Victor Roncea Blog

Trecute vieţi de tovi şi toave
Scris de MAGDA URSACHE

„Partidul se află, în orice moment, în posesia absolutului adevăr şi e de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât arată astăzi.”
George Orwell

Ca şi M. Niţescu, în Sub zodia proletcultului, m-am întrebat şi eu: care va fi fost mai odioasă? Prestaţia lui Teohari Georgescu sau a lui Leonte Răutu la Cultură? Leonea, poreclit Cameleonea, a fost, apud Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, cel mai mare zbir ideologic. Cuvintele de ordine erau descompusă şi mârşavă pentru ideologia „veche” (de zdrobit) şi putred pentru scriitorul tradiţiei. „Putrezi” în viaţă se aflau Blaga, Ion Barbu, Voiculescu, Philippide, Crainic, Streinu, Cioculescu… Şi „putrefact” a devenit Arghezi, când a mişcat în front, iritat de optimismul „la calup” şi de noua scolastică. Deşi fusese editat în tiraje impresionante şi premiat, iconoclastul refuza să-şi înlocuiască acidul din călimară cu obligatoria „limonadă roz”. Ca opozant al tuturor guvernelor, intrase în opoziţie şi sub Groza. Diavolul de pamfletar făcuse să zornăie, într-o tabletă, tinichelele. Acelea care se ţineau zile-n şir la coada pentru gaz. Cum tinichelele au zornăit cam tare, Sorin Toma l-a eliminat pe ani mulţi din viaţa literară. Ruga poetului, „Fereşte-mă, Doamne, de interpreţi”, a fost scrisă la ceas rău.
Ca să te fi menţinut la Putere, îţi trebuiau cinism şi nemernicie. Leonte Răutu le-a avut: „sau îi mâncăm noi pe şerpi sau ne mănâncă ei pe noi”. Şerpii erau „intelectualii aflaţi sub influenţe burgheze”. Iar cărţile lor, colcăind (verb în asociere cu reptilele) de fascism/şovinism/antimarxism/ propagandă creştină au fost prohibite.
Recent, am recitit Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, de Vladimir Tismăneanu, în colaborare cu Cristian Vasile, editura Humanitas, 2008. Am spus recitit pentru că se reiau texte din Arheologia terorii, la care se adaugă un dialog cu istoricul Cristian Vasile (colateral, că tot e-n trend vocabula asta, din timpul alcătuirii “Raportului final”) şi un „trialog” cu Mihai Şora. Restul, pp. 165-448, fiind… documente.
E ştiut: distrugerea culturii române (ruptura de trecut a fost, în realitate, des-fiinţare) s-a făcut pas cu pas, după tipar sovietic. Academia şi universităţile au fost „epurate”. Exact ca în URSS, s-a produs şi în gubernia ei, RPR, naţionalizarea editurilor. A funcţionat o cenzură atroce, ca la răsărit. Artiştii nealiniaţi, când n-au îndurat supliciile puşcăriilor şi strămutările forţate, au murit în mizerie, ca Hortensia Papadat-Bengescu şi atâţia alţii. Şerban Cioculescu şi-a vândut Academiei, pe o mie de lei, manuscrisul piesei lui Caragiale, O noapte furtunoasă. Şi-a înstrăinat icoane, scrisori eminesciene, acte, cărţi rare, colecţii de reviste… În anii ‘50, Barbu Cioculescu deţinea singura cartelă din casă. Elita intelectuală a fost prima victimă a dictaturii proletariatului. Societatea civilă s-a dus. Ultimele locuri de refugiu: cenaclul lui Emil Ciomac şi Mihail Andricu, locuinţa lui Barbu Slătineanu, cercul lui Petru Manoliu. Fostul student al lui Nae Ionescu mergea din adresă-n adresă şi primea, pentru conferinţe, mici sume de bani, cât să supravieţuiască. Cea din urmă conferinţă a fost în 2 noiembrie ‘50. După patru zile l-au arestat pentru atentat la