1976) despre numeroasele sale cărţi de istoria religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală studiile ample care i-au fost consacrate de diverşi autori occidentali în 6 volume colective apărute pe la diferite universităţi în această perioadă (v. M. Handoca, Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, 1980, pp.100-101) asta desigur fără a considera că anul 1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor la opera lui Eliade.
Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor, Mircea Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat în Occident carte după lucrările lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea academică pentru activitatea sa ştiinţifică. “Acumularea galopantă” (apud. Pleşu) a preţuirii sale ca istoric al religiilor a culminat cu tipărirea (post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a celor 8 volume duble la care profesorul de la Chicago a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea culegerii de “studii omagiale publicată de H.P.Duerr” (unde există şi un articol scris de Culianu) ca un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat faimosul istoric al religiilor aduce o notă înveselitoare în articolul lui Pleşu.
În fapt, prin toate onorurile academice care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confraţii săi de-a lungul întregii vieţi pentru profunzimea gândirii sale şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii. Mircea Eliade nu este un produs al unor maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost predestinat de alţii să ocupe o poziţie proeminentă. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare ideologică exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu Pleşu, fost membru de partid împins în faţă din cea mai fragedă juneţe prin publicarea primelor sale conspecte de istoria artei, la vremea când Ion Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie cu mult mai mult folos pentru cultura românească, fiind din adevărata elită. Doar Andrei Pleşu, după trei decenii de mediatizare – de la debutul din 1971 cu acele notiţe din albumul Corot (Antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia: ANDREI PLEŞU) -, continuă să fie un scriitor notoriu, dar, din păcate, cu o notorietate slab susţinută de operă.
Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă. Andrei Pleşu a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor al unei firave opere “ştiinţifice” lăudată prin reciprocitate şi prin relaţii clientelare, un eseist diferit de alţi eseişi prin cele două ministeriate. Un faimos scriitor de limbă română cu atât mai “singularizat” cu cât nici ca ministru al culturii, nici ca ministru de externe nu s-a preocupat să lămurească politicienii din vest cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească”, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (4). E drept însă că ambele posturi au coincis cu vreo zece distincţii academice, recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp nu-i mai apăruse nici o nouă contribuţie ştiinţifică la filosofia religiilor.
La urma urmelor, pentru notorietatea lui Pleşu nu a fost necesară scrierea niciunui volum de istoria religiilor, fiindcă publicarea unui plăpând curs post-decembrist “despre îngeri” şi tipărirea unor colecţii de articole de manipulare ideologică şi post-ideologică (în stilul articolului despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade) nu intră în categoria istoriei religiilor. Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea e indirect confirmată de Andrei Pleşu care pentru propriile-i producţii de “filosof al religiilor” a inventat o rubrică specială pe care a botezat-o “religie şi modernitate”.
Inedita direcţie de cercetare a istoriei religiilor a fost omologată cu prilejul înfiinţării Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) pe care îl conduce (H.G. nr. 32/09-01-2008). Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra insolitului gen de cercetări preconizate pentru această nouă rubrică a istoriei religiilor, e suficient să menţionăm cartea despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică scrisă de specialistul în ortodoxie al Institutului, care, fiind în Elveţia, visa să scrie despre “fasciştii” Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte (5). Theodor Cazaban observa escalada în confuzie pornită de la cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, concluziona jurnalistul.
Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade, Andrei Pleşu s-a gândit să fie original si să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el despre românitatea latentă în toate scrierile renumitului profesor de la Chicago, format la o excelentă universitate românească în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau peste hotare.
Pe urmele unui perfect necunoscut, fostul ministru al culturii ţine să evidenţieze o aşa-zisă “componentă sud-est europeană” în scrierile hermeneutului universurilor religioase, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea. In locul oricărei demonstraţii, Andrei Pleşu invocă un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (A. Pleşu, Axa lumii şi “spiritul locului”.Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94).
Culegerea de articole (de 272 de pagini) intitulată în mod ridicol Limba păsărilor figurează alături de volumul Despre îngeri drept marile opere de “filosof al religiilor”(6) tipărite de cripto-comunistul Andrei Pleşu. În Limba păsărilor, model de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A.Pleşu), articolul din 1984 consacrat lui Mircea Eliade ar fi despre “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Si totuşi, eseistul nu scrie despre universal si particular cum greşit indică titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Pleşu nu scrie nici despre arhaicitatea ridicată la rangul de universalitate (v. Arhaic şi universal, 1981) pe care o evidenţiase la Eliade indianistul Sergiu Al-George, savant recunoscut de confraţii de peste hotare, fost deţinut politic şi demn urmaş al marelui istoric al religiilor, ca şi prietenii săi apropiaţi, Arion Roşu, Ion Larion Postolache şi Cicerone Poghirc, marginalizaţi de teroarea ideologică instituită şi menţinută de garda veche a Anei Pauker, din care făcea parte Leonte Răutu, frecventat de Pleşu.
Ilustrând un lăutărism cam afon (v. nota la Berdiaev, “un liber cugetător credincios”, în Limba păsărilor, 1994) , Pleşu abandonează “modul jovial de înţelegere” (7), doar în prezenţa elitei româneşti marginalizate. La spusele lui Petre Ţuţea (8) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” – evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord însoţită de masacrarea şi întemniţarea românilor atât din teritoriile zmulse cât şi din ţara controlată de mercenarii ruşilor -, Plesu pune pe tapet valorile culturii ruse. Jovialul cripto-comunist s-a făcut a nu înţelege gluma lui Ţuţea că Dostoevski “e neamţ”, consemnând ofuscat că Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(op. cit., p.147)
Cât despre Eliade (marginalizat şi el de nomenklaturişti) , subtitlul articolului din Limba Păsărilor indică o preocupare pentru “universalitate şi universalitate(bis) la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană. Andrei Pleşu începuse deslânatul său discurs despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, adică despre acea universalitate aleasă de obscurul universitar care l-a impresionat atât de mult pe Pleşu (simile simili cognoscitur), veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când îşi propune să se refere la valorile majore ale culturii româneşti. Si totuşi, nu credem că faimosul Noica era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade (v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998).
