Toata lumea a aflat, in sfarsit, ceea ce Roncea.Ro a scris inca din martie, inclusiv intr-o sesizare catre Agentia Nationala de Integritate: si anume ca sex-ambasadorul Romaniei “de pe langa UNESCO” (titulatura oficiala, conform MAE) divorteaza de subalterna sa, Ioana, fosta secretar III, actualmente secretar II la aceeasi misiune de la Paris, cu care mai are si copil. Nimeni nu s-a invrednicit insa sa informeze poporul ce l-a apucat pe distinsul pensionabil MAE, la 72 de ani! Iata ce: de ceva vreme, dupa cum ne informeaza surse diplomatice, in cuibusorul de nebunii al ambasadorului nostru de la Paris – probabil inspirat de exemplul calauzitor si bine umezitor al diplologului-Jacuzzi – s-a ajuns la un adevarat menage a trois, in sensul ca atat sotia (cu copilul) cat si amanta, se calca pe picioare in rezidenta pariziana inchiriata din banii aceluiasi popor pentru numai 5000 de euro (conform MAE), plus cheltuielile de intretinere si reprezentanta. Ne intrebam, fireste, cum va face fata exa, biata secretar II, cand va trebui sa o prezinte pe noua, pe la receptiile oficiale ale UNESCO? N-ar fi mai bine ca MAE, SIE si Presedintia Romaniei sa-l cheme pe de-acum din nou foarte ocupatul posibil proapat reinsuratel acasa, sa aiba grija de amanta, dar pe banii lui, nu ai nostri!? Dar cine este, totusi, misterioasa amanta? Pai, conform acelorasi surse diplomatice, nimeni alta decat Irina Horea, literata si, de-acum, super-aferata si parizerata.
Plagierea scandaloasa a Istoriei lui George Calinescu
de Marin Mincu / Polemos (Editura Compania)
Nu stiu daca sunt multi cei care au luat cunostinta de raspunsul pe care i l-a dat, de curând, N. Manolescu, la Craiova, unui reporter al revistei „Mozaic“ (vezi nr. 2, 2009), când a fost intrebat de ce l-a exclus pe Adrian Marino din „lista“ sa. El a afirmat transant, chiar extrem de agresiv, ca acesta „n-a avut nicio idee personala!“. Dincolo de faptul categoric ca acest verdict minimalizator atât de violent asupra importantei lucrarilor hermeneutului Adrian Marino nu este deloc adevarat, prin efect de bumerang, enuntul respectiv i se poate aplica lui insusi.
Intr-adevar, in aceasta „istorie critica“, Manolescu n-are nicio idee personala! Pâna la 1941, el il „compileaza“ foarte cuminte pe G. Calinescu, pe care-l citeaza de peste 500 de ori (adica, in conformitate cu indicele de nume, il citeaza pe 500 de pagini diferite, dar, in realitate, chiar trece de o mie de ori, daca luam in considerare faptul ca, adeseori, Calinescu este citat de doua-trei ori pe aceeasi pagina), iar dupa aceasta data se imprumuta abundent de la unii critici pe care-i citeaza deformat (Ion Negoitescu, Laurentiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Marin Mincu, Cornel Ungureanu) sau aparent polemizeaza cu altii (considerati de el in mod eronat drept „teoreticieni“), carora le absoarbe buretos ideile.