viaţa lui Dej, când el vorbea despre Jacob Boemhe, Kierkegaard, Baudelaire, Rilke. Acuzator: Teohari Georgescu. Vigilentul descoperise un complot al duşmanului de clasă. În editorialul din Acolada de februarie 2009, Radu Ulmeanu face un calcul matematic: „Spectrul general al represiunii e evident, dacă ţinem seamă că, în plus faţă de elitele vechiului regim democratic duse pur şi simplu la abator, 28,8% din totalul condamnaţilor au fost ţărani, 13,4% – muncitori; aceştia dau un total de 42,3%, deci aproape jumătate” (s. mea, Magda U.). Acuze ca agitaţie, răspândire şi deţinere de materiale interzise (harta României Mari, o carte de N. Iorga, Mustul care fierbe de Goga…), comentarea posturilor străine, elogierea exponenţilor esteticii burgheze se plăteau cu ani lungi de detenţie. Aliniaţii, au fost „stimulaţi” cu sume uriaşe. Pentru Mărul de lângă drum, Beniuc a încasat, în ‘62, 31.280 lei, când salariu mediu brut era de 947 lei); înnebunite de boala Puterii, vip-urile proletcultului colecţionau medalii, juisând stahanovist la „marea schimbare a lumii”. Anunţând cu satisfacţie apusul celei vechi, distruse. Roşu de apus = roşu de Moscova. Cu gura umplută de bucuria premiilor de Stat şi a tirajelor de sute de mii de exemplare e greu să fii critic.
Ce mi se pare a fi hiba cărţii semnate de Vl. Tismăneanu şi C. Vasile: nu un „organ” hărţuia, ci nenumărate „organe”. Răutu n-a fost singurul călău, singurul satrap, singurul inchizitor, singurul parlagiu, singurul gropar. Puneţi aceste cuvinte la plural!
„Să cultivăm, tovarăşi, arta propagandistului”, a decretat şeful Agitprop. Şi s-a găsit, pe lângă perfectul acrobat, o armată întreagă de saltimbanci ai Puterii gata să ridice sistemul în slăvi. Răutu avea nu una, ci trei mâini drepte: Pavel Ţugui, şef al secţiei Ştiinţă şi Cultură, cel care l-a înfundat pe Blaga, Paul Niculescu-Mizil, şef al secţiei Propagandă şi Cultură, C. Nădejde, secţia Şcoli. PMR, prin Răutu, dădea directive Academiei. În august ‘48, noul statut excludea personalităţile „fasciste” şi „reacţionare”. „Dăunători” ca Blaga (biroul său de la Academia din Cluj era numit „bârlogul lui Faust”), Ion Petrovici, Gh. Brătianu, Gusti, Onisifor Ghibu, Mircea Florian au fost eliminaţi; P.P. Negulescu, Mehedinţi, Motru, ca discipoli ai lui Maiorescu.
S-a spus că Răutu i-a scos din cultură pe Maiorescu şi pe Eugen Lovinescu. Da, dar prin N. Tertulian, Paul Georgescu, Crohmălniceanu, Vitner, Moraru, Şelmaru, Marcel Breazu, Georgeta Horodincă. Lupta cu mentorul Junimii a fost continuată de Savin Bratu (v. art. din Gazeta literară, Fantoma lui Maiorescu), îngrijorat că Liviu Rusu ar umbla, pe la Cluj, să-l reconsidere, şi de Paul Cornea. Nu ştiu dacă profesorul Cornea şi-a scuzat erorile proletculte, dar are mulţi avocaţi care pledează nevinavat. Deh, literatura ca interpretare! Interpretăm şi interpretăm, de dimineaţă până-n seară, în emisiuni culturale, ce să facem?
Cine a protestat contra conceptului lansat după 23 august 44, „cultura de masă şi pentru mase”? Streinu, Cioculescu, Teodorescu-Branişte şi, vag, Camil Petrescu. Atunci! După ‘46, nu li s-a mai îngăduit „criziştilor” să se plângă. Le-a pus pumnu-n gură M.R. Paraschivescu, în articolul din Contemporanul, Plânsul maimuţelor sau unde e criza. Vladimir Streinu a revenit în coloanele revistelor abia în 1963.
