Posts Tagged ‘magda ursache’

MOȘTENIREA PĂRINTELUI JUSTIN – Conferință publică la Muzeul Unirii din Iași, Vineri, 14 iunie 2019, ora 13.00, la 6 ani de la trecerea la veșnicie a Părintelui Justin Pârvu și lansarea Albumului „Duhovnicul. 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituş Roncea”

Muzeul Unirii din Iași va găzdui vineri, 14 iunie, începând cu ora 13.00, lansarea albumului „Duhovnicul. 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituş Roncea”.

Evenimentul va avea loc în cadrul conferinței omagiale intitulată „Moștenirea Părintelui Justin” și organizată la pomenirea a șase ani de la trecerea la veșnicie a Părintelui Justin Pârvu, informează Doxologia.

Vor lua cuvântul scriitoarea Magda Ursache, Maica Justina Bujor, stareța Mănăstirii Paltin, Arhimandritul Hariton Negrea, starețul Mănăstirii Petru Vodă, Marin Răducă, fost deținut politic și, nu în cele din urmă, d-na Cristina Nichituş Roncea, autoarea volumului. Întâlnirea va fi moderată de către Dr. Corneliu Ciucanu de la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană (Academia Română – filiala Iași), transmite sursa citată.

Albumul omagial, lansat deja la începutul lunii iunie în cadrul Salonului de carte „Bookfest”, cuprinde, alături de fotografii, pastorale ale Părintelui Justin și evocări ale Părintelui Patriarh Daniel, IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, PS Calinic Botoșăneanul și ale unor apropiați ai marelui duhovnic, precum Maica Justina Bujor, Starețul Arh. Hariton Negrea și Monahul Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin.  Lucrarea poate fi comandată de la Editura Doxologia, AICI.

Muzeul Unirii este situat pe Strada Lăpuşneanu nr. 14. Înscrierile la evenimentul creat pe Facebook, aici – Moștenirea Părintelui Justin – Conferință Iași – Pomenirea de 6 ani

Vă așteptăm!

Sâmbătă, Părintele Justin ne așteaptă la Petru Vodă! Veșnica lui pomenire!

Relatări de la celălalte evenimente, aici: Icoanele părintelui Justin prin obiectivul foto

Doxologia: Un Album scris cu lumină lansat la Salonul intenrațional de carte Bookfest

Prof. Ilie Bădescu: „Părintele Justin este viu și lucrul acesta este confirmat de Albumul Cristinei Nichituș Roncea” – VIDEO

MOȘTENIREA PĂRINTELUI JUSTIN, la pomenirea de 6 ani a DUHOVNICULUI. Conferință și lansare la Iași, vineri, 14 iunie 2019, ora 13.00, la Muzeul Unirii. Nicolae Mărgineanu și Mihail Diaconescu despre arta Cristinei Nichituș Roncea ca expresie a divinului din om

În întâmpinarea Patriarhiei Române: Părintele Justin, model de Erou și Sfânt. Regizorul Nicolae Mărgineanu: Oamenii știau că Parintele Justin este sfânt încă de când era în viață. Prof. Ilie Bădescu: Părintele Justin Pârvu apare sub lumina sfințeniei sale în Albumul Cristinei Nichituș Roncea. VIDEO

Regizorul Nicolae Mărgineanu și profesorii Mihail Diaconescu, Ilie Bădescu și Radu Ciuceanu vă invită sâmbătă la BOOKFEST, la o lansare-eveniment. Fotografia ca mărturisire. Crina Palas despre Albumul “DUHOVNICUL – 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea”. FOTO / VIDEO BRAȘOV

Mărturisire: “Nu sunt o credincioasă practicantă, dar prin portretele dăruite nouă de Cristina Nichituș Roncea, Duhovnicul Justin Pârvu – dacă nu te-ai învrednicit tu să ajungi la el – vine el către tine, prin ființa lui”

“Dacă ar fi să aleg un chip de creştin român care să-l figureze pe Dumnezeu, l-aş alege pe Părintele Justin Pârvu” – scriitoarea Magda Ursache despre MOȘTENIREA PĂRINTELUI JUSTIN și fotografa Cristina Nichituș Roncea. Conferință publică: Vineri, 14 iunie, ora 13.00, la Muzeul Unirii din Iași

Roncea.Ro

 

 

“Cartea cu Dumnezeu”. Magda Ursache despre albumul Parintele Justin Marturisitorul, viata, suferinta, dragostea si jertfa de sine a Duhovnicului Neamului, la 10 luni de la plecarea sa la Domnul (10 Februarie 1919 – 16 Iunie 2013)

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina NichituCartea cu Dumnezeu

de Magda URSACHE

Dacă ar fi să aleg un chip de creştin român care să-l figureze pe Dumnezeu, l-aş alege pe Părintele Justin Pârvu. E frumos Părintele ca Domnul, e blînd, e luminos, e smerit cu inima, e ocrotitor. E cel mai aproape prea cucernicul Părinte de ce-a făurit Dumnezeu după chip şi asemănare, ad imaginem suam. După cum, imaginea cea mai dragă mie e din literatura orală: cei doi drumeţi, moşneagul fără aură însoţit de Petru, veniţi să-i încerce pe oameni dacă-s buni sau răi, gospodari cu respectul rînduielii sau nu.

Cum crezi, cum îţi este credinţa, aşa trăieşti: dăruieşti, ajuţi, aperi, binecuvîntezi, dar şi cerţi cu asprime pe cei fără conştiinţă de etnie, orientaţi spre chivernisirea trupului, nu a sufletului, săraci spiritual.

Părintele Justin a fost, este trăitor întru Biserică, pentru că n-a murit, doar a ieşit în veşnicie. Pe durata monahicească a existenţei sale cu trezie în zori şi cu trezvie la mezonoptică, de veghe pentru ceilalţi, sîrguind pentru Neam, ca parte din oastea lui: „Eu aşa am mers, cu Evanghelia în frunte şi cu naţiunea în spate”. Cultul sfinţilor şi al eroilor tragici ai închisorilor comuniste a fost, este grija dintîi a Marelui Duhovnic. Iar uscăciunile din cinul monahal nu-s iertate: „Nu ierarhii şi preoţii au ţinut ortodoxia românească, ci mucenicii din închisori şi mamele creştine care şi-au crescut copiii în duhul acesta al adevărului ortodox”.

Întîmplarea a făcut (mă corijez: nu întîmplarea ci Altcineva, mai de sus) să încep anul 2014 deschizînd albumul Cristinei Nichituş Roncea, Părintele Justin-Mărturisitorul, cu subtitlul Fotografii şi vorbe de duh. Dumnezeu i-a dăruit Părintelui cuvînt bogat. Bogat ca şi inima lui, despre care putea spune ca şi Sfîntul Augustin: „uriaşa încăpere a inimii mele”. A practicat firesc empatia, ascultînd nevoinţele pelerinilor, cu bunătate şi cu răbdare, pentru optimizarea lor umană prin spovedanie, pentru zidire prin mărturisire. Albumul, tipărit de editura Mica Valahie, se deschide cu un autograf pentru creştinul nostru: „Îndemn spre tot lucrul bun” şi-i semnat Arhim. Justin.

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina NichituCînd am ajuns prima oară în satul Petru-Vodă, unde a fost născut Părintele, şi de acolo la Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, a cărei temelie e pusă în 1991, am ştiut că locul e benefic. La Petru-Vodă e casa lui Dumnezeu, e biserica vie, unde intri în comuniune vie cu cerescul. Ne-am simţit şi eu, şi Petru U. ridicaţi în graţia divină, cuprinşi de o anume beatitudine, ca revărsată din fiinţa Părintelui Justin. Dacă ajungi în vreun loc la pacea sufletului, asta se întîmplă în aerul plin de lumină al poienii cu un farmec indelebil al culorilor. Acolo te poţi atinge puţin, cu sufletul, de o aripă de înger. Hulim, ponegrim, ironizăm spaţiul mioritic, dar gurile de rai există. Una: mănăstirea de la poalele Ceahlăului, unde odihnesc Radu şi Flora Gyr, iar din 2006, Părintele Calciu-Dumitreasa.

În cuvîntul de însoţire, Aspazia Oţel Petrescu afirmă cu credinţă că Părintele Justin Pârvu a fost surprins de obiectivul aparatului Cristinei Nichituş-Roncea aşa cum a fost: „cu privirea înţeleaptă şi plină de căldură”. Cu ochii sublim albaştri, adaug eu. Da, este minunat felul cum aranjează lumina fotojurnalista: pe un Părinte suav, cu barbă năvalnică sau, dimpotrivă, amuzat de un pisoi pufos, cu nasul îmblănit ridicat spre mîna lui; Părintele zîmbeşte uşor şăgalnic ori pare îndurerat, îngrijorat: „în jurul Bisericii, să facem zid puternic, să rezistăm pînă la ultima picătură de sînge pentru că năpaste maxime pîndesc asupra noastră”. Eu prefer fotografia cu capul alb descoperit ori aceea cu privire veghetoare, pătrunsă de taina Euharistiei: „Călugărul îşi are exemplul în lumina îngerului, iar creştinul, mireanul, o are în lumina monahului”. De multe ori trebuie specificat: nu-i pictură, e fotografie şi trimit la paginile 32-33.

