“Am fost acuzata pentru ca am iubit România. Îmi recunosc “vina”. De dragul culturii române, cu dorinta de a întemeia o scoala serioasa de indianistica, m-am stabilit aici.
Daca am vrut sa împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame si frica – acea teama care aproape ca ne-a paralizat mintile – alaturi de el. Nu m-am gândit sa plec de aici, nici sa trâmbitez la posturile straine de radio.
Scriam cu mâna în manusa, umblam dupa lumânari pentru serile fara curent, asa cum faceau multi. N-am învatat, însa, sa patinez pe strazile Capitalei, pentru ca în fiecare zi studentii ma luau de mâna, ma duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – si ma aduceau acasa.
Uitându-ma la acele fiinte înfometate, înfrigurate, deprimate moral, uneori mi se parea ca vorbesc unor statui, într-o galerie de arta. Când le ascultam lectiile, vedeam cum le-au înghetat buzele, în “temperatura camerei”. Totusi, lumina privirii lor mi-a dat puterea sa rezist”.
Amita Bhose, 1992
Foto sus: La Ipotesti, cu alti iubitori ai lui Eminescu
Si acum, un fragment dintr-o scrisoare/articol despre starea culturii romane si ministrul A. Plesu
“(…)
* * *
În mai multe locuri din acest articol m-am referit la Ministerul Culturii. Deoarece orice critică sau chiar întrebare la adresa acestui minister este considerată un atac la persoană, subliniez că nu am nici o intenţie de a contesta valoarea domnului Andrei Pleşu ca un om de cultură. Dar nici domnia-sa n-are voie să şteargă cu buretele serviciul pe care l-am adus culturii române printr-o activitate susţinută de peste 30 de ani. La o recepţie diplomatică, domnul ministru m-a acuzat: „Aţi iubit România atunci când ea nu trebuia iubită”, la care am replicat: „Iubesc cultura română, indiferent cine o conduce”.
Las la o parte comportarea oaspetelui de onoare, care a insultat o invitată. Dar mă întreb, dacă aceasta este părerea domniei sale despre mine, de ce a acceptat să participe la comemorarea lui Sergiu Al-George pe care am condus-o la Universitate în 1981? Când alţii îşi aduceau omagiile celui care plecase dintre noi abia cu zece zile înainte şi se citea din scrierile sale, domnul Pleşu se angaja în discuţii cu vecinii de tribună. A fost ultimul vorbitor şi a ţinut un discurs doar „lustruindu-se pe el”, reuşind să strice atmosfera de pioşenie în care ne aflam.
Dacă atunci aţi crezut, domnule Pleşu, că acel om nu merită nici un minim de respect din partea dumneavoastră, de ce mai puneţi acum numele lui pe firma Institutului de Cercetări Orientale pe care l-aţi înfiinţat în cadrul ministerului pe care îl conduceţi? Ca să justificaţi angajarea ca director a prietenului dumneavoastră Radu Bercea, pe care doar dumneavoastră l-aţi numit succesorul lui Al-George?
Sergiu Al-George a trăit şi a murit pentru India. Iar acum, profitând de moartea lui, analfabeţii se lansează ca mari sanscritişti şi poporul român plăteşte impostura lor.
Amita Bhose – Didi, care ar fi implinit 80 de ani pe 9 februarie anul acesta, a iubit Romania mai mult decat ministrul Culturii lui Iliescu. Si a vazut si a si scris prima care este caracteristica principala a celor doi, dupa cum o vedeti subliniata mai jos: aceea de profitori. Ai tuturor regimurilor.
“Vrea sa va multumesc pentru onestitatea cu care ati privit toata perioada asta dificila… si am vazut-o in scrisul dvs”, i-a spus presedintele Traian Basescu lui Gabriel Liiceanu la “sezatoarea” de la GDS unde a stat pe aceeasi bancuta si a fost aplaudat mai ceva ca Ceausescu de personaje monitorizate in trecut de fosta Unitate Anti-KGB – unica in Europa de Est -, pentru apartenenta lor la serviciile de spionaj maghiare si sovietice. “Sigur, multumindu-va in acelasi timp si pentru criticile facute cu bun simt si pe care le apreciez intotdeauna.” Critici facute cu bun simt. Pai Liiceanu a zis ca se leapada de Basescu ca de Satana! Intre timp o fi uitat. Sau asta era critica “de bun simt”?
In tot cazul n-am inteles de ce un Liiceanu, cu lepadarea lui cu tot, sau un Cartarescu, care a afirmat despre Basescu ca este “un om al trecutului” si “un presedinte terminat”, fac “critici de bun simt” iar ziaristii care arata ca cei doi sunt niste impostori si niste plagiatori ordinari sunt “golani de presa“. Sau e din seria plagiatorii mei sunt mai buni decat plagiatorii vostri, securistii mei sunt mai buni decat securistii vostri, mogulii mei sunt mai buni decat mogulii vostri? Asa sa fie. La fel ca si cu micul Ceausescu al domnului Basescu: dupa ce a vrut sa dea pe gratis averea Fundatiei Gojdu ungurilor – peste 3 miliarde de euro aur plus terenuri in plin centrul Budapestei -, de mana cu alt MeReU tradator, snagoveanul Tariceanu, si a aprobat si inhumarea cu onoruri “nationale” a fascistului antiroman Nyiro Jozsef, acum e cel mai mare patriot al Romaniei, bun de presedinte! Al ungurenilor, desigur, nu al romanilor!