După Reforma Învăţământului din ‘48, s-au scos din programă latina şi elina, logica, filosofia generală, singura acceptată fiind filosofia „ştiinţifică” a lui Marx. Care alta a mai fost pusă-n practică? Nu mai pomenesc de religie. Misticismul era pedepsit dur, pentru a se distruge suportul moral al credinţei.
Frasin Munteanu-Râmnic a fost întemniţat ca fiu al profesorului Munteanu-Râmnic, ministrul Învăţământului în timpul guvernării Iorga. Tatăl a murit la Sighet; fiul – puşcărizat la Aiud. Subliniez: pentru că era fiul tatălui său, atât.
După aceeaşi Reformă – o ştiu din Istoricul Facultăţii de filologie a Universităţii Al.I. Cuza, redactat de Petru Ursache – profesorul de „veche”, Dan Simonescu, a fost forţat să plece. În dreptul numelui Şerban Cioculescu, titularul Catedrei de literatură română modernă, pe statul de funcţiuni 1947/48 scria: „Se comprimă persoana”.
Istoricii ştiu (dar cine să-i mai audă?; noi preferăm ficţionalizarea istoriei) că Moscova şi-a transmis învăţăturile, prin ordin secret, pentru „lichidarea învăţământului burghez”. Textual: să se înlăture cei mai buni profesori, cei competenţi şi morali, mai ales cei cu popularitate. Aşa s-a făcut că, la Iaşi, ilustrul pedagog Ştefan Bârsănescu a fost înlocuit de Otto Schechter, pe care-l lăsase corigent, şeful Siguranţei punând pistolul pe masă, la examen. Se mai numea Siguranţă până să devină Securitate. Schechter absolvise „Universitatea Doftana”. Trambuline infailibile pentru carieră: Universitatea Muncitorească şi Cabinetul de Partid.
Tragedia unei culturi – culturocidul, aşa cum îl numeşte Ştefan Arteni, n-a fost numai „opera” lui Răutu. Au contribuit apropiaţii lui: Roller, Iosif Ardeleanu şi Ofelia Manole, Constanţa Crăciun, Vitner, Popper, Moraru şi Şelmaru, Nestor Ignat, Novicov, Horia Liman, Bratu şi Brătucu, Crohmălniceanu, Georgescu. Au contribuit vedetele „obsedantului deceniu”, A. Toma şi Sorin Toma, Petru Dumitriu (Drum fără pulbere, romanul despre Şantierul Morţii, are exact 666 de pagini!), Beniuc, Deşliu, păsăruicile ciripind în limba lor de lemn, Cassian, Banuş, Porumbacu…
Cultura română a fost sufocată de directivele lui Iosif Roitman Chişinevschi, care nici nu ştia româneşte.
Pentru căderea lui Chişinevski, în iunie ‘57, e declarat responsabil Răutu, care l-a demascat, deşi era omul lui. Şi de ce n-ar fi fost debarcat, la urma- urmei? Nu făcuse destul rău? Şi de ce n-ar fi fost debarcaţi, în alt iunie, ‘58, la altă Plenară („oribilă”, „infamă”, pentru Vl. Tismăneanu, deşi doar Plenarele ne mai scăpau de politruci), Sorin Toma de la Scânteia şi Ştefan Voicu, de la Lupta de clasă, Mihail Frunză (Fruchtman), adjunctul lui Voicu, Leonte Tismăneanu, de la Editura Politică, Anghel Schor, Ofelia Manole. Nici ei nu făcuseră destul rău? Au căzut atunci, la datorie, Ileana şi Grigore Răceanu. În ‘60, avea să fie demis şi Pavel Ţugui, care omisese din autobiografie episodul Frăţiilor de Cruce.
Or, Vl. Tismăneanu pare a fi de acord cu eliminarea lui Grigore Kotovschi, şeful Şcolii de Partid Jdanov, care-i turnase tatăl.