Probabil pentru a preintâmpina contestarea, de altfel previzibila, a metodei sale compilative, in „Introducere“ va sustine, defensiv, ca „in imensa Istorie a lui Calinescu nu exista nicio trimitere la un nume de critic…“. Da, dar Nicolae Manolescu nu este, in niciun caz, egal cu G. Calinescu, care avea o viziune critica proprie si o metoda personala. Apoi, de la inceput, dupa cum se poate constata, el isi va face un titlu de glorie din asumarea programatica a citarii oneste a contributiilor critice anterioare. Initial (cel putin in volumul publicat in 1990), noutatea auto proclamata a intreprinderii sale consta chiar in recunoasterea avansarii criticii autohtone prin semnalarea corecta a ideilor si judecatilor care apartin altor critici. Când trece de primul volum, insa, N. Manolescu sufera o amnezie surprinza toare, uitând aproape total principiul deontologic pe care si-l impusese (acela al citarii punctuale a predecesorilor). Acum recurge la o subtila manipulare pro domo a receptarii critice contextuale, numindu-i abil doar pe acei critici care nu-i lezeaza cumva autoritatea si omitându-le numele celor din care se imprumuta copios. Date fiind dimensiunile lucrarii, nu este prea usor pentru cineva sa reuseasca sa sesizeze toate situatiile in care criticul se foloseste de acest procedeu necinstit al deposedarii critice flagrante.
Am constatat cu surprindere ca pâna si sintagma atât de discutabi la („istorie critica“) din titlul cartii lui ii apartine tot lui G. Calinescu, care o foloseste primul in scrisoarea adresata catre Alexandru Rosetti la 23 octombrie 1936: „Te previn ca, fara sa vreau sa cad in exagerari, doresc sa fac o Istorie critica a literaturii române…“ (Cursivele ii apartin lui G. Calinescu, textul scrisorii fiind citat de Al. Piru in prefata sa la reeditarea Istoriei literaturii române de la origini pâna in prezent, editura Minerva,1982.) Este absolut inadmisibil ca paternitatea ideii lui Calinescu, cuprinsa chiar in titlul comunicat editorului sau, nu a fost recunoscuta vreodata public (dupa stiinta mea) de catre Manolescu. In asemenea conditii, acest rapt, ascuns intentionat, devine un simptom recidivist. De aici rezulta ca el incalca voluntar orice etica intelectuala si, desi in alte culturi se respecta aceasta cutuma inviolabila a proprietatii ideilor, in „istoria critica“, orice idee a lui Calinescu sau a altora devine automat a lui N. Manolescu.
Desi s-a vorbit destul de mult despre ambiguitatea acestei „strategii“ etice inacceptabile, n-am inteles de ce, in numeroasele comentarii critice de pâna acum (nu tocmai favorabile), s-a evitat sa se foloseasca termenul ce diagnosticheaza exact acest reprobabil procedeu manolescian, adica acel termen care are o sfera semantica foarte precisa: plagiat.
Între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă
0. Premise
Din raţiuni diverse, mi s-a părut inoportun să refer mai devreme asupra Istoriei lui N. Manolescu. Dacă m-aş fi grăbit să intervin printre primii, comentariul meu – oricât de argumentat – ar fi fost probabil integrat unei atitudini subiective, chiar resentimentare, datorită faptului că am fost exclus, ca autor, din această istorie literară. Cum era firesc, am aşteptat ca, mai întâi, să se exprime alţi critici şi mai ales am vrut să văd ce spun cei tineri, care au dovedit că nu se lasă intimidaţi prea uşor de vreo constrângere exterioară actului critic.
După un interval de aproape un an de la apariţia cărţii, consider că e normal să-mi expun punctul de vedere în legătură cu problemele insurmontabile pe care le ridică, la noi, după 7 decenii de la publicarea Istoriei lui G. Călinescu, un asemenea gen de angajare critică. Personal nu mai pledez pentru astfel de lucrări individuale ce se înscriu într-o etapă anterioară, „romantică“, aş zice, a evoluţiei criticii europene. Am spus cu alte ocazii că, în a doua jumătate a secolului trecut, locul istoriilor literare a fost luat, în celelalte literaturi, de instrumente mai pragmatice şi mai percutante, cum ar fi dicţionarele de autori sau antologiile comentate.
