Ziua a trecut pe nesimtite. Am alergat pe ici pe colo, incercand sa aflam ce s-a mai intamplat, sa mai verificam o informatie. Deja am inceput sa ne obisnuim cu sirenele alarmelor. Astazi, a fost alarma aeriana de doua ori, intre 16:30 si 18:30 si intre 19:00 si 20:30. Tarziu in noapte, a fost si o alarma chimica. Ministerul Invatamantului a anuntat ca 30 de scoli au fost afectate de bombardamente. Comerciantii au incercat sa mareasca preturile la unele produse, profitand de panica creata de razboi. Unii oameni au inceput sa-si faca stocuri de alimente, desi autoritatile au declarat ca nu sunt probleme cu aprovizionarea. Si chiar nu erau. Spre seara, cand m-am intors la hotel, mi-am cumparat paine si iaurt, sa am a doua zi dimineata si mi-a fost destul de greu sa aleg intre cele 7-8 sortimente.
Ne-am pierdut jumatate din zi incercand sa ne acreditam la Ministerul Informatiilor. Acesta se afla in cartierul Novi Beograd, intr-o cladire imensa. Cei doi militari de la biroul din hol ne-au rugat sa asteptam putin si, dupa 10 minute, a coborat o tanara foarte frumoasa, tunsa scurt, care vorbea perfect engleza si ne-a condus intr-un alt birou. Ne-a dat sa completam niste formulare, insa ne-a spus ca, oricum, luni se va infiinta un centru militar de presa, unde va trebui sa ne acreditam din nou. In birou se mai aflau doi jurnalisti chinezi si, la un moment dat, Sanja Sarac – cum se numea tanara – a inceput sa ciripeasca. Eu cu Mile Carpenisan ne-am uitat unul la altul si ne-am abtinut cu greu sa nu izbucnim in ras. Cei doi chinezi i-au raspuns ceva si au inceput, fericiti, o lunga conversatie cu fata. In limba chineza ! Am completat formularele si am plecat. “Pe aici, nu mai calcam !” a bombanit Mile.
Colegii de la ProTV, de la emisiunea de dimineata, m-au sunat la ambasada si le-am transmis primele impresii. Asa confuze cum erau. Apoi am plecat in oras, sa incercam sa aflam ce s-a intamplat. Un soare orbitor stralucea pe cerul senin si parea ca totul e in regula. Pana la 9:35, cand sirenele au anuntat o noua alarma aeriana. M-am uitat la Mile Carpenisan, el la mine si amandoi la Gratian Balan. Nu prea stiam ce sa facem, asa ca am privit in jur. Aveam impresia ca oamenii au surzit sau noi am luat-o razna, din cauza oboselii. Nimeni nu intrase in panica, doar ici-colo, cateva femei au grabit pasul, indreptandu-se spre adaposturi. Mai tarziu am auzit cateva bubuituri si nori negri de fum se ridicau dinspre aeroportul militar Batajnica. Se mai spunea ca si fabrica de medicamente “Galenika” din oraselul Zemun (o suburbie a Belgradului) ar fi in flacari.
Sorin Bogdan: In 24 martie 1999, m-am urcat in masina cameramanului meu, Gratian Balan, care m-a dus la Belgrad. Eram corespondentul ProTV la Timisoara, cel mai apropiat oras de Iugoslavia, tara impotriva careia NATO anuntase ca va declansa o operatiune militara. Mi-am luat cu mine doua tricouri, cateva schimburi, un pix si un carnetel deja inceput. Pe robotul telefonului mobil mi-am lasat un mesaj: “Am plecat la razboi. Lasati-mi mesaj si, daca nu ma vor nimeri americanii cu vreo bomba in cap, cand ma voi intoarce, il voi asculta.”
Era o gluma, desigur, si nu-mi inchipuiam atunci ca voi avea ocazia sa asist la un razboi. Cu atat mai putin, ca voi ajunge sa fiu singurul jurnalist roman care va sta acolo din prima pana in ultima zi. O experienta extraordinara, pe care orice jurnalist si-o doreste, insa putini au norocul s-o traiasca.