Toate astea îmi amintesc de un pasaj pe care l-am aflat în ultimul roman al lui Eugen Barbu, Ianus, apărut în 1993. Un fost torţionar detronat evocă nostalgic spaima cumplită din şedinţele de Partid:
„Ce vremuri, ce vremuri minunate, când Chişinevschi îi chema la şase dimineaţa pe toţi redactorii-şefi, privindu-i ca Frankenstein când făcuse iar ochi, sculat din mormânt şi strigându-le: – Căcaţilor! Derbedeilor! Vă bag la Canal, acolo o să vă lăsaţi oasele… Şi ei, căcaţii, cu adevărat nişte căcaţi, se uitau la el şi voiau să ghicească cu o secundă mai devreme unde se greşise”.
Erau vremurile asasinatelor în serie. Martirii se aflau sub pământ. Deasupra, se intonau meterhanele (ca-n Principele), dunamale după dunamale. Ba se şi invidiau unii pe alţii pentru imnurile neruşinate în cinstea Puterii, ca Nina Cassian pe Baconsky (v. Memoria ca zestre).
Da, aşa este, Răutu a impus temele literare. Tot el a propus procesele cu procurori-muncitori, care aveau menirea să-i orienteze just pe condeieri. Dar ar fi făptuit fără „activul” artiştilor şi ziariştilor? Ca pictora Ligia Macovei, care, în şedinţa din 27 iunie ‘52, saluta „verificarea membrilor Uniunii noastre”: „camuflăm poate bandiţi acolo”.
„Perfectul acrobat” n-a avut doar câţiva ataşaţi, acolo, la politica de de-culturalizare. Ideologocraţii stăteau cu mâinile încleştate de semnalul de alarmă. Reînvie cumva fascismul? Misticismul? Grea povară era, atunci, pentru Crohmălniceanu, evazionismul estetic!
Într-un referat din 1952, Pavel Ţugui, secondat de Andrei Strihan, încerca ostracizarea lui Vianu, indicând, în cursurile profesorului, confuzii de interpretare, definiţii greşite. De „concepţia obiectivistă şi cosmopolită” se făcea vinovat şi G. Călinescu. În ’55, Mihai Ralea, care îi servise pe Iuliu Maniu, pe Carol II, pe Lupeasca, şi-i servea pe Ana Pauker, dar şi pe Ioşca Chişinevschi, raporta la Academie despre „atitudinea intelectualilor din România faţă de regimul comunist”. Deşi membri de Partid, zicea el, Iordan, Graur, Byck mai „erau instalaţi în eroare ideologică”. Au fost daţi afară (temporar) de la catedră şi de la Institutul de lingvistică.
Ce-i drept, nu altcineva decât Leonte Răutu sesiza într-un referat din 52, sub semnătură proprie, că în Secţia de Propagandă şi Agitaţie erau prea puţini intelectuali-activişti. Funcţionau acolo activişti-muncitori (ne)calificaţi, activişti-plugari, activişti-funcţionari, activişti-vânzători, activişti-frizeri, activişti-ospătari, ba chiar coafeze şi remaieze… La Bucureşti, în activul secţiei orăşeneşti, 80 erau muncitori, 6 intelectuali. La Timişoara, din 57 activişti, 2 erau intelectuali şi tot 2 la Hunedoara, din 21 de tovi. Deprofesionalizării programate i-au urmat simulacre de normalizare, de liberalizare, controlate şi ele de „sus”. Mielul nu turba niciodată, cum credea Baranga. Dimpotrivă, era sacrificat. Se debarasau şi de foştii tovarăşi de drum, ca Al. Jar ori ca Mihai Beniuc. Pe ceilalţi îi exterminaseră, începuseră să se dea la ai lor. Într-un raport despre presă, Răutu îl critica pe Moraru că a omis, în două articole din Contemporanul, numele lui A. Toma, „poetul cel mai legat de partid”. Iar Moraru (Iulea Shafran, după Vl. Tismăneanu) era o forţă, dacă lunarului pentru străinătate, Narodnaia Rumînia, cu î din i, redactat în limba rusă, i se spunea Morarnaia Rumînia.
