Victor Roncea Blog

Am aflat cu tristeţe de moartea lui Traian Popescu – zis Macă, după cum îl cunoşteau foştii deţinuţi politici -. pe 27 ianuarie, seara.
Înnoaptea de 14-15 mai 1948, în România s-a declanşat teroarea împotrivatineretului fidel idealurilor naţional-creştine. Traian Popescu a fostcondamnat la 20 de ani de muncă silnică, împreună cu aproximativ 15.000de studenţi şi elevi. A trecut prin iadul închisorii de la Piteşti. Înciuda torturilor, parte a experimentului satanic la care a fost supus,şi-a păstrat neclintită credinţa. Concepţia lui creştină de viaţă l-aajutat să transforme suferinţa în creaţie. Sub inspiraţie divină, acompus mai multe lucrări muzicale, fără hârtie şi creion şi fără a aveacunoştinţe muzicale, dintre care amintesc oratoriul „Calvarul”, poemulcantată „Mântuire”, precum şi lucrarea „Patimile şi Învierea Domnului”.
Aveasă iasă pe poarta închisorii abia în anul 1964. Nu şi-au abandonatcrezul generaţiei lui, căci “Adevăratele înfrângeri sunt renunţările lavis”, după cum spunea poetul Radu Gyr. După decembrie 1989, cu oenergie inepuizabilă, a vorbit necontenit generaţiei tinere desprejertfele generaţiei de la 1948, pe care a numit-o Generaţia Scut.
Amavut bucuria să-l cunosc, făcându-mi onoarea de a răspunde cupromptitudine invitaţiilor de a participa în două rânduri la ÎntrunireaRezistenţei Anticomuniste şi la o întâlnire cu tinerii liceenibraşoveni. Îngrijind cartea unui fost deţinut politic braşovean,doctorul Teofil Mija, l-am rugat pe Traian Popescu să o prefaţeze. Afăcut-o cu bucurie, atât pentru camaradul său de luptă şi de suferinţă,cât şi pentru a face o mărturisire de credinţă a generaţiei sale.
Dumnezeu să-l odihnească de-a Dreapta Sa! (Florin Palas)

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dăprovocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nuexistă, identitatea naţională s-a pierdut.
De multe ori ea, istoria,este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea oexistenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale,spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propriaidentitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor,acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socotealăîn faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială.
Ştimsancţiunea dată celor nevrednici, şi groaza ne cuprinde în faţa ei:pierderea învierii, şi, deci, a vieţii noastre. Cine poartă răspundereapentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii şiÎmpăraţii, deci elitele, cele culturale în primul rând.
Doarînţelegându-şi menirea şi acceptând-o, cei ce îşi asumă conducereasocietăţii (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscrişi în CarteaNeamului ca personalităţi, grupuri sociale şi mai ales ca generaţiireprezentative.
Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situaţii.
Generaţiileeroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii,filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea luiIisus: creştinismul românesc.
Noi, cei ce ne-am confruntat cuevenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generaţie reprezentativă aneamului nostru? Am dorit-o şi credem că da! Credem că ni se poatespune: Generaţia de la 1948.
O generaţie nu este o vârstă biologică,ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cucare se confruntă naţiunea într-o perioadă de timp.
Tineri şi maipuţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi la cei cu răspunderifamiliale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri aigeneraţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la desfiinţareaistorică şi geografică a poporului român, în încercarea de a-ifalsifica cultura şi spiritualitatea, negându-i-se:
– originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă;
-familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii,recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educaţie,poziţie în societate, revenind statului;
– armonia socială,prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi înlocuită cu războiulclaselor, delaţiunea devenind raţiune de stat;
– forţa care a unitgeneraţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium datmaselor şi înlocuită cu materialismul ucigător al libertăţiispirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri.
În final, aceastăacţiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilornaţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşormanevrabilă, căreia i se pot inocula idei şi stări sufleteşti ce le rupde trecutul lor.
Evoluţia naţională care, firesc, se produce însecole sau milenii, forţată de acest duşman al societăţii omeneşti, aalterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestuiexperiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecinţele acesteiraţiuni, generaţia de la 1948 i s-a opus cu toată fiinţa ei. În acestcataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă atât la propriu câtşi la figurat, dar sângele curs în mişcările de rezistenţă armată dinmunţii noştri şi dramele închisorilor nu au fost zadarnice.
Înaceste vremuri apocaliptice mulţi dintre noi erau formaţi ca studii şistatut socio-profesional, dar numeroşi luptători, vârfuri alestudenţimii şi elevilor ţării (în plină formare profesională) şi-auvăzut tăiate toate posibilităţile la care le dădeau dreptul calităţileintelectuale dovedite cu prisosinţă.
Generaţie sacrificată, dar,contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocţi, căci celorce au supravieţuit condiţiilor de exterminare le-a fost dat totuşi săse afirme într-un mod încă anonim.
Din promiscuitate, dinbrutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea ceamai abjectă a fiinţei umane, a germinat o puternică sensibilitate, otendinţă neasemuită spre frumos; din minciună, dorinţa de apărare aadevărului cu preţul vieţii. Când peste sufletele curate s-a aruncatmocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea uneipleiade de peste 200 de poeţi – identificaţi până în prezent.
Cândse urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şisufletele celor schilodiţi se înălţau rugăciuni şi răsunau cântece deduioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântausuferinţa sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilorneîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi.
A existato generaţie de foc ţintuită şi strivită pe nicovala istoriei deloviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina!
Convertirea suferinţei în creaţie.
Epopee scrisă cu sânge.
Darsupravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, iarcalvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei deapărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în 1964, începând cuprimăvara acelui an unul din ei îşi aminteşte: Trec praguri sau intră-npridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocoriideodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soareavide/ Rest de coşmar/ Dar spirit amnar/ Păşesc cu lumini peste moarte/Când iarna de nea ne desparte.
Şi-au început noua viaţă sorbind dincărţi. Au aşteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pecare unii le-au luat de la început, schimbându-şi chiar profilulprofesional iniţial, şi terminând pe primele locuri sau chiar şefi depromoţie, alăturându-se tinerilor de care-i despărţea o generaţie. Audevenit ingineri, medici, profesori, economişti, preoţi, mulţi, mulţipreoţi, monahi, alţi meseriaşi de elită, de data aceasta cu studii.
Ieşiţidin închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îiprivea ca pe nişte morţi vii, aceşti foşti tineri au înfrântadversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamuluinostru, au început o adevărată competiţie între durerile personale şisetea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din ceicare nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Aceste realizări nu aufost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statalecomuniste, ci al unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoriaimediată şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile înmijlocul cărora au trăit, au muncit, şi pe care nu odată le-au condus,cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nicicând au devenit inventatori.
Această dragoste nemăsurată pentrupământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi şi în rândurile celorcare s-au ridicat în decembrie 1989. Deşi posedând doveziincontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicioclipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate.
Robiiunui crez acţionând în societate şi profesiuni, îmbogăţind patrimoniulcultural, spiritual şi tehnic al neamului nostru, aşezându-se scut înfaţa duşmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriuînvingătorii.
Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 înscrie totuşio filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sauîn cel mai fericit caz o subliniază timid şi nesemnificativ.
De la Vlad Mihai
Vezi si Traian Popescu – File din Procesul Comunismului