Fotografiile din dragoste pentru Părintele mărturisitor deschid poarta/ calea spre mesajul „Duhovnicului Neamului”: să nu ne lăsăm smintiţi de „vremurile satanice” pe care le traversăm. Moda bisericirii printre guvernanţi nu i-a plăcut Arhimandritului, cum nu i-au plăcut nici încercările repetate de a scoate din sufletul creştinului mîndria de neam. Împotriva acestor indemni s-a pronunţat aspru, apărînd demnitatea de român prin apel la patrimoniul cel mai de preţ: martirii din avuţia noastră spirituală. „Sigur că sunt vremurile acestea aşa înspăimîntătoare, pentru că şi noi suntem supuşi firii căzute, şi de aceea nu noi ci firea omenească din noi se teme, dar aceste greutăţi ce sunt puse înaintea noastră sunt spre rezistenţa şi întărirea sufletului nostru”.

PARINTELE-Justin-Parvu-in-Arhivele-Securitatii-Civic-Media-CNSAS-Marturisitorii-Ro

Grele încercări, Doamne! Arestat la 14 mai ’48, pentru propagandă religioasă, eliberat la 16 mai 1964. Sentinţa de 12 ani („dădeau cu cincinalul”, a făcut haz de necaz Părintele) a sporit cu 4 ani pentru o replică. Întrebat ce-o să facă la eliberare, a răspuns neted că va face exact ce-a făcut: slujirea Bisericii. După ce a fost anchetat/ torturat la Suceava, condamnatul cu numărul 267, devenit bandit şi „duşman al poporului (precizare: termenul l-a inventat Lenin; după Tutankalmucul Ilici, preoţii fiind „contrarevoluţionari în sutană”, au urmat Aiudul, pînă în ’51, munca silnică la Baia Sprie, pînă în ’54, pe urmă Gherla, Periprava… Să fii băgat la gherlă pentru că vrei binele neamului tău şi să crezi că temniţa a dus la eliberare sufletească, la împlinire de sine este învăţătura clară ca lumina lină a multîncercatului Părinte. Temniţa eliberează? Da, spune cel claustrat sever aproape 17 ani. Temniţa a dus la sporire (vreau să evit vocabula cîştig) pentru rugăciune. Sfîntul închisorilor, cum i-a spus monahul Nicolae Steinhardt lui Valeriu Gafencu, s-a rugat în zarcă pentru împlinirea de sine, s-a rezidit curat prin suferinţă. Rugăciunea creşte din jertfă. Durerea este esenţială pentru rugă.

Să ai în temniţă revelaţia libertăţii creştineşti nu-i uşor. Aspra asceză intra muros e calea spre îndumnezeire, spre unirea cu Dumnezeu şi totodată o dăruire pentru mîntuirea fiinţei noastre ca popor. „Acelea erau zile de sacrificiu şi jertfă: extraordinare şi unice”. Şi-mi amintesc ce povestea cardinalul Todea: cum un deţinut lovit a zis torţionarului: „Pentru Domnul!” “Să iertăm ca Dumnezeu să întoarcă privirea spre ţara asta”, a conchis Todea.

Arhimandritul Justin Pârvu a intrat în închisoare „om liber moral, despătimit” şi a ieşit întărit, purificat, conform triadei isihaste: purificare-iluminare-desăvîrşire. „Doamne, iartă România pentru păcatele fiilor ei!” stă inscripţionat pe lespedea de mormînt a episcopului Dionisie Romano.

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina Nichitu

Părintele Justin nu s-a temut de jertfa pentru cele două valori supreme: Dumnezeu şi Patria (da, cu majusculă în scrisul său). Un român grozav de român Părintele! Mereu cu francheţe dezarmantă în afirmaţii: „Parcă ar fi o dihanie naţionalistul, cine ştie ce ciudăţenie ar fi”. Şi asta cînd naţionalismul e rău blamat, ca-n anii ’50, de fiii cominterniştilor, cînd asistăm la altă faţă a theocidului comunist. Presa informează că foşti profesori de socialism ştiinţific (ateu) predau ore de religie. Alţii compun tropare după modelul imnelor ceauşii: dacă nu preaiubitul Ceauşescu, atunci Sus Hristos! În momente electorale, Dumnezeu e pesederist ori nu e deloc.

Mesajul său tonic ne învaţă că „totdeauna mai este o bătălie pe care n-am pierdut-o”. Şi-i negreşelnic: „nu avem de ce să deznădăjduim. Pentru că Mîntuitorul spune foarte limpede: «Nu te teme turmă mică!» Noi suntem turma mică”.

Soluţia izbăvitoare, fără cusur? Poporului îi cere unitate şi pocăinţă; cinului, cu chemare spre monahism, ascultare şi rugăciune. Iar puterea sa spirituală uluitoare o arată efectul benefic asupra pelerinilor veniţi cu mic, cu mare la Petru-Vodă, ca să plece de acolo liniştiţi lăuntric, îmbunătăţiţi. A speriat pe careva puterea asta, dacă a fost marginalizat, deşi i s-ar fi cuvenit locul de Patriarh, ca punct de reper al ortodoxiei? O fi speriat, n-a fost un „căldicel” Justin Pârvu. A stat în răspărul noilor doxe, ca rugăciunea interecumenică în mega-soboare, cu tămîieri costisitoare, deşi sincretismul religiilor poate duce la îndoială privind mîntuirea creştină. Să fie pacea interecumenică mai de preţ decît pacea interioară? Rugăciunea comună pe stadioane o fi politically correct faţă de rugăciunea în singurătate, în limba ta?

Spune Părintele: „Poporul român a avut o închegare frumoasă, a fost cuminte, înţelept”. Patericul l-a trăit omul omenos de la ţară; satul a fost matcă a ortodoxiei, a mers după rostul cerut de viaţa de Biserică. În lipsa libertăţii religioase cu o durată de 40-50 de ani, trăirea slăvitoare de Dumnezeu s-a şubrezit. Şi cît s-a rîs postsocialist de sacrificiul de sorginte christică, de generozitatea jertfei în numele lui Iisus!

Înainte de a închide ochii, Arhimandritul Justin a binecuvîntat întreit: neamul din ţară, neamul de pretutindeni, România lui. Iar puterea să fie printre noi, cu noi, are fără nici o îndoială. E ceea ce vrea să probeze şi jurnalismul fotografic al Cristinei Nichituş Roncea. De preţuit.

Aparut in: Contemporanul, An XXV, Nr. 3 (744), Martie 2014

Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina Nichitu

Vedeti si: Parintele Justin Parvu, la aniversara. Un sfant in Dosarele Securitatii: “Un temperament impulsiv si mistic”

Larry Watts despre Cazul Targu Mures ’90, “Bomba Nucleara” a lui Ceausescu si Dezinformarea maghiara si ruseasca impotriva Romaniei perpetuata de Pacepa si Tismaneanu. CAPITOL PDF din Revista Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române

Romanul Mihai Cofar, maltratat si batjocorit sadic la Targu Mures, in martie 1990, aproape ucis de extremistii unguri dar prezentat de televiziunile straine si de Smaranda Enache drept un “maghiar victima a pogromului romanesc”

Romanul Mihai Cofar, maltratat si batjocorit sadic la Targu Mures, in martie 1990, aproape ucis de extremistii unguri dar prezentat de televiziunile straine si de Smaranda Enache drept un “maghiar victima a pogromului romanesc”

Larry-Watts-in-Revista-de-stiinte-politice-si-relatii-internationale-nr-1-2013-90-1-Academia-Romana-via-Ziaristi-Online-209x300Revista INSTITUTUL DE STIINTE POLITICE SI RELATII INTERNATIONALE AL ACADEMIEI ROMANE ne pune la dispozitie un intreg capitol, in format PDF, din lucrarea istoricului Larry Watts “Cei dintai vor fi cei din urma” (Editura Rao, 2013), a doua parte a trilogiei expertului in informatii american dedicata Războiului clandestin al blocului sovietic împotriva României. Pagina de internet Roncea.Ro, afiliata portalului Ziaristi Online, reda prima parte a acestui capitol, cu trimitere in final la site-ul ISPRI pentru descarcarea directa a documentului PDF. Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale Nr. 1/2013 poate fi cumparata prin comanda electronica de la libraria ISPRI, a Institutului Academiei Romane.

ROMÂNIA GREŞIT ÎNŢELEASĂ*

LARRY L. WATTS**

Abstract. This chapter examines the origins and impact of cognitive bias, organizational pathologies such as dysfunctional secrecy and compartmentalization, and intentional disinformation on US assessments of Romanian policy and behavior during the Cold War. This excerpt analyzes US dismissals of independent behavior during the mid-1950s, and the failure to share dramatic elements of Romanian policy among key stakeholders after the Cuban Missile Crisis.