Era a doua zi consecutiv cand mergeam la Belgrad. In 23 martie, am dat o fuga cu masina, pentru a lua o declaratie de la cei din Ambasada Romaniei, ale caror familii fusesera evacuate si trimise in tara. Mai fusese in capitala iugoslava de nenumarate ori pana atunci. Si ca turist si ca reporter de televiziune, mai ales la sfarsitul anului 1996, in timpul demonstratiilor opozitiei impotriva lui Slobodan Milosevic. Dar, de data aceasta, parca aveam o strangere de inima. NATO anuntase declansarea operatiunilor militare impotriva Iugoslaviei. Adica, un razboi.
Sorin Bogdan: in primavara lui 1999, am avut ocazia unica de a fi singurul jurnalist roman care s-a aflat la belgrad pe intreaga perioada a bombardamentelor nato impotriva iugoslaviei lui slobodan milosevic. multi colegi au trecut pe la belgrad in acea perioada, insa doar prietenul meu mile carpenisan a stat, cu o pauza de cateva zile, la fel de mult. din povestea acelor zile si nopti de foc a iesit o carte-jurnal care ar fi trebuit publicata atunci, dar s-a impotmolit prin sertarele labirintice ale editurii pro.
am luat decizia s-a postez acel jurnal de razboi pe internet si sa incerc sa-l transform intr-un proiect multimedia, la care sunt invitati sa participe toti cei care cred ca pot sa-l imbogateasca in vreun fel, pentru a contura un tablou cat mai interesant al unuia din cele mai tensionate momente ale istoriei balcanilor de la sfarsitul secolului XX. imi pare atat de rau ca unul din personajele povestii mele, tovarasul, prietenul si fratele meu, mile carpenisan nu mai poate completa acest jurnal. pentru a intelege mai bine cum a izbucnit conflictul dintre nato si iugoslavia, iata contextul in care se petreceau acele evenimente:
Puterea adevarului de la fata locului in confruntare cu Puterea
Ieri dimineata, dupa mai multe ore de mers cu masina de la Belgrad la Timisoara si o noapte de calatorie cu trenul, de la Timisoara la Bucuresti, cum am intrat in casa m-am napustit pur si simplu la telecomanda pentru a afla, de pe Euronews, daca peste noapte Belgradul a fost atacat din nou. Stabilisem cu Sorin Bogdan, corespondentul Pro Tv, ramas in capitala Serbiei, ca-l voi suna pe la doua-trei noaptea pe telemobil. Din nefericire, masinaria n-a functionat in tren. De inteles precipitarea cu care am deschis televizorul. In noaptea de miercuri spre joi asistasem la esecul avioanelor NATO de a strapunge antiaeriana. Cazusem cu totii de acord, cei ce ne infratisem intr-un fel, stand pe acoperisul hotelului pana la patru dimineata, ca de va fi cer senin, in noaptea urmatoare militarii Aliantei vor incerca sa-si ia revansa. Stirile confirmau aceasta banuiala nelinistitoare. In noaptea de joi spre vineri, Belgradul a fost supus unuia dintre cele mai violente atacuri de la inceputul raboiului. De asta data avioanele reusisera sa loveasca cladiri din inima Belgradului: sediul Statului Major al Armatei iugoslave, sediul Ministerului iugoslav de Interne. Cladiri goale, fara nici o importanta militara. O noua dovada ca NATO a ajuns, dupa o luna de esecuri, despre care scriu New York Times din 30 aprilie si Le Monde din 30 aprilie, in timpul dementei. Nu mai e vorba de o actiune militara, avand un scop bine precizat, ci de o razbunare de tip tribal. Pentru ca, asa cum arata New York Times, armata iugoslava e, dupa o luna de razboi, mai puternica si mai unita ca oricand, pentru ca, asa cum noteaza Le Monde, tactica razboiului tehnologic, dus cu masinarii ultrasofisticate, s-a dovedit falimentara in fata tacticii de gherila folosite de sarbi. NATO a inceput sa dea in tot ce intalneste in cale. Ca un mastodont care distruge din turbare ca e sfidat de unul pe care nu dadea pana acum doi bani. Din nefericire, aceasta dementa risca sa transforme in masacrare a populatiei civile o actiune pe care liderii militari si politici ai Aliantei o anuntau ca vizand exclusiv masina de razboi a lui Milosevici. Desi cladirile erau de mult evacuate, totusi n-au lipsit victimele umane. Si nu din randurile militarilor, ci din cele ale civililor nevinovati.