Dupa cum spunea si marele carturar roman Raoul Sorban (desigur, nu atat de mare ca Cartarescu ca sa auda si Basescu de el): Ceea ce a facut Ungureanu “contrazice prevederile Testamentului Gojdu. Iar acest ministru de externe… nu stiu ce experienta politica a asimilat, dar roman nu pare sa fie, asta e clar”… Pentru necunoscatori, profesorul Raoul Sorban a fost o personalitate legendara a Romaniei, care a primit titlul de “Drept intre Popoare” acordat de Yad Vashem fiindca a salvat, in vremea Holocaustului, mii de evrei amenintati cu moartea in Ardealul romanesc, ocupat de unguri. Este si profesorul, fost detinut politic, pe care a incercat sa-l capuseseze Andrei Plesu inainte de a se lipi ca un limax de Noica. Sorban i-a spus destul de sec lui Plesu ca n-are nevoie de cineva care sa-i culega scamele de pe sacou. Motiv pentru care l-a urat pe marele profesor toata viata.
Dar, de ce s-a lepadat Liiceanu de Basescu? In primul rand pentru ca nu-l mai baga in seama. Apoi, din motive de “marketing”. Daca observati datele celor doua capturi de ecran din “Adevarul” lui Patriciu veti vedea ca lepadarea lui Liiceanu s-a petrecut simultan cu lepadarea lui Cartarescu, in aceeasi perioada in care si “telenobelistul” nostru afirma ca: “Epoca Băsescu mi se pare terminată, cu bunele şi relele ei. Ca şi Emil Constantinescu, actualul preşedinte e azi un prizonier neputincios al sistemului politic românesc, corupt şi nenorocit”. Pe scurt, Basescu nu mai era la moda, deja incepuse sa scada in sondaje iar ei nu voiau sa piarda puncte pe piata din cauza asocierii lor cu un “produs expirat”.
Dar de ce il sustin acum cei doi? Pentru ca si-au facut un calcul simplu si profitabil. Dupa anuntul Curtii Constitutionale si presiunile Bruxelles-ului privind obligativitatea intrunirii cvorumului la Referendum (50% plus 1), moment in care a devenit clar ca Basescu se va intoarce la Cotroceni, profitorii tuturor regimurilor au realizat ca mai pot… profita, normal, inca vreo doi ani de pe urma “sustinerii” lor. “Postulatul lui Liiceanu” pro Basescu – “politica e ca un meci de fotbal” – intins pe la toate televiziunilor “mogulilor buni”, o sa ramana, cred, de referinta pentru filozofia si pulitologia – vorba lui Pastorel Teodoreanu – romaneasca. Undeva, intre… Platon si Ponta sau, poate, intre “metafizica si clitoris”, ca sa citez un alt clasic in viata.
De ce s-a lepadat, totusi, oficial, Liiceanu de Basescu? Pretextul a fost destul de pueril: pentru ca Basescu a spus intr-o emisiune “Nasul” de la B1 TV ca “daca Ceausescu ar fi stat la putere doar 10 ani, ar fi ramas un mare preşedinte în istoria românilor”. Si Liiceanu “n-a mai putut suporta”! Insa eu, personal, sunt foarte de acord cu Basescu. Si nu numai eu. Mari lideri ai acestei lumi – oameni care nu se adapa si nu pot trai in minciuna ca gasca prin apa, asemenea lui Liiceanu – de la Golda Meir la Ronald Reagan sau Carter sau Nixon, au spus-o raspicat: Ceausescu a fost un adevarat barbat de stat si un mare om politic la nivel mondial. In tot cazul, cel mai mare din ultimii 70 de ani. Dar dlui Liiceanu i s-a parut “cah” declaratia asta. Cu toate ca, in perioada regimului “de trista amintire”, dl Liiceanu facea naveta Bucuresti – Berlin – Paris (si retur), petrecandu-si verile la Heidelberg si revelioanele in Montparnasse, cu “disidentul” Andrei Plesu si impreuna cu familiile lor cu tot. Plesu, cel care si el si-a pus o buca acum in barca prezidentiala, desi a fost injurat de cateva ori de Basescu (in public si privat), din simplul motiv ca “toti oamenii presedintelui” – fostii demisi de la MAE Ungureanu si Baconschi, listacul Preda si godacul Neamtu – sunt, de fapt, toti oamenii scolii de bune maniere si spionaj ruso-german “Colegiul Noua Europa”. Atentie la barca, dom’ presedinte ales si suspendat: sa nu se scufunde cu atatea cururi intelectuale!