Revista-de-Stiinte-Politice-si-Relatii-Internationale-Larry-Watts

În ultimul deceniu al Războiului Rece, analizele americane susţineau că regimul comunist din România n-ar mai fi „rebelul“ care fusese cândva. Pe la mijlocul deceniului, mulţi dintre cei mai bine informaţi specialişti în problemele Europei de Est erau convinşi, de exemplu, că multe dintre analizele anterioare „bătuseră prea mult monedă pe independenţa României în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în contrast cu «cei cinci loiali»“, iar această atenţie exagerată faţă de aparentul diferend sovieto-român de asemenea „predispunea la exagerarea fidelităţii restului ţărilor din Pactul de la Varşovia“.1 Se credea acum că „problemele economice grave şi dependenţa de sprijinul economic sovietic“ a României permiseseră Moscovei să o „mituiască, furnizându-i energie, pentru a-I câştiga asentimentul sau măcar supunerea faţă de deciziile Pactului de la Varşovia“, transformând-o într-un „aliat ceva mai cooperant“.2

Câţiva analişti au insistat că sfidarea afişată de România faţă de Moscova a fost doar o aparenţă; că România nu a fost o „rebelă“, ci mai degrabă un „cal troian“ sovietic, iar această servitute secretă faţă deMoscova ar reprezenta caracteristica definitorie a regimului de la Bucureşti.3 Aceşti analişti au argumentat că liderii occidentali creduli (ca şi liderii de opinie) au fost duşi cu zăhărelul de docilitatea liderilor români, care ar fi lucrat neîncetat împotriva intereselor SUA şi în beneficiul Kremlinului. Conform acestei viziuni, fiecare demonstraţie a opoziţiei României faţă de URRS şi fiecare exemplu admirabil de comportament al Bucureştiului reprezentau o parte a unui complot elaborat de câştigare a unei încrederi nemeritate din partea Occidentului sau de înşelare a poporului român.4

Cu o frecvenţă crescută în perioada premergătoare Revoluţiei din decembrie 1989 din România, ţara şi liderul său au fost portretizate ca fiind responsabile de provocarea în mod deliberat a unor tensiuni internaţionale, de pe urma cărora ar fi tras foloase;5 ca promovând şi pregătind agresiuni militare în Europa6; conspirând cu state paria, cum ar fi Coreea de Nord şi Libia, împotriva SUA7; conducând programe de înarmare nucleară şi bacteriologică8 şi angajându-se într-o politică de „genocid cultural“ împotriva minorităţilor proprii9. Acuzaţiile extreme de şovinism, în special în rândurile militarilor români, au fost atât de dese în anii 1980, încât serviciile secrete din SUA au inclus conflictul etnic şi pogroamele împotriva maghiarilor din Transilvania drept scenarii probabile, în caz că s-ar ajunge la instabilitate în România10. Conform unei evaluări de la mijlocul anului 1988, o „revoltă generalizată“ ar fi dus „aproape la anarhie, lucru care ar conduce la o preluare a puterii de către forţele militare“, timp în care violenţele interne s-ar putea „transforma în violenţe etnice îndreptate împotriva minorităţii maghiare din Transilvania.“11 La doar câteva luni de la Revoluţie, acest portret sumbru părea să-şi capete confirmarea, o dată cu ciocnirile etnice din oraşul transilvănean Târgu Mureş, pe care presa internaţională le-a prezentat drept un atac furibund al şovinilor români împotriva etnicilor maghiari, lucru asimilat ulterior cu pogroamele antisemite din perioada Holocaustului12.

Descoperirile din arhivele Pactului de la Varşovia după 1989 şi investigaţiile conduse de organisme de monitorizare americane şi internaţionale au infirmat toate aceste acuzaţii anterioare anului 1989. Ele au relevat faptul că Bucureştiul a continuat să sfideze Moscova pe „aproape toate punctele de pe agendă“, în interiorul Pactului de la Varşovia13. Într-adevăr, românii intraseră atât de tare în conflict cu URSS, spre finele anilor 1970, încât ţara lor fusese transferată, în cadrul KGB-ului, de la departamentul de colaborare cu alte state socialiste surori, la cel care se ocupa de statele NATO duşmane (împreună cu Iugoslavia şi Albania).14 KGB-ul punea România în aceeaşi categorie cu SUA, Germania de Vest şi Israelul—centre ale unor operaţiuni subversive antisovietice, îndreptate împotriva populaţiilor din URSS.15

De fapt, revelaţiile postcomuniste provenite din arhive şi investigaţii nu au reuşit să confirme în nici un fel existenţa unor preparative pentru operaţiuni militare agresive din partea României, îndreptate împotriva niciunuia dintre vecinii săi – în ciuda unor schimburi de replici adesea acide, care au avut loc la sfârşitul anilor 1980 între Budapesta şi Bucureşti. Şi nu s-au descoperit nici arme de distrugere în masă, nici urme că ar fi existat vreodată astfel de arme pe teritoriul României.16 Departe de a fi militarii şovini arzând de nerăbdare să lanseze un pogrom împotriva minorităţilor etnice, ForţeleArmate Române au jucat, de fapt, după Revoluţie, un rol important de mediere între popoare şi state — un rol pe care Budapesta l-a recunoscut public.17

Filmul original al ciocnirilor etnice despre care s-a spus că au fost provocate de români la Târgu Mureş, în martie 1990 — neacceptat multă vreme de anchetatori – şi interviurile cu regizorul şi jurnalistul britanic care a relatat către Occident ce se întâmpla, au relevat că lucrurile au stat exact invers.18 Grupul mai mare de demonstranţi de etnie maghiară (majoritar în zona respectivă) i-a atacat pe cei de etnie română, iar victima confruntărilor brutale, portretizată în presa internaţională drept un etnic maghiar atacat de un şovin român era de fapt un etnic român atacat de maghiari.19 Jurnaliştilor britanici care relatau ciocnirile li s-au oferit desfăşurătoare ale evenimentului gata interpretate, pe care ei n-au avut posibilitatea de a le supune unei verificări, de vreme ce nu i-au putut intervieva pe cei implicaţi.20

Chestiunea arzătoare este aceasta: cum şi de ce au înţeles atât de greşit analiştii americani evoluţia situaţiei din România şi dinamica relaţiilor din interiorul Pactului?

————————

1 Acest citat este preluat din alocuţiunea susţinută de Robert Hutchings, în mai 1984, în cadrul conferinţei ocazionate de lansarea volumului The Warsaw Pact and the Question of Cohesion: Volume I, The Greater Socialist Army: Integration and Reliability (1983), coordonat de Teresa Rakowska-Harmstone şi Christopher D. Jones de la Departamentul Canadian alApărării. Pentru a fi corect cu Hutchings, percepţia sa a fost împărtăşită de marea majoritate a participanţilor, care a inclus 97 de specialişti de vârf şi oficiali guvernamentali din America de Nord şi Europa. Hutchings, la vremea aceea director al Radio Europei Libere, a fost curând detaşat ca ofiţer al US National Intelligence, unde a coordonat National Intelligence Estimates realizată de întreaga comunitate de intelligence a SUA pe perioada ultimilor ani ai decadei. „Remarks of Robert Hutchings“ in „Part II: The Warsaw Pact Forces: Fragmentation and Reintegration,“ The Warsaw Pact and the Question of Cohesion: A Conference Report, co-sponsored by Washington, D.C., Kennan Institute for Advanced Russian Studies and The Woodrow Wilson International Center for Scholars, 1985, 25. Singura voce din cadrul conferinţei care a subliniat cât de diferită este acum România în comportamentul său de politică externă şi de securitate a fost Christopher Jones.

2 Christian Nünlist, „Cold War Generals: The Warsaw Pact Committee of Defense Ministers, 1969-90,“ May 2001, Courtesy of Parallel History Project on European Cooperation (PHP), ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network, (Hereafter: PHP), at http://www.php.isn.ethz.ch/collections/coll_cmd/introduction.cfm?navinfo=14565.

3 Vezi de exemplu „The Limits of National Independence in the Soviet Bloc: Rumania’s Foreign Policy Reconsidered,“ Orbis, vol. 20, no. 3 (Fall 1976), pp. 701-32; Anatoliy Golitsyn, New Lies for Old: An Ex-KGB Officer Warns How Communist Deception Threatens survival of the West, New York, Dodd, Mead & Co, 1984; Juliana Geran Pilon, „Why Romania No Longer Deserves to Be a Most Favored Nation“, Backgrounder #441, Heritage Foundation, 26 June 1985.

4 Din 1989 această linie interpretaţională i-a influenţat pe unii să susţină că Bucureştiul sprijină în mod explicit regimul Dubcek şi chiar că şi mai spectaculoasa denunţare a invaziei sovietice din Cehoslovacia nu a fost decât „o mascaradă politică“. Vezi Vladimir Tismăneanu and Bogdan Iacob, „Betrayed Promises: Nicolae Ceauşescu, the Romanian Communist Party, and the Crisis of 1968“ in Vladimir Tismăneanu, editor, Promises of 1968: Crisis, Illusion and Utopia, Budapest, Central European University Press, 2011, p. 257; Vladimir Tismăneanu, „Behind the Façade of the Ceauşescu Regime,“ Radio Free Europe, 28 June 2008, at http://www.rferl.org/content/Behind_Facade_Ceauşescu_Regime/1145867.html. Vezi de asemenea Tom Gallagher, Theft of a Nation: Romania Since Communism, London, Hurst & Co, 2005, p. 58.

5 Ivan Volgyes, The Reliability of the Warsaw Pact Armies, Durham, Duke University Press, 1982, pp. 94-97. Volgyes citează un document de recomandare politică al istoricului Charles Gati.

6 Henry Kamm, „Hungarian Accuses Rumania of Military Threats,“ The New York Times, 11 July 1989; Andrea Tarquini, „Ceauşescu is Buying Missiles to Aim at Hungary,“ La Repubblica, 16/17 July 1989; Douglas Clarke, „The Romanian Military Threat to Hungary,“ RAD Background Report/130, Radio Free Europe Radio (RFER), 27 July 1989, Open Society Archives (OSA), Box 143, Folder 4, Report 53.

7 Vezi de exemplu Ion Mihai Pacepa, Red Horizons,Washington DC, Regnery Gateway, 1987, pp. 99-100, 297, 300-301.

8 Vladimir Socor, „Ceauşescu Claims That Romania Could Make Nuclear Weapons,“ Romanian Situation Report/4, RFER, 4 May 1989; Jonathan Eyal, „Romania: Looking for Weapons of Mass Destruction?Jane’s Soviet Intelligence Review, vol. 1, no. 8 (August 1989), pp. 378-382. Douglas Clarke a obţinut acest articol înainte de a fi publicat şi îl citează cu titlul original propus de Eyal indicând modul în care Eyal a fost pe deplin convins de campania de măsuri active: „Romania: A Dictator Dreaming of New Mass Destruction Weapons.“ Clarke (1989b), p. 6.