Sub acelasi semn, al turbarii iscate din neputinta, avioanele unor stare ce se pretind a intruchipa civilizatia finelui de mileniu au distrus, tot in noaptea de joi spre vineri, doua case particulare din Belgrad, turnul de televiziune de pe colina Avala, turn inalt de 200 de metri, unul din simbolurile capitalei iugoslave. Asadar, apararea Belgradului fusese strapunsa. Cum miercuri spre joi asistasem la esecul haitei tehnologice de a trece de antiaeriana si de a sfasia Belgradul, m-a apucat o tristete de moarte. Nu stiu cum, in cele doua nopti petrecute pe acoperisul hotelului Platice ajunsesem sa fac din Belgradul atacat de o luna de zile cu bombardiere si rachete de croaziera capitala inimii mele. Mi-era ciuda ca avioanele NATO reusisera de asta data sa treaca prin peretele de foc al antiaerienei. L-am sunat imediat pe Sorin Bogdan. Si discutia cu el mi-a mai ridicat moralul. Nu, antiaeriana nu fusese strapunsa, mi-a explicat Sorin Bogdan. Avioanele NATO apelasera la un mijloc las. Coborasera in picaj de la zece mii de metri, deasupra Belgradului si lasasera rachetele, dupa care tasnisera in sus, spre spatiul unde inaltimea le punea la adapost de orice pericol. Bine, bine – l-am intrebat -, dar de ce antiaeriana nu a tras in clipa in care le-a vazut coborate brusc deasupra orasului? Sorin Bogdan mi-a explicat calm ca-n clipa cand un avion ajunge deasupra orasului e un pericol mortal pentru locuitorii capitalei, dat fiind ca-I burdusit de rachete. E drept, trage dupa ce avionul o ia inapoi, in sus, dar sansele de a-l lovi sunt minime.
Am reluat aceasta discutie pentru a atrage atentia cititorilor asupra jurnalistilor romani cu care, timp de doua nopti, am impartasit frateste tensiunea bataliei pentru apararea Belgradului, Sorin Bogdan, de la Pro TV, Mile Carpenisan, de la Antena 1, George Roncea. De la acestia, ca si de la Narcisa Iorga, pe care am gasit-o gata de plecare, dupa doua saptamani de sedere la Belgrad, am invatat multe lucruri despre batalia pentru Belgrad. Sorin Bogdan si Mile Carpenisan sunt, dupa o luna de sedere la fata locului, adevarati experti in arta militara.
E foarte greu să „faci o ştire“ la moartea unui prieten. Am ajuns la Timişoara pentru a-l însoţi pe Mile, pe ultimul drum, cu inima frântă. Nici acum nu-mi vine să cred că scriu despre moartea lui. S-a dus în preajma sărbătorii de Buna Vestire, mare sărbătoare creştină. Sute de timişoreni, de sârbi, câţiva foşti colegi, oficialităţi, cadre militare au venit să-l petreacă, la cimitir, într-o zi cu soare şi multe, multe lacrimi şi flori.
Ieri s-au împlinit exact 11 ani de la începutul bombardamentelor asupra Iugoslaviei, războiul în care a debutat cariera de excepţie a lui Mile. Avea 23 de ani, un puşti. Un puşti cu sânge în el. În anii care au trecut de atunci, Mile a devenit un reper, un meseriaş autentic, dintre cei din ce în ce mai puţini astăzi.
S-a dus prea devreme. Într-una dintre ultimele sale postări de pe blog, Mile scria, din Sinatra: „acum sfârşitul e aproape şi înfrunt cortina finală. Prietene, îţi spun clar că îmi susţin cauza de care sunt sigur. Am trăit o viaţă plină, am călătorit pe fiecare cale a mea, dar mai mult, mai mult decât atât, am făcut-o în felul meu.
Regrete am câteva, dar apoi… sunt prea puţine pe care să le menţionez. Am făcut ceea ce trebuie să fac… am înfruntat tot şi am stat drept… mi-am asumat toate bunele şi relele şi până la urmă am mers pe calea mea… un bărbat trebuie să aibă puterea să spună lucrurilor pe nume…“.