Mi-a aduc aminte ca mamei mele i-au trebuit vreo 10 ani pana cand i s-a aprobat obtinerea unui pasaport pentru o excursie in strainatate. Si asta numai dupa aprobarea unanima a “Comitetului Oamenilor Muncii”. Anterior, la alte incercari, niste “oameni ai muncii” nu-si dadusere incuvintarea. Si, cand a obtinut pasaportul si a reusit sa plece, a “ramas afara” – cum se zicea – instant. A ales libertatea, chiar daca aceasta s-a concretizat la inceput printr-un an din viata petrecut intr-un lagar de refugiati. Dl Liiceanu a urat atat de mult odiosul regim comunist incat de fiecare data s-a intors cuminte acasa, de la Paris sau de aiurea, din Occident, pentru a pleca apoi din nou, la fel de cuminte, la vreo bursa aprobata cu larghete de “organe”, la brat cu durduliul si nelipsitul sau tovaras de drum, in alta misiune “fenomenologica” a existentei sale de limbric.
Întrebat atunci, la momentul declaratiei cu Ceausescu din emisiunea de la B1 TV, despre implinirea a sase ani de mandat la Cotroceni, Traian Băsescu a comentat razand: “Cam multi!”. A sosit momentul sa-i spun si eu lui Traian Basescu ca, daca ramanea la putere doar opt ani si isi dadea o demisie de onoare – fara ca tara sa mai cheltuiasca zeci de milioane de euro pentru un Referendum al orgoliilor si “misiunilor imposibile” – ar fi ramas “un mare preşedinte în istoria românilor”. 10 ani sunt, intr-adevar, “cam multi”. Si, din pacate, nu spun asta razand.
Iata mai jos cum a fost exclus, pe vorbe, scriitorul Adrian Suciu(foto stangasus). Cititi apoi si articolul de pe blogul sau care a declansat isteria ţaţei dictatoare Elena Manolescu:
am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra. Ramas bun,
Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR (foto stanga)
Dle. Ioan Radu Văcărescu,
Nu am motive să-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!
Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonul d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
am luat la cunostinta, de pe blogul dvs., ca nu aveti intentia de a va da demisia din USR, in urma atacului dvs. mizerabil la adresa conducerii organizatiei si in urma reactiei Filialei Sibiu. Nici nu ma asteptam sa va dati demisia. Se pare ca la noi, in astfel de cazuri, de mult a disparut onoarea si responsabilitatea. Comitetul Filialei Sibiu a formulat un Comunicat oficial in acest caz, care va fi publicat pe siturile Uniunii si in mass-media, de unde vati afla exact ce anume se va intimpla in continuare in cazul dvs. Adica, e vorba de a inainta, din partea Filialei Sibiu, catre Comitetul Director al Uniunii, catre Consiliul acesteia si catre Comisia de Onoare si Demnitati a organizatiei, propunerea de excludere a dvs. din USR. Intre timp, luati Statutul Uniunii si studiati-l cu atentie, ceea ce n-ati facut pina acum. Pe de alta parte, nu mai deturnati cazul, previzibil si plictisitor, de altfel, spre o asa zisa ‘incalcare a dreptului la exprimare”, cum va exprimati pe acelasi blog personal. Cine v-a incalcat acest drept? Uniunea in nici un caz, astfel ca puteti scrie orice si oriunde ceea ce credeti. Aici e vorba despre altceva: in momentul in care esti membru al unei organizatii profesionale cum e USR este obligatoriu sa-i respecti Statutul si pe cei alesi sa-i conduca destinele. Chiar daca, asa cum scrieti pe acelasi blog personal, Nicolae Manolescu nu e vesnic in fruntea Uniunii. Aveti dreptate, domnule Suciu, nimeni nu e vesnic, nici presedintele Manolescu, nici cei din conducerea Uniunii, nici eu, aici la Sibiu.
Se pare ca la noi vesnica este numai mizeria morala si lipsa de rsponsabilitate. Ar fi bine sa publicati si acest mail pe blogul dvs., considerindu-l un modest drept la replica la cele afirmate de dvs. cu privire la o asa zisa “incalcare a dreptului la exprimare”.
Ioan Radu Vacarescu
Dle. Preşedinte, după cum vedeţi, dau curs sugestiei dvs. şi public şi această scrisoare din partea dvs. pe blogul meu personal. Mă voi abţine să comentez, considerînd că scrisoarea dvs. este suficient de elocventă pentru amîndouă părţile.
Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut în amîndouă regimurile scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!
Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, cîtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari constituie o curte de tip bizantin atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii în dauna oricărei evoluţii a literaturii române încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.
O feroce cabală a mediocrilor de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală la adresa acestuia şi permite o carieră literară internaţională cu voie de la oficialităţile literaturii române doar unor mediocrităţi care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.
Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie,majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.
Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.
Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat) Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!
Unul alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan, care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan ci soarta literaturii române.
Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.
April 4th, 2013 
VR 
“Am fost acuzata pentru ca am iubit România. Îmi recunosc “vina”. De dragul culturii române, cu dorinta de a întemeia o scoala serioasa de indianistica, m-am stabilit aici.
Posted in 
Tags: 