9 Vezi Witnesses to Cultural Genocide: First-Hand Reports on Rumania’s Minority Policies Today, New York, American Transylvanian Federation, Inc and Committee for Human Rights in Romania, 1979;  Volgyes (1982), pp. 82-83; Genocide in Transylvania: Nation On The Death Row, compiled by the Transylvanian World Federation and the Danubian Research and Information Center, Astor, Fl., Danubian Press, 1985.

10 Pentru presupusul şovinism al militarilor români vezi Volgyes (1982), pp. 41, 45, 47, 54-56, 58, 83, 94, 98.

11 „Romania: Impending Crisis?“ in Soviet Policy Toward Eastern Europe Under Gorbachev: National Intelligence Estimate (NIE 11/12-9-98), 26 May 1988, p. 16, CIA.

12 Vezi The Washington Post, 22 March 1990. Povestea originală a fost spusă de jurnalistul de la Sky News, Gary Lawon Honeyford. Elöd Kincses, Marosvásárhely fekete márciusa, Püski Kiadó, Budapest, 1990, disponibil în engleză ca Black Spring: Romania’s Path from Revolution to Pogrom December 1989 – March 1990, Budapest-Munich,, Present LTD, 1992, at http://www.hunsor.se/dosszie/elod_blackspring.pdf.

13 Anna Locher, „Shaping the Policies of the Alliance —The Committee of Ministers of Foreign Affairs of the Warsaw Pact, 1976-1990“, May 2002, PHP. See also Nünlist (2001), PHP.

14 Christopher Andrews and Vitalyi Mitrokhin, The World Was Going Our Way: The KGB and the Battle for the Third World, New York, Basic Books, 2005, p. 500. România a fost de asemenea transferată din grupul de cooperare al serviciilor de informaţii frăţeşti al statelor din Pactul de la Varşovia. De exemplu în compartimentul de informaţii externe est german al Stasi, România a fost transferată în grupul statelor „rebele“, „dizidente“ şi „renegate“ (grupul G) alături de China, Albania şi Iugoslavia. Georg Herbstritt şi Stejărel Olaru, Stasi şi Securitatea, Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 102. Vezi de asemenea „Ein feindliches Bruderland. Rumänien im Blick der DDR-Staatssicherheit“, Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik (Berlin), no. 1 (May 2004).

15 Vezi documentele sovietice din arhivele Moldovei, Nos. 3, 11, 15 and 27 în Larry L.Watts, A Romanian INTERKIT? Soviet Active Measures and the Warsaw Pact „Maverick“ 1965-1989, Cold War International History Project Working Paper #65, December 2012b, Woodrow Wilson International Center for Scholars, at http://www.wilsoncenter.org

16 Vezi „Ameninţarea nucleară românească“ în capitolul 16 al cărţii.

17 Vezi Nepszabadsag (Budapest), 15 December 1990, tradus în Foreign Broadcast Information Service – East Europe (FBIS-EEU), no. 243, 18 December 1990, p. 62; Lajos Für interview by Peter Marvanyi on Budapest Kossuth Radio Network, 3 June 1992, 1830 hrs GMT in „Minister Fur on Military Agreements with Romania,“ FBIS-EEU-92-109, 5 June 1992, p. 19. Vezi de asemenea, Zoltan Barany şi Peter Deak „The Civil – Military Nexus in Hungary“ în Constantine P. Danopolous şi Daniel Zirker, eds, The Military and Society in the Former Eastern Bloc, Boulder, Westview, 1999, p. 46.

18 Vezi interviul cu directorul programului, Patrick Swain, realizat de Mihai Mincan, „Culisele manipulării conflictului româno-maghiar din 20 martie 1990“, Adevărul, 14 martie 2010, la http://adevarul.ro/ news/eveniment/exclusiv-culisele-manipularii-conflictului-romano-maghiar-20-martie-1990-1_50ad49937c42d5a663924d61/index.html. Vezi de asemenea Dorin Suciu, „Postscriptum la o manipulare“ la http://roncea.ro/2010/03/22/dupa-20-de-ani-post-scriptum-la-o-manipulare-dorin-suciu-prezinta-noi-dovezi-de-la-targu-mures-ungurii-au-reusit-sa-blocheze-pe-youtube-documentarul-despre-ororile-din-1990/. Poveşti despre pogromul românilor împotriva etnicilor maghiari în Târgu Mureş continuă să circule, cu câteva semne de întrebare: cum o „adunătură“ estimată între 500 şi maxim 3.000 indivizi ar putea lansa un pogrom împotriva unui grup estimat între 9.000 şi maxim 15.000 indivizi sau cum poate avea un pogrom ca rezultat 135 de răniţi între cei care l-au comis şi numai 33 de răniţi între presupusele victime. Ministrul de Externe maghiar Gyula Horn a fost primul care a descris evenimentele din Târgu Mureş ca un „pogrom“, la 22-24 martie 1990, în cadrul reuniunii Consiliului Europei dedicat relaţiilor cu Europa Centrală şi de Est. Vezi de asemenea „Minority Situation in Romania Seen as Worst in Central Europe“ şi „Anti-Hungarian Attacks in Mures County Discussed“ in the Foreign Broadcast Information Service’s, Joint Publications Research Service Report: Eastern Europe, JPRS-EER-90-166, 19 December 1990, U.S. Government Printing Office, pp. 1-2, 5.

19 Vezi documentarul românesc la http://www.youtube.com/watch?v=688kayw4Bq0 – ZiaristiOnlineTV. Vezi de asemenea Blaine Harden, „Hungary Protests Romanian Mob Action; Ethnic Hungarians Slain, Injured in Transylvania, Budapest Says,“ The Washington Post, 21 March 1990; „A Bitter Blood Feud: Angry Mobs Attack Ethnic Hungarians,“ The Washington Post, 22 March 1990.

20 Conform lui Swain, el a fost angajat de postul londonez de televiziune Channel 4 pentru a realiza un segment al unui program numit „Şi zidurile au căzut: vecinii răi“ dar proiectul a fost finanţat şi produs numai de Budapesta. Mai mult, imaginile filmului şi informaţiile privind identitatea grupurilor şi indivizilor ca şi natura acţiunilor ce au avut loc au fost asigurate de producătorul maghiar. Swain s-a bazat în întregime pe partenerii lui pentru interpretarea evenimentelor şi nu a intervievat niciun român ca parte a proiectului. Vezi Mincan (2010).

————————

LARRY L. WATTS

RELAŢII INTERNAŢIONALE

Rev. Şt. Pol. Rel. Int., X, 1, pp. 15–34, Bucureşti, 2013.

————————

* Extras din Capitolul 1 „România greşit înţeleasă“ din Cei dintâi vor fi cei din urmă: România şi sfârşitul războiului rece (Editura RAO), volumul II din trilogia lui Larry L. Watts, Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României.

** Profesor la Universitatea din Bucureşti, Masterul Studii de Securitate şi Analiza Informaţiilor al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială.

Pentru a afla raspunsul la intrebarea din incheierea extrasului de mai sus descarcati  de aici Capitolul PDF ROMÂNIA GREŞIT ÎNŢELEASĂ din volumul “Cei dintai vor fi cei din urma” de Larry L. Watts disponibil de asemenea si pe site-ul ISPRI

Cititi si George Damian: Bomba atomică a lui Ceauşescu din 1989 si Replică lui Marius Mioc: Propaganda maghiară şi bomba nucleară a lui Ceauşescu

See also: Larry Watts about Disinformation: Romania and the Wartime Statute

Profesorul Gheorghe Buzatu, propus post-mortem membru al Academiei Romane. Magda Ursache: Părintele Iustin Pârvu a promis românilor că rămâne cu noi. Îl cred. Pro Vita: Ajutaţi copiii de la Centrul social „Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil”!

Prof-Gh.-Buzatu-la-vernisajul-expozitiei-Precum-in-Cer-Craiova-nov-2012-Foto-Cristina-Nichitus-RonceaZiaristi Online:

Magda Ursache: Profesorul Gheorghe Buzatu – În epicentrul Istoriei. Părintele Iustin Pârvu, plecat şi el în ceruri, a promis românilor că rămâne cu noi. Îl cred.

Prof Gh. Buzatu la vernisajul expozitiei Precum in Cer - Craiova, nov 2012 - Foto Cristina Nichitus Roncea

Dupa ce am trimis textul spre publicare, am aflat din adresa A.F.D.P.R., datata 2 iulie 2013, ca victoria care m-a bucurat n-a fost victorie. Inimaginabil, Consiliul Local al orasului Tg. Ocna a retras iarasi titlul de cetatean de onoare acordat lui Valeriu Gafencu, mort in temnita sinistra a Aiudului dupa ce l-a ajutat sa nu moara pe pastorul  Wurmbrand, cedindu-i streptomicina. Acesti “chirurgi” ai Istoriei rezistentei romanilor la bolsevizare nu cedeaza. Capitulam?

Profesorii George Potra si Ioan Scurtu propun primirea profesorului Gheorghe Buzatu post mortem în Academia Românǎ. Sustinem!

Prof Gh Buzatu si Ioan Scurtu - Academia Oamenilor de Stiinta via Ziaristi Online

În cuvântul sǎu, George G. Potra, dupǎ ce a evidenţiat bogata activitate ştiinţificǎ desfǎşuratǎ de marele istoric, a propus iniţierea unor demersuri pentru primirea lui Gheorghe Buzatu post mortem în Academia Românǎ.