Chiar dacă eu cred că sintezele scrise de un singur critic sunt depăşite, este bine să ne reamintim care era statutul lor genetic/funcţional în perioada afirmării literaturilor naţionale şi să vedem dacă acesta mai corespunde orizontului de aşteptare actual. Faptul că asemenea produse critice nu mai apar de câteva decenii indică lipsa lor de funcţionalitate. Dar, în acelaşi timp, ilustrează şi imposibilitatea ca un singur critic să răspundă, astăzi, la toate cele trei cerinţe indispensabile pentru a putea finaliza o lucrare de o asemenea anvergură : intuiţie (pentru o omologare justă a valorilor), metodă (pentru a argumenta valabilitatea intuiţiilor) şi talent epic (pentru a realiza coerenţa construcţiei critice). Nu trebuie să se eludeze, deci, că apariţia unei noi istorii literare – după aceea călinesciană –, care să re-evalueze întreaga literatură română, presupune o perspectivă critică mult mai complexă decât oricare alte forme ale cercetării, perspectivă integrabilă unei viziuni epistemologice actualizate.
De aceea sunt convins că, dacă nu se accede la o abordare adusă la zi – în concordanţă cu nivelul criticii din alte părţi –, atunci orice iniţiativă postcălinesciană de acest fel devine inutilă şi chiar parazitară. În urmă cu circa 25 de ani, am avansat ideea că, după Călinescu, nu se mai poate scrie decât o istorie a literaturii române de la Călinescu încoace. Această idee mi-a fost preluată de Alex Ştefănescu, care şi-a început „istoria“ sa de la anul 1941, adică de acolo de unde o lăsase marele critic. Se subînţelege că a te angaja să rostogoleşti pietroiul sisific al acestei probe maxime presupune – dincolo de profesionism – o mare putere de muncă, onestitate critică şi un orgoliu nemăsurat. Până la urmă, chestiunea esenţială se referă, însă, la noutatea interpretărilor ca justificare realăa unui asemenea demers temerar şi la scala axiologică nouă pe care încerci să o propui. Dacă nu eşti în stare să te menţii măcar la înălţimea ştachetei hermeneutice ridicate de criticii contemporani şi rămâi sub nivelul mediu al acestora, înseamnă că rezultatul obţinut nu are nici o miză culturală, fiind doar o tentativă exotică de a marca momentul.
Activitatea de foiletonist convins, timp de trei decenii, a lui N. Manolescu părea să aducă acele minime argumente care să confirme o posibilă reuşită, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Aşa cum au sugerat şi alţi critici (printre care Cornel Ungureanu, Irina Petraş, Florin Mihăilescu, Mircea Muthu, Sanda Cordoş, Alexandru Goldiş, Paul Cernat, Bogdan Creţu, Nicoleta Sălcudeanu, Ion Buzera, Doris Mironescu, Daniel Cristea-Enache, Şerban Axinte, Teodor Codreanu etc.), ne aflăm în faţa unui produs hibrid, ceva indecis între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă.
Cu toată stânjeneala de care sunt capabil, mă văd obligat să declar de la început inutilitatea „istoriei critice“ manolesciene, care îl plagiază nepermis pe Călinescu şi, după cum se va vedea – printr-un efect retro –, mai mult obscurizează lucrurile decât să le clarifice. După acest preambul, nu atât de optimizant pe cât aş fi dorit, în cele ce urmează voi încerca să semnalez cât mai succint în ce constă superfetaţia critică aacestei masive lucrări. […]
2.11. O ultimă concluzie
Orice istorie literară – făcută chiar şi de un neprofesionist ca N. Manolescu – trebuie să fie instructivă prin conţinut, dar şi proiectivă prin sugestiile hermeneutice şi axiologice oferite. Cum se poate vedea foarte bine la Călinescu, istoria literaturii române nu trebuie poluată în nici un caz prin aplicarea unei grile ideologice deformatoare. În monumentala sa ISTORIE, niciodată marele critic n-a recurs la adoptarea unor perspective extraliterare. Din spaţiul prea generos pe care i-l acordă în carte Monicăi Lovinescu se deduce clar că această abilă manipulatoare politică de la postul de radio „Europa liberă“ este modelul criticului N. Manolescu în privinţa politizării tendenţioase a receptării marilor scriitori români. El crede, probabil, cu o naivitate jalnic asumată, că, adoptând perspectiva est-etică a Monicăi Lovinescu, devine un critic mai original şi chiar mai actual. O perspectivă critică şi mai viciată, provenind din acelaşi exces de politizare, a adoptat – după cum se cunoaşte – şi E. Negrici în Literatura română sub comunism (2004).