In octombrie 1981 Constantin Noica vorbea de căutarea de sine a marelui istoric al religiilor, căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine, urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism, în existenţă cu sens. Chiar dacă multora, – orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire decât incoerentele păreri despre Eliade avansate de un fals discipol al filosofului Noica, dublat de un fals “filosof al religiilor”.
Isabela Vasiliu-Scraba —– Note: 1.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembristă perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, pe pagina de internet a autoarei. 2. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală a fost realizată prin anii 1984-1985 de Pleşu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a istoricului religiilor se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele din 2008 şi 2009 Liiceanu, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008; M.E., Huliganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009). 3. Spre deosebire de perseverenta micşorare a lui Eliade la fosta Editură Politică, – unde Liiceanu i-a tot publicat o serie de cărţi, fără a ajunge nici în 20 de ani la tipărirea integrală a operei eliadeşti -, în bio-bibliografia din volumul lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.2), găsim înşirată întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de scriitor fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă care “funcţionează cu fonduri din străinătate” (apud. Pleşu, rev. “22”, nr.959), Institut privat care o are drept directoare pe fata acelui Leonte Răutu din garda veche a Anei Pauker, din care mai făceau parte Crohmălniceanu, I. Vitner şi N. Moraru. In pagina a doua a volumului Despre îngeri mai găsim prezentarea lui Pleşu ca “filosof al religiilor”, precum şi informaţia după care, prin faptul că a ţinut cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie, Andrei Pleşu ar fi predat acolo “istoria religiilor”. 4. v. Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.160; precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspiraţia angelică a d-lui Pleşu, în vol. Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi on-line. 5. Cel care (în emisiunea de la TV Cultural din 13 martie 2009) o admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului” pentru reuşita cărţii ei este Mirel Bănică, din clientela aripii Răutu-Pleşu (NEC) ca beneficiar al burselor oferite de acest Institut privat. Volumul despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe româneşti în perioada interbelică a fost publicat de Polirom, având la bază un doctorat din 2004. 6. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 518), Andrei Pleşu se trece “istoric şi profesor universitar”. De aici aflăm că are doctoratul în istoria artei luat în 1980 şi că ajunsese la gradul de lector universitar în 1982, la Secţia de Istoria şi Teoria Artei a Facultăţii de Arte Plastice (absolvită în 1971), fiind documentarist şi muzeograf până pe 28 decembrie 1989. În 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor universitar la Facultatea de Filozofie, cu toate că făcea pe conducătorul de doctorate în istoria filozofiei încă din 15 octombrie 1990, fără să fie absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în acest domeniu. Cu o ezitare care spune multe, pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) Andrei Pleşu nu a mai trecut că a fost profesor la Facultatea de Filozofie din 1991. El a trecut că ar fi fost “profesor din 1992”. 7. v. G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România literară”, nr.8/ 1995. 8. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi filosofie” care se poate citi on-line.
Autoportret “Acest cuvânt, «lichea», aşa cum l-am folosit eu, şi în 1990, şi 18 ani mai târziu, are un sens tehnic. Nu este un cuvânt de injurie aruncat în faţa cuiva, ci este o încercare de a folosi cuvântul într-un registru care a căpătat, spun eu, o demnitate istorică. E vorba de a descrie o categorie de oameni care nu urmăresc decât binele propriu prin producerea răului celorlalţi. Răul celorlalţi înseamnă răul unui popor întreg în cazul acesta, iar binele înseamnă binele unei mâini de oameni. Când istoria unei ţări încape pe mâna unor oameni care îşi urmăresc binele propriu, atunci am preferat să vorbesc, rugându-i pe cei care citesc sau aud să accepte convenţia aceasta, că licheaua are în acest context un sens tehnic, politologic, sociologic şi istoric.” Gabriel Liiceanu zis si Liicheanu zis si Liigheanu zis si Iliceanu zis si Cremeanu, in Cotidianul
După Marcello, Teflonilă “Gabriel Liiceanu nu face vreun secret din brandurile care îi fac viaţa mai frumoasă. „Îţi mărturisesc că, la rându-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întâi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) -, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de faţă de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bvlgari, în sfârşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior“. Un alt obiect care îi înfrumuseţează viaţa lui Liiceanu a fost botezat „Teflonilă“: „(…) nicăieri nu am văzut una mai bună decât Berndes-ul meu german, un adevărat BMW al tigăilor de teflon, cântărind cel puţin trei kile“. Eseistul este ataşat şi de mobil: un Nokia 703”. Tot in Cotidianul