Ajutaţi copiii de la Centrul social PRO VITA „Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil”, Slobozia, Giurgiu! »

AȘEZĂMÂNTUL SOCIAL „SF. ARHANGHELI MIHAIL ȘI GAVRIIL” – Participați la cel mai recent proiect! Construirea unui adăpost pentru animale! Un Proiect al Asociatiei Pro Vita Bucuresti.

Un Proiect al Asociatiei Pro Vita – Bucuresti

De ce trebuie aruncat la cosul cu “deseuri politice” Horia Roman Patapievici, “asasinul platit al culturii romane”. Lia Lucia Epure: Paisie, o ruşine a Bisericii Ortodoxe Române! Ancheta la IJP Timis: Se strânge laţul în jurul Lugojanului

Ziaristi Online:

De ce trebuie aruncat la cosul cu “deseuri politice” Horia Roman Patapievici, “asasinul platit al culturii romane”

Patapievici cacanarul
Dorin Tudoran atrage atentia ca, in urma cu aproape 8 (opt) ani (nu-i erau de ajuns?!), cand Patapievici a fost numit la ICR – prin prostirea lui Basescu de catre rectorianul Plesu, inainte ca acesta sa primeasca un mare sut in dos de la Cotroceni (prietenii stiu cum si de ce) -, fostul presedinte al Institutului, academicianul Augustin Buzura, a aflat de la televizor ca a fost inlocuit.

Lia Lucia Epure: Paisie, o ruşine a Bisericii Ortodoxe Române! Ancheta la IJP Timis: Se strânge laţul în jurul lui Paisie Lugojanul

Paisie Lugojanul si IPS Nicolae Corneanu

Anchetă la IPJ Timiş pentru una dintre cele mai murdare afaceri ale episcopului vicar al Timişoarei, Preasfinţitul Paisie Lugojanul. Arhipiscopia Timişoarei, sub oblădiuirea lui Paisie şi a aghiotanţilor săi, a avut tupeul să ceară şpagă din bani europeni. Luni, la Poliția Timiş, două angajate ale unor centre social-educaţionale, Violeta Mureşan şi Laura Jurj, au depus mărturie împotriva celor ce le obligau să facă “donaţii” către Arhiepiscopia Timişoarei.

Magda Ursache: Memorialişti (pseudo)amnezici în alte două exemple. De la Moscovici la Tismaneanu

Fantoma lui Trotki - Vladimir Tismaneanu

La masă cu Marx (mulţumesc, Matei Vişniec!) a stat şi L. Tismăneanu, după Larry Watts şeful grupului de agenţi cominternişti. Memorie reliable, cînd încearcă să-l reconsidere ba pe Leonte Răutu (ca „om de imensă cultură”, v. V. Tismăneanu, Ghilotina de scrum. Despre nevroze şi evoluţii, Editura de Vest, 1992), ba pe Miron Constantinescu, prezentat (de Petru Dumitriu) ca un fel de Imre Nagy, gata să revizuiască din interior sistemul, ba pe Constanţa Crăciun, ministresa care a refuzat moştenirea Brâncuşi, „deşteaptă şi frumoasă”, medaliată cu aur, Secera şi, fireşte, Ciocanul, ca şi tatăl premierului imediat postosocialist, Valter Roman, vigilent cenzor pentru Eliade, Cioran, Noica.

Ard malurile internetului. Un eseu de Magda Ursache despre holocaustul culturii romane. Amuzament la “Occupsky Conti” cu eco-activistul ICR Istvan Szakats. Radu Moraru lanseaza o noua televiziune: Nasul.TV

Ard malurile internetului

Ard malurile internetului ca si ale Nistrului

Scriitoarea Magda Ursache ne trimite un eseu despre veche si noua cenzura: de la interzicere si obliterare la ignorare totala, prin epurarea si chiar arderea cartilor; un adevarat holocaust al culturii romane. Cum subiectul e mai actual ca niciodata, inclusiv pentru formele de exprimare online, cand site-uri sau chiar ziare intregi dispar complet de pe fata internetului, am recurs pentru Ziaristi Online la o parafrazare dupa titlul celebrului articol al publicistului anticomunist Virgil Gheorghiu, “Ard malurile Nistrului”.

Amuzament la “Occupscy Conti” cu eco-activistul ICR Istvan Szakats: “Politia a luat o singur om. Pentru ca colega a fost fraiera!”. VIDEO

Revolutia Rosie a lui Soros Montana

Rep Ora de Cluj: Si pe tanara aceea de ce au luat-o? Activistul maghiar: Pentru ca a fost fraiera si s-a lasat luata! E dreptul ei cetatenesc sa refuze acest lucru si putea s-o faca…

“Occupy Conti” – “Occupy Rosia Montana” – “Occupy Transilvania”. “Revolutia” Soros de la Cluj lansata de ziua “Marii Revolutii Bolsevice”

7 Noiembrie - Revolutia Rosia Montana marca Lenin-Soros a inceput la Cluj prin Occupy Conti

Revenind la povestea de la Cluj, este semnificativ si revelator, credem noi, faptul ca anarhistii Soros si-au ales ziua aniversarii “Marii Revolutii Socialiste” ca data a declansarii “Revolutiei pentru Rosia Montana” prin actiunea de “eco-gherila” “Ocuppy Conti” (vezi foto aici). QED

Nasul.TV: Radu Moraru lanseaza o televiziune total independenta din subscriptie publica. Actionari: telespectatorii

Larry Watts si Radu Moraru la emisiunea Nasul 3 - foto Cristina Nichitus Roncea

“Se poate construi o televiziune onesta, corecta fata de telespectatorii sai si rentabila din punct de vedere financiar? Da, cu citeva conditii.”

De la Tanc la Think-Tank. INEDIT. Marin Mincu despre “abila manipulatoare” Monica Lovinescu si “Istoria” lui Nicolae Manolescu. Razboaiele internetului. Imnul National acum

De la Tanc la Think-Tank. Magda Ursache pentru Ziaristi Online

Tatiana Alina Mungiu Pippidi - Ana Pauker - Time - Sub steag strain

Îmi asum din nou riscul de a vorbi despre patrie, deşi ştiu bine că pot fi acuzată ori de extremism ori de prostie.

INEDIT. Marin Mincu despre “abila manipulatoare” Monica Lovinescu si “Istoria” lui Nicolae Manolescu

Monica Lovinescu si Nicolae Manolescu GDS KGB

Din spaţiul prea generos pe care i-l acordă în carte Monicăi Lovinescu se deduce clar că această abilă manipulatoare politică de la postul de radio „Europa liberă“ este modelul criticului N. Manolescu în privinţa politizării tendenţioase a receptării marilor scriitori români.

Dreptul istoric, starea de fapt şi războaiele internetului – de Cristian Negrea

Internet War Ziaristi Online

Aș vrea să aduc în discuție un fenomen larg răspândit în ultima perioadă marcată de evoluția spectaculoasă a mijloacelor de comunicare și informare, în special a internetului. Este vorba de o adevărată bătălie din umbră, prea puțin cunoscută, dar nu mai puțin importantă, care se desfășoară zi de zi, ceas de ceas, 24 de ore pe zi și șapte zile pe săptâmână, chiar și în acest moment este în plină desfășurare. Principalul câmp de luptă, dar nu singurul, este internetul, iar ținta luptei este mintea și creierul cetățenilor din lumea întreagă.

ASPECTE. Necesitatea obligativitatii Imnului National in scoli

Basescu Drapelul Tricolor

Aceastea fiind spuse, ideea presedintelui Basescu de a introduce obligativitatea imnului national in scoli nu e nici nastrusnica, nici populista. Or, poate ca si americanii, si elvetienii, francezii, chinezii, slovacii, canadienii etc. or fi populisti.

Ard malurile Prutului. Protestul scriitoarei Magda Ursache fata de o hotie marca Vadim Tudor. Sa cititi bine!

Draga Victor Roncea,

In primul rind LA MULTI ANI, belsug in casa si, mai ales, belsug sufletesc, sanatate, har la scris. Sa fie in ceas bun deschiderea portalului. Incep cu un necaz al meu: absolut fara permisiunea mea, cum a patit si LIS, eurotudor a publicat in Ro. Mare un text al meu, vechi de cel putin un an si tiparit deja in Asymetria lui Dan Culcer, in Proseculum, dar si in volumul pe care vi l-am trimis, “Sa cititi bine!”. Am protestat imediat in Asymetria dar si in alte reviste la care colaborez : Acolada, Bucovina literara, Prosaeculum, Actualitatea literara, Conta…Va trimit si nota lui Dan Culcer, privitoare la acest fapt. Pentru Contemporanul de ianuarie, voi scrie ceva despre incalcarea dreptului de proprietate intelectuala. Rugamintea mea e sa publicati, daca se poate, tarasenia asta, drept care va expediez ce a aparut deja in Asymetria, de unde cred ca a fost luat textul.Vor urma si alte articole, daca o sa va intereseze. Din pacate, mie mi-e propriu scris-cititul on paper, dar sper sa rezolv carenta asta.
Cu pretuire,
Magda U.

PROTEST

Am datoria morală să-i anunţ pe cititorii revistelor la care colaborez că articolul Ard malurile Prutului, semnat cu numele meu în „România Mare”, a fost reprodus fără voia mea. E o farsă de prost gust şi care depăşeşte orice măsură. „România Mare” nu este,
pentru mine, o revistă creditabilă.