În Facultatea de filologie pe care am început-o în ‘62, am nimerit în plină luptă ideologică. Davidsohn era Răutu de Iaşi, iar Janeta Benditer – Rolleriţa. Cursurile de teoria literaturii şi de estetică îi venerau pe Vissarion Belinski, pe Nikolai Dobroliubov, pe N.G. Cernîşevski. Şi pe Gherea, opus neapărat lui Maiorescu, „îngust ca orizont”.
Fusese şi mai rău când, peste presa ieşeană, atotputernicea Leri Lesner, un agitator grobian. Vl. Tismăneanu citează, într-o notă de subsol, contribuţia mea întru cunoaşterea temutului cenzor. În realitate, nu l-am apucat: pe-atunci recitam la serbările Liceului Hasdeu din Buzău versuri de Nina Cassian. Obligatoriu. Când am ajuns în dulcele târg, Lesner se repatriase pe pământul Vechiului Testament, însă mai dădea fiori celor care participaseră la şedinţele lui de şmotru.
„Muncitorul ridicat” (formularea lui Răutu), D. Ignea, păstorea Iaşul literar. Ca recompensă, pesemne, pentru că scosese un ziar al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Mostre de fanatism ridicol din Iaşul nou, devenit Iaşul literar, am dat şi-o să mai dau. „Zilierii ogoarelor literare” (l-am citat pe Vasile Spiridon) se supuneau fără vreo întârziere „comenzii sociale”. Se comportau ca nişte marionete trase de sfori de Ignea şi de Novicov, buzduganul lui Răutu, care „răspundea” de Filiala Iaşi a USR. Estetica sovietică era omniscientă şi infailibilă; comunistul stas – stereotip – uniformizat. Ion Istrati ura „Sughit bun Partidului”. Când instructorii PMR/ PCR „nu erau îndeajuns adânciţi” sau când descoperea „rămăşiţe formaliste”, tânărul combatant Al. Andriescu semnala în Iaşul nou abaterile. Azi a devenit monograful lui Gellu Naum.
Scrisese Răutu Contra cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale (Lupta de clasă, octombrie ‘49 şi, în broşură, Editura Partidul Muncitoresc Român, în acelaşi an), lăudându-l pe Ajaev, toată suflarea publicistică nu citea decât Departe de Moscova. Îl plăcea Leonte Răutu pe Nikolai Gribaciov, îl plăcea şi Liviu Leonte, ca exemplu de măiestrie literară. Iar traducerile masive din literatura tezistă se comentau-lăudau intens. Până şi căsătoriile erau politice, cu teribilele neveste sovietice. Soţia prorectorului Bartfeld se numea Staliniţa. Şi ce nume le puneau copiilor! Donca, Zoia (Kosmodemianskaia), Ilici, Mişa, Volodea, Nadejda…
„Când i-am spus lui Ignea, nota în 14 noiembrie ‘46, în jurnal Leonard Gavriliu, că la Iaşi ar trebui să apară o revistă intitulată «Spiritul critic», mi-a spus că trăiesc pe deasupra norilor, că nu e posibil azi aşa ceva. «Ce, vrei să-ţi aprinzi paie-n cap?»”. El nu şi-a aprins. Conducerea Filialei Iaşi a USR a decis să-i acorde, acum câţiva ani, diplomă de merit. Şi această fantomă a proletcultului a primit diploma din mâna lui Cezar Ivănescu, cel respins constant de Iaşul literar. Acuzat de colaborare cu Secu, Cezar a murit de inimă rea. Cordul bătut de gânduri negre n-a mai rezistat, în urma unei demascări staliniste, numită, postsocialist, desecretizare.