Asta a făcut Mile, a spus lucrurilor pe nume, a înfruntat iadul războaielor nedrepte şi împuţite pentru a spune oamenilor, cât putea el de tare şi de răspicat, că e prea mult Rău în jur, în ceea ce fac puternicii lumii sau în ceea ce fac oamenii simpli de obicei tăcând şi trecând cu vederea nedreptatea, răul din jur şi crima instituţionalizată a războaielor. Străbunicii lui Mile s-au jertfit la Kosovo Pole, câmpia morţii unui neam, neamul sârbilor, ce a supravieţuit totuşi renăscând miraculos. Războiul din 1999 i-a zdrobit din nou, iar Mile a fost acela care, vreme de trei luni, a stat atunci la capul neamului său, transmiţând întregii lumi povestea dramei care se petrecea, sângerând zi de zi alături de ai săi (şi ai noştri). Şi Mile s-a născut războinic, un luptător în toată regula, un bărbat care a făcut ce trebuie să facă un bărbat: „să spună lucrurilor pe nume“.
Multe se pot scrie despre scarboseniile facute de Alina Tatiana Mungiu Pippidi impotriva romanilor. Dar ceea ce am gasit si reproduc mai jos cred ca depaseste toate dejectiile frustratei congenitale aruncate pana acum asupra Romaniei si presei libere dar in special asupra celor mai curajosi jurnalisti ai anului 1999. Printre cei – nu multi, doar trei-patru – care si-au riscat vietile, timp de mai bine de o luna, sub bombardamentele NATO asupra civililor din capitala europeana Belgrad, s-a aflat si fratele nostru Mile Carpenisan. Public mai jos, integral, forma de denunt calomnios a corespondentilor de razboi romani, batjocoriti si ridiculizati in bloc cu teoriile conspiratiei impotriva Serbiei si Romaniei, chiar intr-un mediu academic american – New York University. Eu zic asa: sa-i dea Dumnezeu exact dupa sufletul ei. Daca il mai are.
Feature: Romanian elites identify more with the Serbs while public opinion is divided
Eastern Europe After Kosovo The War That Never Was Alina Mungiu-Pippidi
(* Pentru traducerea bloc a textului apasati aici: Google Translate)
In case you missed it, you still have a chance to learn the truth about NATO’s vicious aggression against Yugoslavia. By 1991, the plan to conquer the Balkans and deliver a mortal blow to the concept of sovereignty was already prepared. This was the final stage of a cold war that would not be complete until the enemy was entirely crushed. By 1992, the logistics were in place, and by 1993 funding was also found. It was then only a matter of seizing on the right moment. It could not take place in winter (American soldiers might catch cold) so it was planned for the spring of 1999.
Meanwhile, Kosovo was known to be a prosperous region because it was a part of Yugoslavia. So prosperous was Kosovo that poorer Albanians from Albania poured in to settle there in massive numbers until they formed a majority.
Why was the West so intent on destroying poor Yugoslavia? Many answers compete here. For one thing, it fit in with the West’s true strategic concept (although deliberately omitted from NATO’s new or public strategic concept) desovereignty. This may not be Shakespearean English, but the term has a clear meaning: the occult international conspiracy, whose strong, visible arm is NATO, decided that no state’s sovereignty is inviolable so the alliance is free to intervene wherever the momentary interests of the conspiracy demand that it do so.
But NATO had other interests as well, since Jewish international finance was pulling the strings. NATO did not want oil from Central Asia to transit the Balkans and enrich the region while Israel was losing money. The US wanted to improve relations with Arab states upset over its unwavering support for Israel, so it backed the secession of a small Islamic region in the Balkans. Russia, in its turn, pursued only its own interests and was practically selling the Serbs for IMF money. Furthermore, they wanted oil to transit Russia and not the Balkans, so they were certain not to start the third world war, as they should have, to defend Yugoslavia from the barbaric West. And there was also Bill Clinton’s persistent need to divert the world’s attention from Monica. If Clinton had agreed to the perfect peace plan set up by Ibrahim Rugova and Milosevic, the focus again would have been on him.
You may find that the war pictured here has little to do with reality.
April 9th, 2010 
VR 
26 martie 1999
Posted in 
Tags: 