Rog pe cei publicaţi, ca şi mine, fără acordul lor, să mă contacteze: [email protected]

Ard malurile Prutului

Autor: Magda URSACHE

Data publicarii: 15/05/2009

Unul dintre primele locuri pe lista cartilor prohibite dupa “cotitura” de la 23 august 1944 l-a detinut “Ard malurile Nistrului” de Constantin Virgil Gheorghiu. Subtitlul volumului, “Mare reportaj de razboi din teritoriile desrobite”, explica interventia agitpropilor contra martorului care strabate 2.000 de kilometri de teritoriu romanesc trecut prin foc de trupele sovietice in retragere.
In prezentarea datata 9 septembrie 1941, Tudor Arghezi nota: “cu pana poetului scrie soldatul, soldatul in razboi”, poetul Constantin Virgil Gheorghiu si soldatul cu acelasi nume fiind “cei doi camarazi ai lepadarii de sine”. Ce vede reporterul sint scene de apocalipsa: orase devastate si incendiate (Soroca – ars, Balti – ars, Orhei – ars, Chisinau – ars), altare transformate in closete, troite cu Iisus frint in doua, ca pentru a fi rastignit a doua oara, fintini otravite, ogoare pirjolite, depozite de alimente secatuite pina la ultima mina de faina. La retragere, armata rosie a distrus deopotriva institutii si gospodarii umile, a preschimbat in gramezi de moloz scoli si spitale, a aruncat in aer, cu dinamita, muzee si biblioteci, a impuscat tarani care-si stringeau griul de pe cimp, “sa nu se scuture piinea”. Biserica regimentului 7 Vinatori isi schimbase destinatia, devenind sala de divertisment: crucea de pe turla, data jos; in loc de ctitori, Lenin si Stalin; in loc de icoane, decorurile lui Jules Perahim. De la Paul Goma stiu ca Perahim a fost “comisar bolsevic in Basarabia ocupata in 1940 si in Romania ocupata dupa 1944, persecutor si epurrator nemilos al artistilor plastici romani”.

“Numai romanii, dupa cite stiu, au doua tari”

Dupa 28 iunie ’40, “bolsevizarea Basarabiei” s-a facut in forta, cu mitraliera. Trebuia zdrobit “culacul”, adica omul gospodar, prins si dus in Siberia, torturat inainte de executie. Basarabenii, pe care Constantin Virgil Gheorghiu ii numeste “oameni de piine”, cuviinciosi, cumsecade, credinciosi, cinstiti, muncitori au fost impovarati de sinistrele “cote”, preschimbati in sclavi ai Gulagului. Singura alternativa: moartea.

(more…)

Seismogramă la doi ani de la moartea, neelucidata, a lui Cezar Ivănescu. „Când o fi să mor, vreau să mor cântând Eminescu”

de Magda Ursache
Încă mă obsedează un anunţ aflat la avizierul Facultăţii de Litere a Universităţii „Cuza”: Literatura – o cacealma! Literatura – s-a zis cu ea!, titlu şocant al unui concurs literar; neîndoielnic, productele aşa şi erau, cacealmale. Traditore pare a fi nu numai traduttore, ci şcoala însăşi, dacă într-o facultă de specialitate se gândeşte astfel despre obiectul cercetării, literatura română. Şi trebuie întrebat cu sinceritatea năucitoare a lui Cezar Ivănescu: am ales, cumva, să trăim într-o lume de-spiritualizată, de-poetizată, într-o „societate orizontală” (sintagma lui Lawrence M. Friedman), cacolalică?

Imediat după schimbarea de val din ’89, s-a afirmat în presa de cultură că poezia trebuie ignoraă, că în ţările civilizate s-ar fi renunţat demult să se scrie poezie. Cine se mai ocupă cu aşa ceva, pfff, poezie? Doar scriitorii de lumea a treia şi mai ales într-o limbă fără circulaţie, ca a noastră, periferică, nedemnă, „de slugi”. Cenuşăreasa, altădată regină a beletristicii, a fost trimisă la colţul vetrei, în genunchi. S-a făcut portretul în apă tare al poetului socialist, ca să se confirme teoria vidului cultural: un beţivan leneş de terasă, mâncând banii populaţiei prin Fondul literar al U. Scriitorilor, bancă de unde se împrumuta fără a se da nimic înapoi, cu directă la Nichita Stănescu.

Cum la noi solidarizare există, dar între veleitari, impostura a inundat literatura. Avem peste 2000 de scriitori cu carnet, 20.000 fără, 2.000.000 şi mai bine de cârcălici, spre a le spune ca Arghezi.

Un tsunami de revizuiri s-a prăvălit peste istoria literaturii, de o atenţie specială bucurându-se marea poezie politică, începând cu Doina lui Eminescu. Poeme ca Hora Unirii, Noi vrem pământ, Oltul au fost declarate cu bulină roşie, ca şi clădirile cu grad seismic ridicat, numai bune să fie demolate. Citiţi: scoase din manual. Mesajul a fost înţeles ad litteram: batjocorirea capodoperelor li s-a părut unora obligatorie. Întâi, oaia (Mioriţa), pe urmă, căprioara (Labiş), ca să nu fim acuzaţi, ca popor, de zoorastie. „S-o jupuim şi s-o facem drapel”, cântă Ada Milea despre Rodica lui Alecsandri. De ce? Pentru că e „nume emblematic”, vine răspunsul. Ca şi Mama lui Coşbuc; a fi „mama mamelor” e un rău bun de incriminat. Iar discreditarea sistematică a istoriei literaturii merge mână-n mână cu distrugerea educaţiei. „Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic din viaţa lui”, culege prof. Valeria Manta-Tăicuţu o perlă de elev. Cum altfel, dacă şi poeţi de prestigiu cer reexaminarea poetului naţional? Spui „idiotul Eminescu” şi ştie lumea cine eşti, ba chiar prinzi un loc în faţă, pe principiul „luptaţi cu totul voi să fiţi”.

MAGDA URSACHE: Avem trecuturi! Un eseu dramatic despre rescrierea prin prelucrare a Istoriei Romaniei si, in final, pierderea patriei