Revenind la Perfectul acrobat: într-un preambul al volumului Leonte Răutu. Măştile răului, Vl. Tismăneanu promite „o analiză cât mai obiectivă, cât mai nepărtinitoare”. Din păcate, fotografia iese mişcată. Rigoarea analistului rămâne un deziderat, istoricul fiind înfrânt de… amintirile de familie. Bine informat, din interior ca să zic aşa, e, inevitabil, subiectiv când e vorba de propriul tată. Destinele celor doi moscoviţi, Leonte şi Leonid, s-au împletit permanent. La postul de radio Gavariti Moskva, Răutu (Lev Oigenstein) i-a avut ca subalterni pe Leonid Tismineţki, naturalizat Tismăneanu, şi pe mama autorului, Hermina Marcusohn. Un prim motiv de antipatie? Nu s-a implicat în repatrierea, de la Moscova, a familiei Tismăneanu. A făcut-o Miron Constantinescu, presat de Cristina Luca-Boico, sora mamei Hermina, dar şi şefă a filosofului Mihai Şora, în trecerea lui prin ministeriatul de Externe. Ana Pauker a semnat, în fine, actul. La Bucureşti, Tismăneanu a fost komisar ideologic sub Răutu. În ‘49, a fost numit la Catedra de marxism-leninism a Universităţii Bucureşti, devenită Catedra de socialism ştiinţific (primul ei şef fiind Leonte Răutu). Context în care Leonid Tismăneanu l-a acuzat pe Goma, student (6 iunie ‘56, Universitatea Bucureşti) că s-a manifestat critic şi public privind ocupaţia sovietică. În anii ‘50, Tismăneanu-père era director adjunct al Editurii Politice şi membru al Secţiei de propagandă şi agitaţie, condusă de Răutu. Ca director adjunct al Editurii Politice, depindea tot de Răutu.
Abilul Răutu pare antipatizat de Tismăneanu pentru că a reuşit să se menţină la vârf, sărind, oportunist, în barca lui Ceauşescu. Numai el? „Nu ne placanim în faţa nimănui”, striga Moraru, în româna lui precară, după cotitura cu URSS, când s-a schimbat foaia şi s-a trecut la „socialismul naţioanal” cum îi zice Luca Piţu.
Comparaţia dintre cei doi se face pe acest criteriu: cine a stat mai mult „sus”, tatăl autorului rămânând în „Olimpul comunist” mai puţin decât celălalt.
Unii, ca Tismăneanu, au avut conflicte cu Ceauşescu; alţii, ca Răutu, nu. Unii locuiau în case de înalt protocol, ceilalţi – numai de protocol. Răutu a scăpat destul de ieftin de destituire prin pensionare în ‘81, după ce i-au emigrat fiica Lena şi ginerele, Andrei Coler. Leonte Tismăneanu a ajuns bibliotecar în Glina-Căţelu, în urma căderii Anei Pauker, când ţinuse, neinspirat, partea lui Luca Laszlo, fostul gardist al lui Bela Kun. Nu l-a slujit nici atuul de-a fi fost Mare Mutilat pe frontul din Spania. Istoricul Tismăneanu nu ne spune că Spania fusese transformată în câmp de luptă pentru cei care credeau în naţiune, religie, moralitate, versus cei care se sacrificau comanditar pentru democraţie populară; că URSS ordonase uciderea, acolo, a unor comunişti „deviaţionişti”.
Adolescentul Tismăneanu le vedea în Cartierul Primăverii, de pe bicicletă, pe ilegaliste plimbându-se: Natalia Răutu, Tina Chivu, Stela Moghioroş, Sanda Rangheţ şi nesuferita de Elena Ceauşescu. Biciclistul Vova se afla deseori în vizită la fiicele lui Răutu, Anca şi Elena, aşadar la umbra fetelor în floare. În casa Răutu, ne spune musafirul, se vorbea exclusiv ruseşte. Una dintre soţii, Natalia, alintată Niunia, n-a vorbit niciodată româneşte.
Să-l blamezi, însă, pe Arghezi pentru dedicaţia „înfricoşătoare” către Răutu ori pe G. Călinescu pentru „ploconirea la Dej” mi se pare ciudat lucru, când tu însuţi ai beneficiat de şcoala Zoia Kosmodemianskaia şi de Academia Ştefan Gheorghiu. Şi mai ciudat lucru e să critici acrobaţiile lui Cameleonea (perfectul acrobat e sintagmă împrumutată din poezia lui Al. Jebeleanu), când ai executat propriile acrobaţii.
Şi pentru că Vl. Tismăneanu e atent la detaliu (colaboratorul Cristian Vasile o şi declară: „eu care sunt un maniac al detaliului”), aflăm cum a murit Ofelia Manole, împuşcată de iubitul fiicei ei, în ‘83. Şi câte nu ştie Vl. Tismăneanu despre tovi şi toave, despre iubitele lui Răutu! Datorită aceloraşi amintiri de familie nu poate fi detaşat critic şi obiectiv. Răutu e desemnat ca tartorul absolut; Sorin Toma, care l-a demolat pe Arghezi, e „orbit” temporar de doctrină. Debarcarea intelectualului-marxist (mai intelectual decât Răutu!) Miron Constantinescu, din ‘57, e aproape deplânsă, ca şi pierduta „alternativă Preoteasa”, decedat într-un accident aviatic.
Valter Roman e văzut ca insomniac, sfâşiat de frământări, pentru că „servise o cauză criminală”, deşi a făcut-o până-n moarte, în timp ce despre Răutu citim: „mă îndoiesc că a încercat vreodată o minimă remuşcare”. Dar N. Tertulian o fi fost bântuit de remuşcări? Susţinut de Ştefan Voicu, redactor şef la Era socialistă, continuatoarea Luptei de clasă, l-a atacat răzbit pe Heidegger în Era până s-a decis, deziluzionat de comunism, să treacă dincolo de Cortina de Fier. Horia Liman a plecat şi el, în ‘65, să reia revoluţia de la început, ca Lenin, în Elveţia. S-a dus în Canada şi dramaturgul Sergiu Fărcăşan, aflat la cârma Scânteii într-o perioadă rea. Despre unii numai de bine! Când nominalizează „echipele de politruci fanatizaţi”, Paul Georgescu, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, N. Tertulian, Nestor Ignat, Mihai Gafiţa, o face „cu regret” (v. p. 111).
În ce-i priveşte pe Cornea şi pe Wald, ei sunt „ziditori de cultură”, iar Crohmălniceanu – monumental, pentru că i-a reconsiderat, i-a repus în drepturi pe scriitorii de valoare. Da, dar după ce „bacilul Croh” (sobrichet Ion Barbu) i-a scos cu un şut în spate din literatură. „Exilat voluntar la Berlin”, după ‘89, Croh e prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste”, deci de-culpabilizat.
Lista răilor îi cuprinde pe Eugen Barbu, Beniuc, Ion Dodu Bălan, Săraru (Paul Anghel figurează nedrept acolo), Lăncrănjan. Nu sunt fan Lăncrănjan (tentaţia rimei!), dar multe portrete în apă tare le-a mai făcut cordovanul lui Răutu-Moraru-Chişinevschi.
După Mihai Dinu Gheorghiu, resentimentele unora faţă de Tismăneanu sunt antiintelectuale. Antiintelectuală cum sunt, observ că în Perfectul acrobat se des-figurează şi se re-figurează istoria, ca să iasă un anume puzzle. Să nu mai ştim dacă ştim cu adevărat ce ştim, ca să-l parafrazez pe Philip Roth.
Nu numai Răutu ne-a interzis istoria românilor, ne-a sovietizat sociologia românească, psihologia şi pedagogia, lingvistica. N-a refuzat numai el moştenirea Brâncuşi, ci cu mânuţa de muncitoare-ţesătoare a Constanţei Crăciun, soţia generalului de Securitate Vincze Iános, vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Partid. Marele abuz ideologic (Novicov pronunţa obuz) a fost comis în echipă. Scânteia nu avea numai redactor-şef. Nici Gazeta literară, adjuncţii semnând: Paul Georgescu, Veronica Porumbacu, George Macovescu, Savin Bratu, Crohmălniceanu, Vicu Mândra.
Mai mult decât Răutu, pe Lucreţiu Pătrăşcanu l-au urât (şi ucis) Dej şi Chişinevschi. O fi decis Răutu supravegherea şi anchetarea grupului Noica-Pillat-Paleologu-Steinhardt-Arşavir Acterian, dar să susţii că „Al. Drăghici şi acoliţii săi nu aveau nici cea mai vagă idee cine erau aceşti oameni de cultură şi de ce erau ei «periculoşi»”, mi se pare foarte departe de adevăr.
Cine a citit „lucrările” deja publicate ale şedinţei de demascare şi de pedepsire a grupului Miliţa Pătraşcu-Mihail Andricu-Dora Massini-Marius Nasta ştie câţi vorbitori cu conştiinţă revoluţionară s-au produs în Aula Facultăţii de Drept. Iar la Congresul XII, primii care l-au placat pe Constantin Pârvulescu au fost Ion Popescu-Puţuri şi George Macovescu. Last but not least, Leonte Răutu.
Fără îndoială, Răutu a fost zbirul cu majusculă. A apucat execuţia Ceauşeştilor şi a murit în ‘93. Dar a fost pus să dea seamă, ex-socialist? Nu. Nu l-a chestionat nimeni, cum nimeni nu l-a chestionat pe Drăghici. De ce? Simplu: cine i-a fost subaltern, la Secţia de Propagandă şi Agitaţie, decât preşedintele Iliescu? Tot subalterni i-au fost şi versatilul Brucan, cu o nouă aramă pe faţă, şi Pavel Câmpeanu, ghedesistul de elită, care predase la Politehnică claxonism (citeşte socialism ştiinţific). La fel Răutu, la fel Leonid Tismăneanu, la fel ministresa Culturii, Constanţa Crăciun.
Cine l-ar mai fi putut chestiona pe Răutu? Premierul Petre Roman, cumva, fiul altui subordonat al lui Răutu? Bogdan Olteanu, nepotul bunicuţei Ghizela Vass, adjuncta lui Iosif Rangheţ, care verifica, în anii ’49-’50, dosarele membrilor? Vreunul dintre revoluţionarii noştri cu Brevet şi privilegii sau vreun political thinker, care a devenit capitalist după ce a cercetat imperialismul la Academia Ştefan Gheorghiu? Sau, poate, Anca Oroveanu (fiica lui – nota mea), pentru revista 22.
Aşadar, „perfectul acrobat” putea dormi liniştit. Ion Iliescu, în interviul luat de Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, mărturisea că l-a plăcut pe şeful său, Leonte Răutu. Nu organizase, în ’57-’58, sub comanda Răutu, procese antistudenţeşti? Nu a anchetat, ca lider UASR, „elemente duşmănoase”? „Principial”, desigur! În 12 ianuarie 2002, declara presei: „Nu-mi place execuţia ante-factum”. Dar ce făcea în şedinţele de excludere?
Malvolio (personajul lui Petru Dumitriu care-l are par arrière pe Răutu în Rendez-vous au jugement dernier) putea şi zâmbi la gândul că nu diriguitorii de conştiinţe erau blamaţi, ci cei diriguiţi. Ca Tudor Vianu, care a acceptat, din frică, să fie numit ambasadorul Anei Pauker ori ca G. Călinescu, forţat să-şi „optimizeze” discursul. Putea vedea că ideile din Împotriva cosmpolitismului (…) îi erau continuate. Un exemplu: „Nae Ionescu face şi el parte dintre plagiatorii cei mai sârguincioşi ai filosofilor reacţionari germani, precursori ai nazismului”. Nu vă sună cunoscut? Continuă şi campania contra „elementelor naţionaliste”, pe care le pusese el însuşi la zid, de la Mircea Eliade la C. Daicoviciu şi de la Eminescu la Goga şi la Crainic, chiar în limbajul lui, (re)stalinizat.
Cum merg lucrurile, în absenţa unei legi a lustraţiei, judecă tot cei care n-au autoritate morală să judece, dar se cred etic exemplari. Memoricidul (mulţumesc, din nou, Ştefan Arteni!) se tot amplifică. „Cine ne scrie istoria?”, întreabă Mircea Platon, ştiind bine că memorie reliable au puţini din cei care o fac.
De vreme ce nu s-a vrut o rezolvare juridică a răului comunist, preferându-se teoria vinovăţiei generale asumate ca popor, ca şi cum n-ar fi nici o diferenţă între cei scoşi la manifestaţii şi agitatorii care i-au scos la aplauze, soluţia pare a fi… jugement dernier.

Centrul Cultural Pitesti