Chilotii vs Cremele de corp ale posesorului lui Siegfried si Marcello “După lectura volumului „Scrisori către fiul meu”, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a declarat la postul Realitatea, în cadrul emisiunii „Cap şi Pajură” de pe 21 noiembrie, că se simte nevoit să facă o mărturisire şi anume că poartă chiloţi turceşti. Explicaţia acestei confesiuni ţine de faptul că „e foarte importantă pentru publicul român” şi că „nu mai pot trăi în minciună (…), m-a hotărât dl Liiceanu”. C.T. Popescu a rememorat astfel inspiraţia liiceană: „Am văzut că dl Liiceanu spune de ghimbir, de cremele cu care se dă pe organism (…), mi-a dat o mare lecţie de curaj. (…) Iată, dânsul poate să mărturisească acolo că se dă cu Bois d’Argent, cu Clinique”.” CTP, iar, Cotidianul
“Jocul facil pe “Liiceanu – Liicheanu” ii asaza de la inceput pe autorii acestei mici marsavii in adevarata lor lumina. In loc sa ma denunte pe mine, se denunta pe ei, tocmai prin acest truc grosolan. Iarasi, sa te apuci sa strangi in jurul frumosului meu nume (sunt foarte mandru de el!), care vine de la satul Liiceni din Romanati (Caracal), etimologii turcesti, macedonene, grecesti, albaneze etc. etc., creeaza o disproportie si o inadecvare care prin ele insele sunt comice. “ Liiceanu in Romania libera, interviu de Sabina Fati
Ceausescu – clientul lui Liceanu Parasind ograda mesterului Antinom, desigur dupa ce i-am dorit lui sa aiba spor in biznis si megiesilor din zona sa le lumineze Dumnezeu mintea ca sa nu mai dea banii pe spurcaciuni chinezesti, ne-am vazut de drumul nostru si, dupa un scurt popas lamuritor in Mecca Olteniei, Craiova, am zbughit-o spre Lunca Dunarii, la un catun din prispa Corabiei, Vadastra, unde fusesem informati ca haladuieste un mare mester cojocar, care in trecut a lucrat inclusiv pentru familia Ceausescu, basca pentru numerosi rapsozi populari si ale carui produse au participat la puzderie de expozitii internationale, inclusiv la Consiliul Europei. Intr-adevar, iscusinta lui nea Mitel Liceanu se muleaza aproape perfect pe impresia usor idilica ce ne-o facusem despre mestesugarii de la sate. Vadastreanul nu e nici pe departe un empiric, cu toate ca nu stie pe nimeni din stramosii sai in linie directa care sa se fi indeletnicit cu altceva decat confectionarea de cojoace, pieptare si ilice, fiindca, de exemplu, de la acest ultim obiect vestimentar se trage si numele neamului sau, caci zamislitorii acestora se numeau in trecut iliceni, cuvant ce printr-o inversare fonetica larg raspandita nu numai in aceasta regiune, a devenit Liceanu, in apropiere de Caracal chiar existand un satul Liiceni vestit odinioara prin dibacia lor in impunsul pieii de oaie cu ace specifice: „Cred ca sunt vreun milion de impunsaturi la un cojoc, de-asta imi si ia trei-patru luni sa fac unul si tot de-aia costa 50-60 de milioane de lei“, ni se destainuie nea Mitel, care e usor dezamagit ca l-am prins acasa intr-o zi de sambata, si nu in timpul saptamanii cand este inconjurat de cei 22 de ucenici pe care cei din Directia Judeteana pentru Cultura de la Slatina i i-a dat pe mana ca sa-i invete meserie. Nici lui nu-i prea merge bine din meserie – „Noroc ca-mi mai dau bani cei de la Slatina ca ma ocup de copiii astia“ – si la randu-i se tanguie de tinerii din ziua de azi care-si cumpara toale de la chinezi sau turci. „Ultimul cojoc i l-am vandut cantaretului de muzica populara Petrica Matu Stoian de la Mehedinti, dar p’asta pe care-l vedeti aci si pe care abia-l teminai nu-l vand neam, mi-l tiu pentru mine“, incheie nea Mitel cu o subita indarjire pe care singur si-a iscat-o din ratiuni numai de el stiute. (C.D.) – Ziua turistica: (PDF, 2122 kB) Descarca »
Interesele Partidului pedofililor olandezi, lezate de un site care îi demască membrii, scrie Georgiana Morosan in Curentul de azi. “Partidul politic olandez pentru Dragoste Fraternă”, Libertate şi Diversitate (PNVD), care doreşte scăderea vårstei legale, de la care se pot întreţine relaţii sexuale, la 12 ani, şi legalizarea posesiei de pornografie infantilă, a dat în judecată un site, care a publicat o listă cu persoane condamnate pentru pedofilie. Formaţiunea consideră acţiunea site-ului o încălcare a vieţii private, periclitare şi incitare la ură, iar poliţia va declanşa o anchetă în următoarele zile. Motivul real pare a fi, de fapt, lezarea intereselor partidului, numele unuia dintre membrii săi, Ad van den Berg (foto stanga), cel care a depus şi plångerea, regăsindu-se pe listă. Acesta apare pe site-ul https://www.stopkindersex.com/ pentru o condamnare din urmă cu 20 de ani, PNVD replicånd pe propriul site că aceasta este “o vånătoare de vrăjitoare”, fiind încălcat principiul conform căruia o persoană condamnată are dreptul la o a doua şansă. Site-ul a fost lansat vineri şi înregistrat în Statele Unite, pentru a nu încălca legea olandeză cu privire la respectarea vieţii private. Pe site se publică nume, fotografii şi adrese ale olandezilor condamnaţi pentru delicte sexuale, fapt interzis de legea din Olanda, dar administratorii susţin că doresc informarea cetăţenilor.
Acelasi lucru se petrece si la Bucuresti, unde, dupa ce Asociatia Civic Media a lansat Campania “Voci curate” prezentata pe https://www.civicmedia.ro/, s-a ales cu procese din partea renumitilor intelectualoizi Gabriel “Lulu” Liigheanu si Mihnea “Ulianov” Berindei (foto dreapta), care solicita pagube morale de 200.000 de euro pentru expunerea lor ca profitori ai tuturor regimurilor si, in timpul liber, informatori de serviciu. Contactati ieri pentru a comenta coincidentele legate si de un anume ambasador olandez, administratorii site-urilor au admis ca exista o legatura stransa intre pervestii de copii si perversii de suflete, care are insa o aceeasi pedeapsa: focul Gheenei.
PS: Am uitat sa va zic ca am avut termen la procesul cu Berindei si, ce sa vezi, avocata lui, o fasneata de la casa de avocatura Stoica si Asociatii mi-a facut… propuneri indecente. Chiar acolo, pe holurile Tribunalului. Legate si de niste zerouri. Cum sunt om serios i-am spus ca negociem numai dimineata, dupa cafea :)…
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREŞTI DOSAR NR. 14976/299/2007
DOMNULE PREŞEDINTE,
Subsemnatul RONCEA VICTOR, cu domiciliul ales în Bucureşti, sector 1, str. Ion Câmpineanu, nr. 4, parter, în contradictoriu cu LIICEANU GABRIEL, cu domiciliul în Bucureşti, sector 3, str. Intr. Vasile Lucaciu nr. 3, ap. 2, urmând a fi citaţi şi S.C. ZIUA S.R.L., cu sediul în Bucureşti, str. Ion Câmpineanu nr. 4, ROŞCA STĂNESCU SORIN ŞTEFAN, cu domiciliul în Bucureşti, sector 2, str. Zece Mese nr.8, ap. 1, şi SPÂNU ION, cu domiciliul în Bucureşti, sector 1, str. Ion Câmpineanu nr. 4, în temeiul art. 3041 Cod de procedură civilă, în termen legal formulez prezentul
RECURS
Împotriva Sentinţei civile nr. 4907/14.04.2008, pronunţată de judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 14976/299/2007, pentru următoarele
MOTIVE
I. Hotărârea nu este motivată; II. Hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii; III. În temeiul art. 3041 Cod de procedură civilă, solicit examinarea cauzei sub toate aspectele.
ÎN FAPT Prin acţiunea înregistrată la instanţă la data de 23.07.2007, reclamantul Liiceanu Gabriel, prin avocat, a solicitat obligarea subsemnatului, a S.C. ZIUA S.R.L. (“Ziua”) şi a pârâţilor persoane fizice Roşca Stănescu Sorin Ştefan şi Spânu Ion, în solidar, la plata sumei de 300.000 lei cu tilu de daune morale. De asemenea, a mai solicitat reclamantul ca hotărârea ce se va pronunţa să fie publicată pe cheltuiala noastră în primele 10 ziare ca răspândire, precum şi în publicaţiile “Dilema Veche”, “22”, “Observator Cultural”, “Idei în dialog” şi “România Literară” – în baza principiului reparaţiei integrale şi adecvate a prejudiciului. Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a admis în parte primul capăt de cerere, obligând pârâţii în solidar la plata unei sume de 150.000 lei, admiţând integral al doilea capăt de cerere. Consider criticabilă soluţia instanţei de fond pentru următoarele motive.
Chestiune preliminară – calificarea corectă a căii de atac Prevederile art. 2821 Cod de procedură civilă dispun în sensul că nu sunt atacabile cu apel cauzele al căror obiect, evaluabil în bani, ar fi sub valoarea de 100.000 lei. Per a contrario, cele ale căror obiect are o valoare mai mare de 100.000 lei sunt supuse căii de atac a apelului. Aşa cum am arătat, prin hotărârea recurată, instanţa de fond a admis în parte primul capăt de cerere, obligând pârâţii în solidar la plata unei sume de 150.000 lei. Apreciez că în mod eronat instanţa de fond, în dispozitivul sentinţei recurate, a arătat că aceasta poate fi atacată cu recurs şi solicit calificarea corectă a căii de atac ca fiind apelul. În acelaşi timp însă sunt legat de această dispoziţie, drept pentru care arăt motivele pentru care înţeleg să critic hotărârea instanţei de fond.
I. HOTÂRÂREA NU ESTE MOTIVATĂ. MOTIV DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 304 PCT. 7 COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ În considerentele sentinţei civile recurate, instanţa face simple afirmaţii, ce nu pot fi reţinute drept o motivare care să îndreptăţească felul în care a avut loc dezlegarea pricinii.
a) Cu privire la fapta ilicită, se arată: “Fapta ilicită care reprezintă temeiul de fapt al acţiunii include difuzarea către public a unor afirmaţii defăimătoare, faţă de persoana reclamantului, care a contribuit în mod direct la propagarea către public a unor afirmaţii denigratoare, asupra imaginii reclamantului”. Urmează consideraţiile instanţei cu privire la prevederile art. 31 al. 4 din Constituţia României, precum şi asupra răspunsului la interogatoriu formulat de pârâtul Roşca Stănescu Sorin Ştefan, precum şi asupra răspunsului la interogatoriu formulat de pârâta persoană juridică. Apoi se revine cu următoarele considerente faţă de atragerea răspunderii civile delictuale şi faţă de fapta ilicită: Afirmă instanţa de fond: “În speţă, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi anume fapta ilicită prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia. Fapta ilicită reprezintă orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. În prezenta cauză, fapta ilicită constă în conceperea şi realizarea de către pârâţi a unei campanii de denigrare la adresa reclamantului, prin publicarea a numeroase articole defăimătoare cu consecinţa vătămării grave a unor drepturi şi valori morale ale acestuia. (…) Instanţa reţine că termenii şi metodele de utilizare folosite de către pârâţi vis a vis de reclamant, contravin principiilor de deontologia profesiei de jurnalist [sic !] şi au adus o gravă atingere a demnităţii şi reputaţiei acestuia. La acestea s-a adăugat acuzaţia că reclamantul ar fi plagiat mai mulţi autori, acuzaţie calomnioasă, de natură să pună sub semnul întrebării onestitatea sa profesională şi să-I lezeze reputaţia dobândită”. Din aceste expuneri ale instanţei de fond nu reiese care sunt motivele pentru care se reţine existenţa unei fapte ilicite. Simpla enumerare repetitivă, de către instanţă, a unor termeni precum “campanie denigratoare” sau “defăimare” sau “calomnie” nu justifică realizarea în concret a vreunei fapte ilicite. Insulta şi calomnia, spre exemplu, fapte ilicită, sunt definite de prevederile art. 205, 206 Cod penal. Ilicitul acestor fapte rezidă în aceea că prezintă pericol social şi sunt sancţionate expres de legiuitor. Insulta este definită drept “atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane”, faptă care se realizează prin “cuvinte, gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunere la batjocură”. Calomnia este definită drept “afirmarea ori imputarea în public (…) a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune (…)” Or, instanţa de fond nu face nici o referire la cele două texte de lege mai sus menţionate, pentru această instanţă faptele sunt, există pur şi simplu în sfera ilicitului. Cu alte cuvinte, instanţa de fond nu motivează natura ilicită a faptei, ci se mulţumeşte să-i dea doar o definiţie succintă şi mai apoi să enumere, în mod repetitiv, termeni precum “campanie denigratoare” sau “defăimare” sau “calomnie”. Astfel de termeni, chiar dacă des repetaţi, nu au în spate un raţionament precis, just, întemeiat, prin raportare la norma de drept obiectiv pretins încălcată sau la dreptul subiectiv pretins vătămat. Cu alte cuvinte, în opinia subsemnatului, instanţa nu justifică şi nu motivează existenţa faptei ilicite. Cu privire la afirmaţia referitoare la plagiat, s-a solicitat de către apărătorii pârâţilor administrarea unei probe cu expertiză realizată de specialişti (lingvistică şi filosofie) din cadrul Academiei Române. Solicitarea, făcută pentru a se da eficienţă prevederilor art. 207 Cod penal , a fost respinsă de instanţa de fond ca neconcludentă (sic!), pentru ca, ulterior, în baza “probelor existente la dosarul cauzei”, aceeaşi instanţă să se pronunţe în sensul existenţei unei fapte ilicite. În concluzie pe acest aspect, consider nemotivată soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte fapta ilicită.
b) În ceea ce priveşte prejudiciul, înstanţa de fond a făcut punctual următoarele afirmaţii: “În vederea aprecierii prejudiciului instanţa a avut în vedere pe de o parte gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite iar pe de altă parte, intensitatea şi gravitatea faptei”. Instanţa de fond nu reuşeste prin aceste considerente să arate existenţa unui prejudiciu, întinderea acestuia, felul în care poate fi reparat. Trebuie avut în vedere că prejudiciul invocat este unul de natură morală, greu de cuantificat. Instanţa nu arată motivele, argumentele, raţionamentul prin care şi-a format convingerea existenţei acestui prejudiciu. Instanţa nu arată care sunt valorile sociale ocrotite. Instanţa nu arată gradul de lezare al acestor valori. Instanţa nu cuantifică intensitatea şi gravitatea faptei şi implicit pretinsul prejuciu. Cu atât mai puţin nu argumentează şi nu justifică (chestiune mult mai dificilă) întinderea acestui pretins prejudiciu, nici nu arată criteriile şi metodele folosite pentru a determina această întindere. În concluzie pe acest aspect, consider nemotivată soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea prejudiciului.
c) Nici în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate instanţa nu oferă o motivare a soluţiei. Spune instanţa de fond: “Pentru a putea fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca intre fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. În cazul afirmaţiilor defăimătoare, legătura de cauzalitate dintre proferarea unor astfel de afirmaţii şi prejudiciul moral suferit de reclamant a fost dovedit [sic!] de către reclamant, fiind săvârşită cu intenţie [sic!], pârâţii recunoscând că au purtat această campanie de presă împotriva reclamantului, ca adversari politici ai acestuia şi având ca scop denigrarea sa”. Quod erant demonstrandum.
d) Instanţa reţine şi foloseşte sintama “campanie de presă” în mod nejustificat Nu există în cuprinsul hotărârii recurare o motivare convingătoare, un raţionament al judecătorului care să justifice folosirea acestei sintagme în cuprinsul motivării hotărârii şi, pe cale de consecinţă, a reţinerii solidarităţii între totalitatea pârâţilor. Acesta a fost o simplă susţinere a reclamantului, nedovedită, pe care instanţa şi-a însuşit-o: “În cazul afirmaţiilor defăimătoare, legătura de cauzalitate legătura de cauzalitate dintre proferarea unor astfel de afirmaţii şi prejudiciul moral suferit de reclamant a fost dovedit [sic!] de către reclamant, fiind săvârşită cu intenţie, pârâţii recunoscând că au purtat această campanie de presă împotriva reclamantului, ca adversari politici ai acestuia şi având ca scop denigrarea sa”. Această pretinsă “recunoaştere” de purtare a unei campanii de presă nu există. Singurele probe pe care le invocă instanţa de fond sunt răspunsul la interogatoriu dat de pârâtul Roşca Stănescu Sorin Ştefan, cât şi răspunsul la interogatoriu dat de ZIUA (ambrele menţionate la fila 3), unde nu se regăseşte acest element.
e) Instanţa nu motivează deloc acordarea integrală a celui de al doilea petit al cererii Şi acest petit ar fi trebuit circumstanţiat aceloraşi elemente, respectiv faptă, prejudiciu (existenţă şi întindere), legătura de cauzalitate, vinovăţia. Instanţa nu face nici o apreciere asupra felului în care această măsură reparatorie solicitată de reclamant ar duce la repararea integrală şi adecvată a pretinsului prejudiciu astfel cum reclamantul a afirmat în cuprinsul cererii sale. Asupra acestui aspect voi insista in cele ce urmează, la pct. II, d.
II. INSTANŢA FACE ÎN MOD GREŞIT APLICAREA ART. 998-999 COD CIVIL. INSTANŢA FACE O GREŞITĂ APLICARE A ART. 1003 COD CIVIL. MOTIV DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 304 PCT. 9 COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ. EXCEPŢIA INADMISIBILITĂŢII ACŢIUNII ÎNTEMEIATE PE ART. 1003 C.CIV.
A. Temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului îl constituie art. 998-999 C.cIv. Art. 998 Cod civil dispune literal: “Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, să îl repare”. Pe cale de consecinţă, pentru a se putea considera că există un delict civil, pentru care s-ar impune acordarea de măsuri reparatorii, ar trebui să se poată reţine, în mod cumulativ, existenţa unui prejudiciu dovedit, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fapta să cauzeze prejudiciul), precum şi existenţa vinovăţiei. În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta trebuie să fie dovedit, nu doar afirmat, iar paguba şi/sau suferinţa să fie reală; cât priveşte fapta ilicită, aceasta trebuie să constea într-o încălcare a unei norme legale în vigoare; în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, fapta ar trebui ar trebui să producă direct şi nemijlocit prejudiciul, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, ar trebui dovedit faptul că s-ar fi fi acţionat cu depăşirea limitelor bunei credinţe. Aşa cum am arătat la punctul 1) de mai sus, nu există o motivare a instanţei de fond care să îndreptăţească concluzia că ar exista faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţiei. Asupra acelor argumente nu mai revin, dar vă solicit să le aveţi încă o dată în vedere. Voi insista în cele ce urmează asupra pretinsului prejudiciu.
a) Prejudiciul şi prejudiciul moral în doctrina juridică În doctrină s-a arătat că prejudiciul, paguba sau dauna constau în rezultatul sau efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei săvârşite de o altă persoană . Într-o altă opinie , prejudiciul a fost definit asemănător, acesta constând în rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane. Distincţia între paguba patrimonială şi nepatrimonială se regăseşte şi la autorii anterior menţionaţi , prejudiciul patrimonial fiind cel concretizat într-o pagubă efectivă, materială, cuantificabilă în bani, în timp ce dauna morală presupune că prejudiciul nu este susceptibil de evaluare bănească. Autorii menţionaţi arată: „Problema reparaţiei băneşti a prejudiciilor morale constituie una dintre problemele controversate chiar în sistemele de drept ale statelor care au admis în mod constant plata de despăgubiri băneşti pentru asemenea prejudicii (subl. ns.) Au fost ridicate astfel obiecţiuni împotriva unui astfel de sistem de reparare a prejudiciilor morale, invocându-se „imposibilitatea reparării băneşti a acestor daune”, „caracterul arbitrar al acestei reparaţii, deoarece nu se poate stabili nici un fel de corespondenţă între durerea morală şi o anumită sumă de bani”. Referitor la despăgubirile acordate pentru prejudiciile rezultate din atingerile aduse sentimentelor de afecţiune s-a afirmat că ele au un „caracter imoral”” . Caracterul controversat al acestor tipuri de reparaţii – reparaţii băneşti pentru prejudicii greu (dacă nu chiar imposibil) de cuantificat în bani este reţinut şi de ceilalţi autori menţionaţi .
b. Criteriile pentru cuantificarea unui prejudiciu nu se regăsesc în speţă Revenind la prejudiciu, pentru a se reţine existenţa unui prejudiciu patrimonial, acesta trebuie să fie cert, determinat (sau determinabil) şi să nu fi fost reparat . În ceea ce priveşte prejudiciul necuantificabil în bani, autorii menţionaţi arată că lipsesc criteriile de stabilire a sumelor care se acordă celor cărora le sunt cauzate astfel de daune . În speţă, nici reclamantul nu arată în concret în ce ar fi constat prejudiciul suferit, mulţumindu-se să afirme că a fost prejudiciat în mod grav. Pe cale de consecinţă, cred, ar fi trebui să revină instanţei de fond delicata sarcină de a stabili astfel de criterii, în funcţie de specificul acestui caz. Nici reclamantul nu face o cuantificare a prejudiciului, nici instanţa nu a făcut un asemenea demers.
c. Reparaţia bănească este disproporţionată faţă de pretinsa atingere adusă În ceea ce priveşte specificul prejudiciului pretins suferit de către reclamant, acesta este prezentat în mod contradictoriu. Pe de o parte se arată în cuprinsul acţiunii că ar fi vorba de un prejudiciu moral, iar pe de altă parte se susţine că ar fi vorba despre o atingere adusă imaginii, demnităţii şi onoarei. Între prejudiciul moral şi prejudiciul de imagine şi/sau reputaţie există o diferenţă de esenţă: şi anume primul nu poate fi cuantificat în bani, în timp ce al doilea ar putea fi cuantificat în bani, integral sau cel puţin în parte. Apare astfel drept nepotrivit să se solicite daune morale (respectiv reparaţia cu bani a unei pagube neevaluabile în bani) pentru un prejudiciu de imagine care nu a fost dovedit (respectiv reparaţia cu bani a unei pagube evaluabile în bani neproduse). Referindu-se la prejudiciul suferit, el este indicat de către reclamant prin referiri vagi la „prejudiciul moral suferit”, „atingerea adusă imaginii, demnităţii şi reputaţiei” etc., fără să arate în cel fel s-a repercutat asupra sa pretinsa faptă ilicită, sau măcar să încerce să descrie suferinţele morale cauzate. Se încearcă justificarea suferinţei morale prin răspândirea afirmaţiilor făcute fără să se facă o cuantificare a acestei întinderi şi fără să se arate în ce fel această răspândire s-a reflectat înapoi asupra reclamantului. Prejudiciul de imagine este nedovedit, pentru că reclamantului nu i se diminuează în nici un fel meritele obţinute prin activităţile sale, enumerate de reprezentantul său la filele 11-12 ale acţiunii. Mai mult decât atât, referindu-se la un prejudiciu de imagine, reclamantul trebuie să îl cuantifice exact în bani în mod întemeiat, deoarece prejudiciul de imagine (cel puţin în parte, dacă nu chiar integral) ar avea un impact ce ar putea să fie evaluat (sau cel puţin evaluabil în bani). Ca urmare a schimbarii percepţiei asupra persoanei sale, reclamantul ar fi putut să fie exclus din corpurile profesionale din care face parte (pierzând astfel anumite surse de venit), ar fi putut să fie acţionat în judecată de alte persoane, fiind obligat la plata unor sume de bani etc. Ori, aşa ceva nu s-a întâmplat. Suma de 300.000 lei solicitată de reclamant este disproporţionat de mare faţă de aceea că el nu oferă elemente pentru probarea existenţei unui prejudiciu cert, şi nici elemente pentru cuantificarea întinderii acestuia. Suma de 150.000 lei stabilită de instanţă este la rândul ei disproporţionat de mare în condiţiile în care nici instanţa nu stabileşte aceste elemente.
d) Al doilea capăt de cerere depăşeşte cu mult reparaţia integrală a pretinsului prejudiciu O primă critică derivă din aceea că, deşi acest petit a fost acordat integral, astfel cum s-a solicitat, instanţa de fond nu a motivat în nici un fel măsura dispusă. O a doua critică derivă din aceea că reclamantul s-a folosit de acest procedeu (solicitarea ca hotărârea ce se va pronunţa să fie publicată într-un număr de 10 ziare de largă circulaţie, plus un număr de revizstre culturale) pentru a influenţa aprecierea instanţei faţă de elementul cheie al cauzei: dovedirea existenţei şi stabilirea întinderii pretinsului prejudiciu. Tot astfel cum într-o oglindă concavă sau convexă, imaginea apare fie mai mare fie mai mică decât în realitate, tot astfel formularea celui de al doilea petit al acţiuni a avut menirea de a influenţa convingerea judecătorului faţă de proporţiile pretinsului prejudiciu şi faţă de primul petit al acţiunii. O a treia critică o voi arăta în cele ce urmează. Dau, spre exemplu, o altă cauză ce a avut ca obiect cererea de reparaţie integrală a unui prejudiciu: A cere instanţei să îl oblige pe B să repare un acoperiş pe care acesta îl stricase. Ar fi fost absurd ca, în virtutea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, A să ceară instanţei ca B să îi repare de 10 ori acoperişul! Revenind la cauza de faţă, apreciez ca fiind disproporţionată această solicitare a reclamantului, dat fiind ca pretinsa faptă ilicită s-a produs în paginile unui singur ziar. Susţine reclamantul că, dat fiind faptul că instrumentul prin care acest prejudiciu moral a fost cauzat a fost presa, tot prin intermediul presei el poate fi reparat în mod adecvat. Intr-adevăr, „presa” în acest caz a constituit-o ziarul ZIUA. Preluând mót-a-mót pretenţia pârâtului, întrucât prejudiciul s-ar fi cauzat prin intermediul ziarului ZIUA, reparaţia adecvată ar trebui oferită tot prin acest instrument. În opinia mea, restul de 9 ziare de largă circulaţie şi 5 reviste culturale reprezintă aplicarea unui eventual nou principiu de drept, acela al „reparaţiei excesive a prejudiciului suferit”. Din fericire însă, un asemenea principiu nu există, iar instanţa de fond ar fi trebuit, în cadrul efortului de a determina existenţa şi întinderea prejudiciului, să cenzureze şi acest aspect. Ceea ce instanţa de fond, din păcate, nu a făcut. Un ultimă critică vizează inconsecvenţa instanţei de fond. Aceasta a redus la jumătate pretenţiile băneşti ale reclamantului, dar le-a menţinut integral pe cele din petitul al doilea al acţiunii. Şi nu în ultimul rând, arăt faptul că publicarea hotărârii recurate într-un număr de 15 publicaţii va reprezenta fără îndoială un efort financiar considerabil din partea pârâţilor, în condiţiile în care astfel de solicitări de publicare se taxează la cuvânt. În acest context, măsura solicitată are mai degrabă un caracter punitiv decât reparatoriu.
B. Instanţa face o aplicare greşită a art. 1003 Cod civil, obligând în solidar pârâţii pentru pretinse fapte ilicite diferite. Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată Instanţa nu a făcut o apreciere în concret a fiecărei fapte pretins ilicite (arătate în mod distinct de reclamant la filele 4-9 din cerere), unde fiecărui pârât persoană fizică i se impută o anume faptă materială. Reclamantul împarte pretinsele fapte ilicite în fapte denumite calomnioase şi în fapte denumite injurioase, arătând în concret ce faptă anume consideră a fi calomnioasă/injurioasă şi arătând autorul. Legătura de solidaritate nu ar putea să apară decât între autorul materialului de presă, publicaţie şi conducerea acesteia (o vom denumi legătură pe verticală). Legătura de solidaritate pe orizontală între pârâţii persoane fizice ar fi putut să apară numai în caz de coautorat al acestora în crearea materialului de presă pretins calomnios/injurios. Cu menţiunea că pârâtul Roşca Stănescu Sorin Ştefan este chemat în judecată atât ca autor al unor materiale de presă cât şi în calitate de organ de conducere al pârâtei persoane juridice. Pe cale de consecinţă, între afirmaţia invocată de reclamant „intelectual roşu (Victor Roncea, Ziua, 1 martie 2007)” şi pârâtul Spânu Ion nu poate să existe solidaritate. Idem în ceea ce priveşte afirmaţiile legate de plagiat, legate de reclamant de pârâtul Spânu Ion, şi pârâtul Roşca Stănescu Sorin Ştefan (în calitate de autor de presă). Idem în ceea ce mă priveşte pe mine. Este evident faptul că instanţa de fond a gestionat deficitar această cauză, concluzionând existenţa unei solidarităţi pe orizontală. Instanţa de fond a considerat că există un singur delict/cvasidelict (ades repetata „campanie de presă”, aspect nedovedit de reclamant dar însuşit ca atare de instanţă), în condiţiile în care au existat un număr de fapte clar determinate. Pe cale de consecinţă, instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze distinct fiecare faptă – legătură de cauzalitate – prejudiciu – vinovăţie, pentru fiecare pârât în parte, stabilind existenţa unei solidarităţi în condiţiile art. 1003 Cod civil numai pe verticală. De altfel, s-a ajuns în acest fel şi la o încălcare a art. 998-999 Cod civil, prin aceea că se ajunge la repararea unui pretins prejudiciu de către o altă persoană, nu de către persoana care l-ar fi săvârşit. Având în vedere că reclamantul impută pârâţilor o seamă de afirmaţii specifice, cred că instanţa ar fi trebuit să discearna cu atenţie asupra metodei de reparaţie propuse de reclamant, respectiv asupra solidarităţii pârâţilor. Forma cererii de chemare în judecată face ca această să fie inadmisibilă, subsemnatul neputând răspunde în solidar decât eventual cu ziarul Ziua pentru afirmaţiile publicate în acesta din urmă. Pentru aceste motive invoc excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pentru motivele anterior arătate. Apreciez că, în forma actuală, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, şi vă solicit admiterea excepţiei cu consecinţa modificării în tot a sentinţei recurate iar pe fond respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Apreciez că excepţia inadmisibilităţii este una de ordine publică, putând fi invocată la acest moment procesual.
III. ÎN TEMEIUL ART. 3041 COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ, SOLICIT EXAMINAREA CAUZEI SUB TOATE ASPECTELE
Temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului îl constituie art. 998-999 C.civ. Pe cale de consecinţă, pentru a se putea considera că aş fi săvârşit un delict civil, pentru care s-ar impune acordarea de măsuri reparatorii, ar trebui să se poată reţine, în mod cumulativ, existenţa unui prejudiciu dovedit şi cuantificat, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fapta să cauzeze prejudiciul), precum şi existenţa vinovăţiei. În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta trebuie să fie dovedit, nu doar afirmat, iar paguba şi/sau suferinţa să fie reală; de asemenea, ar trebui ca întinderea acestui prejudiciu să fie cunoscută sau să poată să fie determinată şi să existe criterii de determinare a acestei întinderi. Cât priveşte fapta ilicită, aceasta trebuie să constea într-o încălcare a unei norme legale în vigoare; în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, fapta ar trebui ar trebui să producă direct şi nemijlocit prejudiciul, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, ar trebui dovedit faptul că subsemnatul aş fi acţiunat cu depăşirea limitelor bunei credinţe şi a deontologiei profesiei de jurnalist. Or, consider că nu sunt întrunite aceste elemente de atragere a răspunderii subsemnatului, impunându-se respingerea acţiunii ca nefondată. Pentru a ajunge la această concluzie, o să aveţi în vedere argumentele folosite în cuprinsul prezentului recurs, cele din întâmpinarea depusă la fondul cauzei, precum şi întreg materialul probator ce a fost şi va fi administrat în cauză.
ÎN CONCLUZIE, pentru motivele arătate, vă solicit: – admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii cu consecinţa modificării în tot a sentinţei recurate iar pe fond respingerea acţiunii ca inadmisibilă; – admiterea recursului cu consecinţa modificării în tot a sentinţei recurate iar pe fond respingerea acţiunii ca nefondată.
ÎN DREPT: art. 304 pct. 7 şi 9, art. 3041 Cod de procedură civilă; art. 2821 Cod de procedură civilă; art. 998, 999, 1003 Cod civil, precum şi toate normele şi principiile de drept invocate în cuprinsul prezentului recurs.
PROBE: Înscrisuri. În ipoteza în care veţi califica prezentul recurs drept apel, vă solicit administrarea tuturor probelor solicitate în faţa instanţei de fond.
VICTOR RONCEA
Financial Times: Ţuca Zbârcea & Asociaţii ranked 3rd in the Continental European Firms table Read more… PS: Urmatorul termen pe 2 decembrie. Presa libera este invitata
March 10th, 2010 
VR 
Grupul Humanitas, care reuneste Editura Humanitas, Humanitas Fiction, societatea de difuzare Librariile Humanitas si Humanitas Multimedia, a finalizat anul trecut cu o cifra de afaceri de 7 milioane de euro, fata de aproape 10 milioane de euro anul anterior, potrivit oficialilor companiei.
Posted in 
Tags: 