Avem trecuturi!
De-formatoarea noastră tranziţie pare a fi pămînt fertil pentru „nifilişti” de calibru mare ori foarte mic, gata să batjocorească file vrednice de remember privind cronica românilor şi a mai multor neamuri, cu spusa lui Şincai, scos din manuale alternative cu tot cu Şcoala Ardeleană. S-a umblat la ceea ce se numeşte epoch-making, declarîndu-se ritos că trebuie scrisă (şi predată în şcoli) o istorie a României, non-combat; eventual, o history din capitulări şi umilinţe, din acte de trădare, din eşecuri peste eşecuri.
Cineva îi trăgea în derizoriu pe dacii lui Zalmoxis care, în formularea sa, „rîdeau ca proasta”, murind. Lectura lui Steinhardt, cu totul diferită, e nesocotită: „Taina libertăţii nu este altceva decît curajul de a înfrunta moartea […]. Dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte […]. Cîştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi cînd nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria” (Nicolae Steinhardt în dosarele Securităţii, Nemira, 2005). Altcineva dispreţuia bătăliile militare. Mai bine nu ne-am fi luptat cu turcii, concluziona autorele, că am fi avut alte valori culturale. Care, cum, n-am mai aflat. De-aia sîntem defecţi, conchidea fostul light de Externe (mulţumesc, Paul Goma!), pentru că sîntem românocentrici. Ia să fim turcocentrici! Asta ar fi cu totul altceva!
Şi cîţi nu sînt gata să reformeze eroismul românesc eurosalvator, implicit pe Mircea Eliade, fără să fi citit măcar Os Romenos, latinos do Oriente.
Ce mai păstrăm din trecut? Sabia lui Ştefan cel Mare ori caninii vampirului Dracula? Brâncoveanu e recunoscut ca „protoşpăgar”, Mihai Viteazul deţine diagnosticul de „paranoic”, ca să i se mai taie o dată capul. Unirea Mică e contestată, cu tot cu Al.I. Cuza. Facem apologia lui Carol I, dar neapărat în detrimentul lui Cuza: „om vrednic de legenda sa”, după Iorga.
Cu indiferenţă etnică şi etică, valorile sînt planificat superficializate, eroii des-figuraţi, tocmai pentru puterea lor de a forma conştiinţa identitară a românilor, despre care ni se spune că nici n-ar exista. Să evităm istoria naţională, cu eroii, asta ne-ar chema la realitate, ni se tot explică. Eroismul e zădărnicie, bravura pe front – un fiasco. Nu-i blama Roller pe „imperialiştii” de la Mărăşeşti-Oituz? Altă acuză gravă? Am fi un popor care „nu are conştiinţa renaşterii sale”. Ce dacă în Piaţa Universităţii se adunau, zilnic, în 1990, zece mii de oameni? S-au văzut numai interlopii de pe margini.
Nu vă luaţi, copii, după istorici ca Iorga, Hasdeu, Pârvan… Ăştia au făcut ştiinţă subiectivă. Da, dar ştiinţă, aş replica eu.
Reflexele identitare se pierd, după cum se pierde memoria istorică, etnică. În numărul din iulie-august 2009 al „Acoladei”, Ana Blandiana aducea una dintre multele probe că trăim într-o ţară desmemoriada: un profesor de la Arhitectură a constatat, vorbind despre ctitoriile lui Ştefan cel Mare, că, dintr-un amfiteatru întreg, nimeni n-a ştiut în ce secol a trăit voievodul. Am fost dezmembraţi de cei trei F (foame, frig, frică), pentru ca, în nebănuitul postsocialism, să vină la rînd dezmembrarea memoriei colective, cu miturile ei cu tot. Să fie noul mit al lumii postmoderne distrugerea miturilor?
Ne fac rău şi alţii, dar cît rău ne facem ca naţie singuri, prin exersarea amneziei! Şi-mi vine în minte o pagină superbă din O zi mai lungă decît veacul: în Sarî-Ozeki, istoriseşte Cinghiz Aitmatov, se înfruntă janjuanii cu localnicii, aimani. Prizonierii sînt lăsaţi fără memorie. Cum? Pe scalp se aplică o piele de cămilă, care se lipeşte de craniu şi-l strînge, şi-l strînge, pe măsură ce se usucă. Pielea nu mai poate fi desprinsă. Cine supravieţuieşte torturii devine mancurt: rob supus. O femeie din neamul aiman descoperă că feciorul pierdut trăieşte, dar că a rămas fără identitate. Mancurtizatul fiu e convins de janjuani că mama lui vrea să-i fure căciula şi o ucide cu o săgeată. Numai că năframa mamei moarte se preface într-o pasăre albă, care nu conteneşte să-i strige: „Aminteşte-ţi cine eşti! Cum te cheamă? Eşti fiul lui Donenbai! Donenbai! Donenbai!” În paranteză fie spus, destinul cărţii lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decît veacul, a fost lipsit de noroc faţă cu acela al cărţii lui Márquez, Un veac de singurătate, vîndută anual în jumătate de milion de exemplare.
Ridicăm din umeri la tot soiul de aberaţii, cu gîndul consolator (şi comod) că autorii lor vor fi sfărîmaţi în măselele timpului. Numai că aceste aberaţii au prins şi prind.
Concertat, s-a afirmat că dezideratul Unirii Mari a fost invenţie, că ne-ar fi păcălit cu asta istoricii naţionali şi naţionalişti. Să nu se uite că spiritul naţional nu i-a plăcut lui Leonte Răutu şi nu place nici răuţilor de azi: „Ia mai sfîrşiţi cu continuitatea şi cu identitatea românească! Doar nu credeţi că mii de oameni s-au adunat să strige ‘Trăiască România întregită’. Cît pe ce să ni se spună să nici marii unionişti n-au murit în temniţele Republicii Populare Penitenciare. Faptul istoric petrecut e pus la îndoială, rememorăm ce nu s-a întîmplat, producem ficţiuni mai mult sau mai puţin literare, iar „povestea” are mai mult impact decît documentul. Visăm la o apartenenţă nomadă, suspinăm literar după ea, avantaj nomazii. Studiul construit pe documentul prezentat corect a fost declarat depăşit. Ce obiectivitate critică? Noi ficţionalizam, dar şi ficţiofecalizăm, vorba lui Luca Piţu. Documentariştii au intrat în umbră, ca şi omul de bibliotecă, eruditul. Vă aduc aminte că proletculturnicii dezavuau cultura de performanţă, „savantlîcul!, cum îi ziceau ei. Şi ţinuta academică a istoricului doct. Vocabule ca savant, erudit primeau ghilimelele deriziunii.
Atunci, ca şi acum, documentaţia amplă trezeşte repulsie, ca fiind de sorginte… marxistă. Îl citez pe Daniel Barbu, din lucrarea colectivă Iluzia anticomunismului, Cartier, 2008, p. 82: „Această încredere în capacitatea studiului ştiinţific de a pune la contribuţie arhivele şi de a restitui întocmai fapte, de a descrie fidel realităţi, de a descifra cu precizie relaţii ce ar fi avut loc (sau ar fi ocupat un loc) în trecut poartă însă marca unei clare orientări marxiste. Dimpotrivă, istoriografia marxistă este înclinată să creadă că trecutul este epistemologic, «ireal»”.
A fost, n-a fost, parc-ar fi fost, parcă nu. Întocmai, fidel, cu precizie, ce utopie!
Aşa, nesocotind fapte şi documente putem avea nu un trecut ci trecuturi, dar şi un viitor improbabil.
Ficţionalizarea, dublată de inapetenţă pentru materialul faptic, mi se pare mai periculoasă decît istoria lacunară, aproximativă, falsă (prin omisiune), pe care am făcut-o în şcoală. Manipularea memoriei colective e comparabilă cu aceea din perioada Roller, autodidactul ajuns vicepreşedinte al Academiei şi aghiotant al lui Iosif Chişinevschi. Iar rolleri apar destui.
Cînd am dat, în ’62, examen la Istoria românilor pentru a intra în Facultatea de Filologie (cu Janeta Benditer, un fel de Ana Pauker a Universităţii Cuza) subiectele erau: constituirea cnezatelor, participarea României burghezo-moşiereşti la războiul antisovietic (gura păcătosului Roller!), formarea PCR, rolul PCR în şi în şi în şi în. O trişare continuă. În postsocialism, relativizarea e dublată de inocentare pe sărite. Moartea lui Pătrăşcanu e deplînsă, fără a se ţine seama că a fost ministrul Justiţiei în perioada cumplitei terori. Deplîns e şi Luka Lászlo (Vasile Luca), fostul gardist al lui Bella Kun, pentru că ar fi fost debarcat, pe nedrept, de Dej. Ana Pauker îşi găseşte avocaţi, s-o scoată Albă ca neaua, seducătoare oratoare. Poate şi pentru că îl caracterizase pe regele Mihai ca „tînăr bun şi de folos”! Numai că „Ana noastră” (sintagma lui Silviu Brucan, din „Scînteia”) i-a reproşat lui Dej, la coborîrea din avion, chiar implicarea comuniştilor alături de rege în lovitura de stat de la 23 august ’44. Soluţia Pauker era alta: Armata Roşie l-ar fi dat jos pe Mihai şi ar fi „eliberat” România. Aşa că serbăm cu paradă militară Marele Război (victorios!!!). Pamfil Şeicaru, care a respins actul din acel 23 august, considera că regele a căzut în plasa unei conspiraţii, că a declarat armistiţiu la orele 22.00, fără text semnat de cele două părţi; românii au capitulat, dar sovieticii i-au luat prizonieri.
Statisticile spun că, în perioada Dej-Pauker-Teohari, au murit în închisori mai mulţi generali decît pe frontul de luptă.
Ion Răşcanu, general de corp de armată, comandant de brigadă la Mărăşeşti, mort la Sighet; generalul Constantin Pantazi, ministru al Apărării, condamnat la moarte în ’46, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă, mort în ’58 în paidaimos; Ion Pantazi, fiu, 16 ani condamnat; închisorile lui: Aiud, Gherla…
Inocentările se fac pe sărite. Avem, în capitală, cartierul Sălăjan (de la Leontin Sălăjan oare?). A păstra numele Moghioroş (de piaţă, de parc, de patinoar) mi se pare crasă indecenţă civică. Dar vederii de pe pod, non-identitare, ca să nu-i zic extraidentitară, nu-i pasă de asta. S-au găsit alibiuri şi pentru Brucan, şi pentru Valter Roman, şi pentru Maurer, şi pentru Niculescu-Mizil. Grigore Preoteasa, dacă nu s-ar fi prăbuşit cu „avionul grangurilor PCR” în ’57, ar fi fost alternativa „benefică” la Ceauşescu. Pavel Cîmpeanu, activist greu în Secţia Propagandă/ Agitaţie, a ajuns membru fondator GDS. Altă „victimă” a lui Ceauşescu? Secretarul C.C. Virgil Trofin, care înfiera la Conferinţa Naţională a studenţilor, în ’68, revista „Echinox” pentru traduceri din Heidegger şi tendinţe avangardiste. Ca să parafrazez titlul lui Mircea Platon: Cine (re)scrie istoria? Mă tem că istoricii responsabili, fideli naţiei nu se mai aud din pricina istoricilor-„prozatori”.