Nu vreau să mai insist asupra acestor defectuoase abordări (periculos de obediente în raport cu unele slogane ideologice), care au avut – după cum s-a văzut – un efect negativ retro asupra receptării normale a întregii noastre literaturi. Ca să nu fiu acuzat de o idiosincrasie gratuită, mi se pare suficient ce-am spus până acum în acest prelungit excurs critic, unde am fost obligat să fiu cât mai tranşant. Dar tranşanţa judecăţii critice fără o argumentaţie serioasă nu ajunge. De aceea mă scuz pentru autocitarea prea abundentă la care am recurs ca să ilustrez numeroasele împrumuturi manolesciene din mine. Oricine e de bună credinţă va fi de acord că această replică la falsificările lui N. Manolescu era necesară. Pentru asta a trebuit să mă folosesc de argumente concrete şi excesul de citate a fost necesar pentru a-mi susţine propriile idei. Va decide cititorul onest dacă am exagerat sau nu.
În fine, e aproape banal să spun că N. Manolescu a făcut o eroare inadmisibilă publicând această istorie întârziată, plină de gafe interpretative enorme şi mustind de puroiul resentimentar al unui subiectivism deplorabil. Cu această ocazie neaşteptată s-a putut observa că aşa-zisa magistratură manolesciană a fost menţinută în mod artificial şi că în spatele autorităţii critice infailibile se ascundea multă impostură. Din păcate, criticul a pierdut, astfel, definitiv şi iremediabil, credibilitatea pe care şi-o agonisise cu greu în cele trei decenii neîntrerupte de corvoadă foiletonistică.
Din spaţiul prea generos pe care i-l acordă în carte Monicăi Lovinescu se deduce clar că această abilă manipulatoare politică de la postul de radio „Europa liberă“ este modelul criticului N. Manolescu în privinţa politizării tendenţioase a receptării marilor scriitori români.
Aș vrea să aduc în discuție un fenomen larg răspândit în ultima perioadă marcată de evoluția spectaculoasă a mijloacelor de comunicare și informare, în special a internetului. Este vorba de o adevărată bătălie din umbră, prea puțin cunoscută, dar nu mai puțin importantă, care se desfășoară zi de zi, ceas de ceas, 24 de ore pe zi și șapte zile pe săptâmână, chiar și în acest moment este în plină desfășurare. Principalul câmp de luptă, dar nu singurul, este internetul, iar ținta luptei este mintea și creierul cetățenilor din lumea întreagă.
Aceastea fiind spuse, ideea presedintelui Basescu de a introduce obligativitatea imnului national in scoli nu e nici nastrusnica, nici populista. Or, poate ca si americanii, si elvetienii, francezii, chinezii, slovacii, canadienii etc. or fi populisti.
Iata mai jos cum a fost exclus, pe vorbe, scriitorul Adrian Suciu(foto stangasus). Cititi apoi si articolul de pe blogul sau care a declansat isteria ţaţei dictatoare Elena Manolescu:
am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra. Ramas bun,
Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR (foto stanga)
Dle. Ioan Radu Văcărescu,
Nu am motive să-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!
Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonul d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
am luat la cunostinta, de pe blogul dvs., ca nu aveti intentia de a va da demisia din USR, in urma atacului dvs. mizerabil la adresa conducerii organizatiei si in urma reactiei Filialei Sibiu. Nici nu ma asteptam sa va dati demisia. Se pare ca la noi, in astfel de cazuri, de mult a disparut onoarea si responsabilitatea. Comitetul Filialei Sibiu a formulat un Comunicat oficial in acest caz, care va fi publicat pe siturile Uniunii si in mass-media, de unde vati afla exact ce anume se va intimpla in continuare in cazul dvs. Adica, e vorba de a inainta, din partea Filialei Sibiu, catre Comitetul Director al Uniunii, catre Consiliul acesteia si catre Comisia de Onoare si Demnitati a organizatiei, propunerea de excludere a dvs. din USR. Intre timp, luati Statutul Uniunii si studiati-l cu atentie, ceea ce n-ati facut pina acum. Pe de alta parte, nu mai deturnati cazul, previzibil si plictisitor, de altfel, spre o asa zisa ‘incalcare a dreptului la exprimare”, cum va exprimati pe acelasi blog personal. Cine v-a incalcat acest drept? Uniunea in nici un caz, astfel ca puteti scrie orice si oriunde ceea ce credeti. Aici e vorba despre altceva: in momentul in care esti membru al unei organizatii profesionale cum e USR este obligatoriu sa-i respecti Statutul si pe cei alesi sa-i conduca destinele. Chiar daca, asa cum scrieti pe acelasi blog personal, Nicolae Manolescu nu e vesnic in fruntea Uniunii. Aveti dreptate, domnule Suciu, nimeni nu e vesnic, nici presedintele Manolescu, nici cei din conducerea Uniunii, nici eu, aici la Sibiu.
Se pare ca la noi vesnica este numai mizeria morala si lipsa de rsponsabilitate. Ar fi bine sa publicati si acest mail pe blogul dvs., considerindu-l un modest drept la replica la cele afirmate de dvs. cu privire la o asa zisa “incalcare a dreptului la exprimare”.
Ioan Radu Vacarescu
Dle. Preşedinte, după cum vedeţi, dau curs sugestiei dvs. şi public şi această scrisoare din partea dvs. pe blogul meu personal. Mă voi abţine să comentez, considerînd că scrisoarea dvs. este suficient de elocventă pentru amîndouă părţile.
Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut în amîndouă regimurile scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!
Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, cîtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari constituie o curte de tip bizantin atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii în dauna oricărei evoluţii a literaturii române încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.
O feroce cabală a mediocrilor de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală la adresa acestuia şi permite o carieră literară internaţională cu voie de la oficialităţile literaturii române doar unor mediocrităţi care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.
Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie,majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.
Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.
Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat) Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!
Unul alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan, care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan ci soarta literaturii române.
Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.
[Polemos – Ultima carte a lui Marin Mincu – Cum ii terfeleste Cartarescu pe Eminescu si Nichita Stanescu] Complexul globalizării
« […] Trecând la secţiunea „exegetică“ propriu-zisă a volumului (Pururi tanar, infasurat in pixeli – Humanitas, nota Z.O.), se constată, în mod surprinzător, că, deşi este poet şi universitar, Mircea Cărtărescu nu posedă un instrument adecvat de evaluare critică atunci când se referă la poeţii români cei mai importanţi, ce se presupune că fac obiectul cursurilor pe care le ţine în faţa studenţilor. Astfel, este ceva axiomatic că despre Eminescu nu se poate discuta decât cu o sobrietate hermeneutică maximă, şi aserţiunea că acesta ar fi o „victimă a linguşelii tâmpe şi conformiste“ este de-a dreptul o inepţie, căci paradigmele unei culturi nu se „linguşesc“, ci se asimilează critic. La fel, despre Nichita Stănescu nu se poate afirma atât de tranşant, fără argumentarea minimă necesară, că „în ultimii săi ani a cunoscut o degringoladă morală asemănătoare într-un fel celei a lui Eminescu“ şi că „autorul Elegiilor corespunde unui model literar destul de comun, poetul damnat şi boem, fapt care a dus la penibila sa popularitate printre semidocţi, de la elevii de liceu /…/ până la universitari…“ Asemenea etichetări negative sunt chiar bizare în contextul dat, divulgând atât reaua intenţie, cât şi incultura literară ; prin agresivitatea lor scandaloasă parcă amintesc, în mod semnificativ, de un anumit limbaj „demascator“, activat de corifeii criticii marxiste din perioada proletcultismului. (Nu este deloc exclus ca Mircea Cărtărescu să-şi fi însuşit acest procedeu de confuzionare voluntară a valorilor de la maestrul său, Ov.S. Crohmălniceanu, pe care-l evocă ditirambic atât de des în cuprinsul culegerii.) Pe de altă parte, nu este deloc adevărat că „poezia lui Nichita Stănescu (întrucât ar fi rămas „modernistă“ – n. n.) seamănă cu nimic mai mult decât cu opera lui Blaga şi mai ales a lui Ion Barbu“ ; de aici se deduce faptul supărător că autorul Poemelor de amor nu cunoaşte poetica diferenţiată a celor doi mari poeţi interbelici (unul este expresionist, iar altul e hermetic) şi nu se înţelege cu ce fel de instrumente critice operează el când îi abordează în postura de profesor. Dar „remarca“ lui Cărtărescu cea mai diletantistică este aceea în care se proferează, fără nici un echivoc, că, prin Nichita Stănescu, „gândirea poetică românească“ manifestă „o a doua rămânere în urmă după cea a lui Eminescu“. În organicitatea poeziei româneşti, gândirea eminesciană înseamnă o emancipare definitivă de stereotipiile oralităţii, prin plonjonul dilematic în vizionarismul oniric, de sorginte romantică, şi exegeza cea mai aplicată recunoaşte că, fără apariţia lui Eminescu, n-ar fi fost posibilă evoluţia ulterioară a poeticităţii moderniste. În ceea ce-l priveşte pe Nichita Stănescu, nu mi se pare că, până în prezent, ar fi apărut la orizont un alt poet la fel de important care să fi exercitat o înnoire a discursului, de aceeaşi amploare semiotică precum aceea înfăptuită de el ; cu toată împotrivirea „teoretică“ a prietenului său, Ion Bogdan Lefter (pe care-l preia la literă Mircea Cărtărescu în toate zburdălniciile sale revizionistice), se poate spune că, la nivelul poeticităţii, autorul Operelor imperfecte, ca orice mare poet din secolul XX, a depăşit net neomodernismul, anticipând instinctiv ultimele achiziţii datorate postmodernităţii. Cu toată parada lor de originalitate şi noutate, deocamdată optzeciştii se află încă încastraţi în siajul aceluiaşi sistem poetic (quasi-postmodernist) ca şi Nichita Stănescu. Dincolo de receptarea eronată a celor doi poeţi paradigmatici, se poate constata incoerenţa perspectivei axiologice cărtăresciene şi din modul pueril de abordare a lui Ştefan Augustin Doinaş : „În baladele sale, Doinaş nu a imitat edificii întregi şi strălucitoare, ci a construit ruine măcinate de vreme, decoruri butaforice cu cartonul mucegăit, statui cu nasul şi degetele de mult pierdute“ ; „Nu e vorba aici de nici o iniţiere, de nici o revelaţie, ci de un mecanism care le imită în gol, tragi-comic şi absurd, ca în Godot sau în Urmuz.“ Este evident că poetul Cărtărescu are serioase dificultăţi în folosirea conceptelor literare care definesc poeticitatea şi de aceea îl asociază pe Doinaş lui Beckett şi lui Urmuz pentru a crea o maximă confuzie în receptare.
“Deşi cam târziu (faţă de semnalul de alarmă pe care l-am tras în 1986), atitudinea aceasta manolesciană, de extracţie mafiotică, iese la iveală, în sfârşit, dezvăluind flagrant pe ce fel de mijloace coercitive s-a întemeiat hegemonia criticului.”