Unul dintre re-scriptori e Traian Răzvan Ungureanu. „Cum să ne plîngem de „vicisitudinile istoriei”, întreabă TRU, cînd istoria cu noi a fost atît de amabilă constructiv?”. Ba chiar vorbeşte de „favoritismul deşănţat (sublinierea îmi aparţine, Magda U.) cu care împrejurările fac jocul românilor şi al aspiraţiilor lor latente” (Traian Ungureanu, Încotro duce istoria României, Humanitas, 2008); că „forţele istorice pe care ne-am obişnuit să le blestemăm, lucrează de 150 de ani, vîrtos, în folosul României”.
Ce dacă s-a murit vîrtos, la ’77, pentru independenţa României? Ce dacă era să fim dezagregaţi ca stat în primul război mondial? Ce dacă am intrat, de nevoie, din cauza cleştelui Ribbentrop-Molotov, în două războaie pierdute? Ne-au garantat graniţele Anglia şi Franţa după tratatul de la Versailles (1918)? Pactul de neagresiune germano-sovietic (’39) ne-a dus la pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, ţinutului Herţei; prin Diktatul de la Viena (30 aug. ’40), am rămas fără jumătatea de nord-vest a Transilvaniei şi fără Cadrilater. Repet aceste date arhicunoscute pentru generaţia care habar n-are cine a fost Stalin sau îl crede un fotbalist: „fundaş dreapta la echipa Dinamo Minsk”.
Bolşevismul, pe care TRU îl exclude, totuşi, dintre „noroacele” perioadei 1850-2007, ne-a transformat într-o gubernie URSS; ne-a izolat după impenetrabila perdea de fier. Locul 4 în „efortul militar” (Gh. Buzatu) după U.R.S.S., S.U.A., Anglia n-a însemnat mai nimic în favoarea României. Putin se lăuda că Maica Rusia a retras un milion de soldaţi cu stea roşie în frunte din spaţiul estic sovietizat. De la noi trupele sovietice au plecat în ’58, dar au rămas „consilierii”, retraşi abia în ’64. De ce-am mai fi, ca Eminescu, muscalofobi, cînd sîntem atît de norocoşi? Avem două state româneşti, vorbim, din născare, două limbi indoeuropene, una nou-nouţă, apărută în 1988, traducem fără efort din română în moldoveană şi invers. Halal avantaj istoric!
Ne repugnă să rememorăm patimile românilor. Dar au fost cu asupră de măsură. Împotriva cedării, acceptată de guvernul lui Tătărescu, s-au pronunţat Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, I. Mihalache. Au murit în temniţă pentru poziţia lor: C.I.C. Brătianu, mort în ’52, la Sighet, Maniu, mort în ’53, la Sighet. I. Mihalache a murit orb, la Râmnicu-Sărat.. Istoricii care au protestat împotriva cedării au fost interzişi: Iorga, Gh. Brătianu, Şt. Ciobanu, C.C. Giurescu, I. Lupaş, I.I. Nistor, P.P. Panaitescu… Iorga ar fi murit şi el la Sighet, dacă n-ar fi fost deja asasinat de legionari, ca Gh. Brătianu, în ’53. Pe Ion I. Nistor comuniştii l-au închis la Sighet între ’50-’55. S-a stins în ’60.
Spuneam că documentaţia amplă trezeşte iritare. Repulsie, în cazul lui Paul Goma şi al celui mai avizat documentar, Săptămîna Roşie. Trei milioane de români au devenit sovietici în ’40 (după retragerea armatei noastre şi a administraţiei din Basarabia şi Bucovina). Sovietici în trei zile. Ca-n blesteme, nu ca-n basme. Dinspre minoritari: răzbunare, sînge, jaf. Sigur că a urmat revanşa. Numai că acest subiect nu-i clean din punct de vedere politic.
Cum nu-i clean nici să discutăm despre Antonescu. Cu luciditate şi fără inhibiţii tematice, Gh. Buzatu o face şi consecinţele sînt pe măsură: volumele îi dispar din vitrinele Academiei Române; ca mortul să rămînă fără mormînt şi omul politic fără imagine corectă. Mareşalului, victimă a delirului istoric (avioanele americane care au bombardat România se realimentau cu combustibil de la ruşi) îi reproşăm totul: eroarea de-a lupta lîngă Hitler, deşi, atunci, Stalin nu avea un adversar mai crîncen, iar spectrul extinderii comunismului(ceea ce s-a şi întîmplat) era ameninţare gravă. Hitler îi arăta, crede Adrian Cioroianu, hărţi false cu victoriile armatei germane şi Antonescu se lăsa amăgit. Şi atunci de ce ar fi trimis în Elveţia un fond uriaş – milioane de franci elveţieni – pentru a repara consecinţele unei eventuale înfrîngeri în război? Fond dispărut.
În fapt, Ion Antonescu voia să recupereze o Românie ruptă-n bucăţi, să mute la locul lor graniţele. N-a cucerit puterea, i s-a oferit la moment de mare cumpănă, provocat de presiunea Imperiilor. Citesc în jurnalul Marthei Bibescu, din 6 septembrie 1940. Doamna nota că soţia lui Fabricius i-a spus că tînărul rege îl implorase pe tatăl său, Carol II, să-l ia cu el din România: „Er weinte wie ein Schlosshund”. Aşadar Fabricius îi povestise soţiei sale că Mihai „plîngea ca un cîine în lanţ”.
„Se ştie foarte bine, scrie Şerban Alexianu (File din viaţa tatălui meu), că atît comunitatea internaţională, cît şi cea din Ungaria nu a reacţionat în nici un fel cînd, duminică, 3 septembrie 1993, la Kenderes a fost reînhumat cu onoruri militare în prezenţa unei imense mulţimi, şi nenumăraţi membri ai guvernului, Miklos Horty, cel care fiind regentul Ungariei a admis deportarea în lagărele morţii de la Auschwitz şi Maidenek a peste 600.000 de evrei”.
Cît despre Stalin, în septembrie 2008, Partidul comunist din Sankt-Petersburg a cerut bisericii ortodoxe ruse să-l canonizeze.
Noi n-am fost în stare să-l reabilităm pe guvernatorul Basarabiei, Gheorghe Alexianu, profesor universitar de drept public. Potrivit unor surse, în ’45, Stalin ar fi comandat procesul guvernatorilor, unsprezece, la Odessa. Zece guvernatori au fost trimişi la moarte de un fel de Tribunal al Poporului sovietic. Numai Gh. Alexianu ar fi fost achitat. Chiar la Odessa, subliniez, nu în altă parte. Justiţia de la Bucureşti a fost cu mult mai severă: l-a executat pe nedrept, la Jilava, 1 iunie ’46.
„Doresc neamului românesc să-şi îndeplinească năzuinţele şi idealurile pentru care cad eu astăzi, aici”.
Da, ne repugnă să vorbim despre patimile românilor, dispreţuim modelele paideice (Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este marea excepţie, confirmînd regula). Programul contra istoriei-paideia a funcţionat ceas Rollex în manualele postdecembriste. O fi în ele Mircea Vulcănescu, o fi Valeriu Gafencu sau Esca şi Tatulici?
În cîţiva luştri, s-a generalizat lipsa de respect faţă de trecut. Categoricul Paler ne-a avertizat că o ţară fără monumente nu are viitor. Iar timpul pierdut o să-l recuperăm numai dacă vom şti bine ce-a fost, ce ni s-a întîmplat.
Piaţa Unirii din Iaşi devine, temporar, Piaţa Distracţiei, cum stă scris pe bannere uriaşe. Fosta Piaţă a Dughenelor e şi actuala Piaţă a Dughenelor. Ce dacă Mihail Kogălniceanu, căruia nu prididim să-i ironizăm Introducţia la „Dacia literară”, declara răspicat în discursul funebru de la Ruginoasa:
„… suntem datori să spunem că nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui mari”.
Inapetenţa pentru subiecte istorice o pot înţelege, nu şi dispreţul, hazul tîmp. Dacii ne stîrnesc rîsul, „isprăvile” din bătălii ne stîrnesc rîsul, Nicopole ne stîrneşte rîsul, bietul Peneş Curcanul (alias Ion Ţurcanu) ne stîrneşte rîsul, jertfa Ecaterinei Teodoroiu ne stîrneşte rîsul. Şi avem atîtea subiecte de rîs! Rîdem de nerozii (cei 7 fraţi) morţi tineri pe frontul primului război mondial, de cei care, şi mai nătîngi, au închis ochii la Cotu Donului. Val Gheorghiu a pierdut în Basarabia doi fraţi; lor nu li s-ar fi părut o glorie ca România să cîştige războiul lîngă Stalin.
Hohotim (ca TRU) pe seama „paradoxului cultural fundamental (cultură orientală – limba latină)”, căruia „latinitatea într-o mare slavă” i se pare un kitsch şi atîta tot. În volumul citat, salută proiectul „oraşe-staţiuni autonome norvegiene în Dobrogea”, cu alte cuvinte ţară for rent. „Viitorul sună bine”, n’aşa?”. O vorbi TRU în Parlamentul Europei despre „românism inventat”?
Neîntrecut, de nota zece la hazul pe seama miturilor fondatoare, a rămas editorialul lui Adrian Cioflâncă, din ’98, din „Monitorul”:
„Poporul român este un cozonac. Faceţi un aluat romano-geto-dac şi înmuiaţi-l cu puţină zeamă slavă. Adăugaţi «nenorocul» şi «vicisitudinile istoriei», dar şi mirodenii precum vitejia, cinstea şi determinarea. Lăsaţi la dospit cu drojdie orientală. După ce aluatul devine gogonat, puneţi-l în tăvi anume construite de ciobanii din spaţiul mioritic. În fine, băgaţi tăvile la focul dragostei de ţară şi veţi vedea că iese o minunăţie de popor: chiar poporul român. Cînd veţi consuma produsul în şcoli veţi găsi o stafidă mai arătoasă: este Mircea cel Bătrîn (nefericitul, trebuie să dea seamă şi pentru istoria care s-a consumat după moartea sa). O felie de cozonac echivalează cu o clipă din creaţia poetică a lui Eminescu”.
Nu s-ar fi ajuns la o astfel de „manipulare” a elevilor, opinează Cioflîncă dacă profii ar fi predat demonstraţia lui Popper despre „găunoşenia esenţialismelor”.
Mircea Dinescu e gata să ne ofere un duş şi mai rece: ia mai terminaţi cu himera Basarabiei care nu ne vrea şi gata! În viziunea sa onirică, „sora mai mică” e fugită de-acasă „cu bătrînul soldat Ivan Turbincă”, nu răpită de-acasă. Şi, ca să fie convingător, trimite la un distih popular „celebru”, dar necunoscut multor etnologi: „Limbă dulce, cur viclean/ caracter de moldovean”. România Mare, dacă s-ar fi realizat, ar fi fost „obligată să poarte o insulă rusofonă în spinare” şi, pe cale de consecinţă, „ar fi plutit şi mai greu prin băltoaca posttranziţiei capitaliste”. Or, brînza-i pe bani! Din pactul de la 23 august ’39 a rămas doar cocteilul cu acelaşi nume, Molotov, pe care-l uzităm cu grăbire între noi.
„Istoria României se apropie de sfîrşit”, titrează TRU din avion. „Viaţa de stat a atins punctul mort”, este de părere acelaşi specialist în viitorul ţării şi parlamentar Euro.
Aşa va fi dacă nu vom ţine pe verticală conştiinţa identitară, dacă om dori să fim popor mereu învins, între hotare vremelnice. Numai că, e ştiut de la Dante Alighieri. „cine şi-a pierdut patria nu mai are nimic”.
Magda URSACHE

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova