For the record, profesorul Paul Gottfried (foto stanga, impreuna cu bassetul sau, Murray, presedintele fundatiei neoconilor- neocommmies) a recenzat cartea “Fantasmele salvarii” a dlui Tismaneanu (foto dreapta). A citit si comentat cartea. Si, indiferent de amanuntul despre pozitia anti-PNTCD a dlui Tismaneanu (care vedea PNTCD ca pe niste “bolsevici antibolsevici”, prea radicali in lupta lor impotriva FSN, lipsiti de “moderatie” cum ar veni), Profesorul Gottfried a rezumat astfel pozitia exprimata de dl Tismaneanu in cartea domniei-sale. Daca dl Tismaneanu isi inchipuie ca profesorul Gottfried a scris sub dictarea mea aceste randuri, e treaba domniei-sale:
“Tismăneanu are buni tovarăşi de drum. Se poate lăuda cu teancuri de bani neoconservatori, cu un institut în Maryland, finanţat de suspecţii de serviciu, institut a cărui menire e să le aplice românilor ultima versiune a valorilor “democratice”. Nu că această ţară sărmană nu ar fi avut destule probleme ieşind de sub ruinele sadicului, opresivului regim al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Acum, rezidenţii din Obamaland trebuie să o dădăcească, pentru ca această ţară să-şi creeze o formă de guvernământ cu adevărat democratică şi o “societate civilă” care să corespundă valorilor celor care o reeducă. Un proiect care a dat atât de bune rezultate cu nemţii, umplîndu-i de o atât de profundă ură pentru identitatea lor naţională, încât e musai să fie aplicat din nou, de data aceasta asupra est-europenilor.
Acum, că am lămurit acest lucru, trebuie să arătăm că diatriba lui Tismăneanu împotriva antisemitismului european, împotriva deficitului de democraţie din societatea civilă românească şi veşnic ameninţătorul exemplu al lipsei de liberalism a germanilor e la fel de comestibilă ca o cutie de carton. Spus fără ocolişuri: cartea lui Tismăneanu are prospeţimea unui cadavru din care se ospătează viermii.”
Este interesant cum un profesor de talia dumneavoastra cu “extraordinary merit” isi desfasoara activitatea stiintifica in calitate de full time blogger roman, laudand atitudinile unor golani cu pretentii intelectuale si scanand blogosfera ortodoxa in cautare de antisemiti. Nu stiu daca “Salary and Merit Committee” aproba aceasta activitate, daca da, atunci nu pot decat sa protestez in calitate de american platitor de impozite ( Dupa cite stiu, universitatea din Maryland este o institutie publica). Ca roman, nu pot decat sa ma simt scandalizat ca o persoana plecata de peste treizeci de ani din Romania, cu familie traind in SUA, cu un tata care a fost ceea ce a fost si adus in Romania de pe alte melaguri, deci o asemenea persoana se amesteca brutal in “bucataria” acestei popor pe care il uraste din rarunchi. Nu va cer nimic, doar va rog nu ne mai purtati de grija! Problema anticomunismului in Romania nu este o problema pur tehnica – exista probleme deosebit de “sensitive” pe care dumneavoastra ati dovedit cu prisosinta ca le-ati analizat cu rea credinta – cum a semnalat de altfel si profesorul Paul Gottfried in “Neocons on the Danube”. Nu a fost in principal vina dumneavoastra ca v-ati ocupat cu problema anticomunismului in Romania, ci a celor care v-au ales pentru acest “job” ( e ca si cand ai fi pus lupul paznic la oi).
Nu, nu apartineti unor retele oculte, ci unor retele pe fata.
Ati publicat in 1974, la Editura politica lucrarea de licenta. La aceasta editura, unde am lucrat ca redactor de engleza timp de trei ani, era IMPOSIBIL sa fie publicata lucrarea de diploma a unui student obisnuit. Chiar bolsevici grei asteptau la rand ani de zile sau erau refuzati de editura Partidului. Doar interventia extraordinara a fostului director Valter Roman si a retelelor sale cominterniste ar fi facut posibila o astfel de publicare. Concluziile sa le traga cititorii insisi. Cat despre polemica dumneavoastra cu Mircea Platon – nu inteleg de ce ii raspundeti mereu lui Platon cand, de fapt, cel care v-a provocat la duel a fost profesorul american Paul Gottfried. Nu vi se pare totusi ca sunteti lipsit de fair play?
Mircea Platon:
Pentru a exista dialog, trebuie sa existe intrebari si raspunsuri oneste la intrebari. Pentru a verifica onestitatea raspunsurilor la intrebari, trebuie sa existe, ca tot aduceti vorba de stiinta, CRITERII de verificare. Cum se poate avea un dialog in momentul in care una din tabere refuza orice criteriu, orice referent, in afara de cel al bunului-plac, care nu e un criteriu valid. Oricine incearca sa stabileasca niste criterii e acuzat de “fundamentalism”, “legionarism” etc. Nu se poate juca fotbal cu oameni care in mijlocul meciului se trezesc ca le convine mai mult sa joace handbal. Or, asta e ceea ce a facut tabara dlui Tismaneanu si a elitei : au manipulat, continuu, criteriile pe motiv de expedienta politica. Au instrumentalizat totul. Paradigma stiintifica porneste de la un set de reguli asupra carora s-a cazut de comun acord. Dezbaterile se duc pe baza acelor reguli/principii/axiome. In domeniu umanist, asta ar insemna ca, daca esti de dreapta, inseamna ca sustii: a), b), c). Si apoi sa actionezi conform acestor principii. sa le lucrezi.Or, la noi, totul e vraiste. Iar oamenii care incearca sa fie consecventi principiilor lor sunt acuzati de lipsa de moderatie. Moderatia, dupa parerea taberei Tismaneanu, insemna sa spui azi una, maine alta si nimeni sa nu clipeasca la aceasta lipsa de consecventa. Conform lui Popper, stiinta e definita de criteriul falsificabilitatii. Adica, sa accepti ca exista anumite conditii in care teoria ta e falsa. Daca schimbi criteriile, rezultatele sunt altele. Or, elita are intotdeauna dreptate. Schimba criteriile mereu, dar rezultatele raman acelasi. Ceea ce inseamna ca nu are un discurs “stiintific”, ci unul mistic: adevarurile lor nu pot fi supuse verificarii empirice. Nu doar ca definim prost lucrurile (de exemplu, conform dlui Tismaneanu, a fi de dreapta politica inseamna a sustine “individual rights”), dar nici macar acele definitii proaste nu le aplicam consecvent (in sensul ca, daca tot vorbesti de “individual rights” nu poti sa criminalizezi si sa patologizezi popoare intregi, asa cum face, in mod rasist, dl Tismaneanu in cartea “Fantasmele salvarii”, unde vorbeste la modul cel mai oribil, influentat de teoriile antipatriarhale ale lui Adorno, de popoarele din Estul Europei).
Dl Duca, preluand o teorie a conducatorului sau de teza, dl Daniel Barbu, sustine ca in Romania suntem in criza de teorie, si ca “atacurile la persoana” ale lui Platon sunt lipsite de relevanta. Ceea ce nu observa dl Duca, dar stiu ca observa dl Barbu, e ca aceasta criza de teorie se datoreaza tocmai unei crize de caracter politic. Pentru ca, in momentul in care, de fapt, tot ce vrei e sa ramai la putere si sa fii moderat si flexibil, nu mai dezvolti o teorie. Si asta pentru ca nu ai interesul sa ai o identitate bine definita, vrei sa fii gata sa sari dintr-o barca in alta, esti prins cu manevrele politice si nu ai timp de rafinari ideologice.
Asadar, pentru a veni cu o teorie a lipsei de teorie politica romaneasca, inconsistenta teoretica a politicii din Romania nu se datoreaza in primul rand lipsei de pregatire teoretica, ci oportunismului practic. Asta am descoperit si am incercat sa analizez in “Masura vremii: indemn la normalitate”. Dl Patapievici a venit cu o teorie in Omul recent. A avut sansa sa si-o puna in practica, la putere fiind. Ovidiu Hurduzeu si cu mine am venit cu o incercare de a recentra viata politica romaneasca pe un conservatorism personalist crestin. Asta e “teoria” cuprinsa in volumul A treia forta, primit cu ostilitate (tacuta) maxima de tabara dlui Tismaneanu. Dl Duca se simte ofensat ca il trimit la A treia forta. ce sa-i fac, daca pune intrebari la care am raspuns deja acolo. Cand va veni cu o chestiune noua, precum acum cea referitoare la teorie, ii voi raspunde in persoana, asa cum fac acum. Dar cand ma intreaba ce e omul de dreapta dupa ce am scris, cu Ovidiu, o intreaga carte pe tema asta, ce pot sa fac decat sa-l trimit inapoi la carte. Exista posibilitatea dialogului. Dar in momentul in care la argumente (cu pagina, citat, nota de subsol) ti se raspunde cu huiduieli intelectuale si cu flexat muschii institutionali, te tii pe langa casa. Casa care unora li se pare un barlog de “haita”.
Haita lui Platon
de Mircea Platon
Recent, un eseist “neoconservator” din Bucureşti m-a acuzat pentru tonul “inchizitorial” al articolelor mele. Inchiziţia mea constă în a cita nişte articole şi cărţi din perioada 1990-2003 în care, printre altele, dl Vladimir Tismăneanu afirma ca Gabriel Liiceanu e “urmaşul oficial” al “filosofului fascist Noica” şi că în această calitate a umplut România de literatură de propagandă legionar-fascistă tipărită la editura Humanias; că bătălia dintre FSN şi opoziţia democratică din perioada 1990-1995 a fost o bătălie dintre “bolşevicii bolşevici şi bolşevicii nebolşevici”, şi că comunismul, spre deosebire de nazism, are o “faţă umană” şi că e născut dintr-o aspiraţie democratică. În esenţă, încercam să arăt că dl Tismăneanu nu a fost întotdeauna atât de benign “anticomunist” pe cât se arată de vreo doi-trei ani încoace, de când a “condamnat” comunismul cu executarea pedepsei la locul de muncă. Înfierându-mă pentru lipsa de “moderaţie”, eseistul cu pricina mă acuza că mi-aş fi alcătuit o “haită”. Ce e mai periculos, în ochii eseistului, nu e că mi-am alcătuit o haită, ci că “haita” mea s-ar putea să câştige. Ar fi şi timpul. Pentru că, lipsit de mijloace materiale, de influenţă politică, de patronaj de orice fel, nu am avut cum să-mi alcătuiesc “haita” din cei dornici de câştig. “Haita” mea s-a mărit pentru că s-au adunat în ea toţi cei trataţi nu ca oameni, ci ca nişte “câini”, de stăpânii actuali ai României. Toţi cei minţiţi, dezamăgiţi, sătui să mai fie manipulaţi, obosiţi de ticăloşia poleită a oligarhiei politico-intelectuale se adună în “haite”. Dacă “haita” lui Platon şi alte “haite” cresc, nu e din cauza lui Platon, ci din cauza celor de la putere care au transformat România într-un maidan. Din cauza celor care nu îşi aduc aminte de români decât în campania electorală. Din cauza capetelor pătrate cu girofar. Din cauza unei elite intelectuale care a pervertit toate principiile şi care a instrumentalizat toate durerile astfel încât acum nu mai are în numele căror adevăruri să mai vorbească. Continuarea la
O fantomă bîntuie România: Vladimir Tismăneanu de Mircea Platon
Motto:„Marea problemă a României de azi e acea descrisă de un filozof francez: dificultatea supremă e cum să distingi fantomele de persoanele reale. Noi am luat prea multe fantome drept personaje în carne si oase” (Vladimir Tismăneanu, 1995).
Acompaniat de taraful de strînsură al prietenilor si îndatoratilor domniei-sale, care îi tin isonul jignindu-i preopinentii, domnul Tismăneanu continuă să sustină fie, într-o primă fază, că el a fost consistent de „dreapta”, un anticomunist convins, fie, într-un al doilea, ceva mai constipat, moment, că ne va povesti în noua prefată a cărtii politic corecte Fantasmele salvării (1998) despre cum a trecut el de la „social-democratie” la „dreapta”. Dorind să-l ajut pe dl Tismăneanu să-si facă o autocritică onestă în fata colectivului, voi încerca, în cele ce urmează, să semnalez pozitia dlui Tismăneanu la diferite momente ale ultimelor două decade.
Un exercitiu de lectură 1. În articolul Irepetabilul trecut, publicat în 1990, dl Tismăneanu scrie că regimul comunist nu mai poate fi resuscitat în România: „O dată, pentru că era esentialmente antiuman, deci potrivnic instinctelor si aspiratiilor naturale ale individului, indiferent de originea sa. Apoi, pentru că era antinational, o scornire incongruentă cu firea acestui popor, o născocire a Apusului pe care un Orient sărăcit de spirit civic si-a însusit-o în figura scheletică si amenintătoare a comisarului bolsevic.” Asadar, în 1990, dl Tismăneanu sustinea că există o incompatibilitate între „născocirea apuseană” comunistă si „firea” natiunii române (notiune „esentialistă”). 2. În 1992, într-o conferintă despre „Basarabia, România, Europa” tinută sub auspiciile Fundatiei Iuliu Maniu la New York, dl Tismăneanu a vorbit despre cum Iuliu Maniu a înteles că ideologia comunistă amenintă „statul national”. Fără a spune nimic împotriva ideii de „stat national” român, pe care Constitutia la care lucrează acum „expertii” si „elita” Presedintelui Băsescu o consideră o idee depăsită, reactionară, „interbelică”, dl Tismăneanu spunea împăciuitor: „Desigur, există regretabile extremisme în viata politică din tară, există tendinte de isterizare xenofobă, dar ele îmi par mai degrabă de periferia culturii civice care se construieste acum.” 3. Tot în 1992, dar în context anglofon de această dată, dl Tismăneanu scria, în Finishing the Revolutions of East-Central Europe (articol semnat împreună cu Patrick Clawson) si în eseul Between Liberation and Freedom, ambele texte apărute în volumul Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, despre cum cel mai mare pericol pentru Europa de Est si deci si pentru România nu e coruptia, controlul mass-media, oportunismul sau slăbiciunea constitutională: „Dintre toate pericolele care amenintă libertatea în Europa Centrală si de Est, cel mai mare e renasterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internationalist, cum e comunismul.E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum «patrie», «natiune» sau chiar comunitatea de sînge.” Această carte, din 1992, însuma rezultatele unei conferinte desfăsurate în martie 1991 la Timisoara. Cu ocazia sederii în Timisoara, dl Tismăneanu i-a dat un interviu dlui Mircea Mihăies. În acel interviu, dl Tismăneanu si cu dl Mihăies, asezîndu-i în aceeasi oală pe un Nichifor Crainic cu istoricii comunisti Mircea Musat si Ion Ardeleanu, au căzut de comun acord că, de fapt, regimul iliescian e un regim fascist, o „putere de tip plebiscitar”: „VLADIMIR TISMĂNEANU e obicei, acesta e începutul fascismului. Sînt si eu de părerea lui Adam Michnik că pericolul major în întreaga Europă Centrală si Răsăriteană este un fascism care-si va păstra o anumită glazură socializantă, egalitaristă”. Si fără a avea vreo îndoială că „statul etnocratic pur functionează la ora actuală”, dl Tismăneanu continua: „E foarte frumos să vorbim despre sufletul satului, sau despre sufletul românesc, care s-a născut la sat. Dar în Europa si în pluralism nu prin mit intrăm. De obicei, mitul e forma sigură de iesire din Europa. MIRCEA MIHĂIES: Si din legalitate. VLADIMIR TISMĂNEANU: Fără îndoială. Traditia culturală, politică occidentală este traditia legalitătii. E cam plictisitoare si obositoare dar al naibii de fertilă pentru individ!” 4. Odată ce a redefinit lupta împotriva (neo)comunismului ca luptă împotriva fascismului si etnocentrismului, dl Tismăneanu a putut îmbina utilul cu plăcutul. Astfel, în articolul Romania’s Mystical Revolutionaries, publicat în 1994 în revista „Ptisan Review” dl Tismăneanu deplînge faptul că intelectualii asociati Miscării Legionare nu si-au făcut autocritica: „Pînă recent, activitătile intelectualilor asociati Legiunii Arhanghelului Mihail au fost acoperite sub un văl de tăcere si prezentate ca un amănunt efemer, aproape nesemnificativ, al tumultuosilor lor ani de ucenicie. Nici unul dintre acesti intelectuali nu s-a apucat să-si cerceteze constiinta pentru a detecta motivele obsesiei lor de tinerete. Ce a urmat după 1940 a fost un lung si, trebuie să spunem, reusit exercitiu de amnezie voită. Si totusi angajamentul fascist al ‘Generatiei Tinere’ si identificarea ei cu Garda de Fier au fost cea mai directă expresie a nationalismului si antisemitismului care răspîndite astăzi în Europa de Est.” Desigur că dl Tismăneanu stia că, de fapt, ce a urmat anului 1940 a fost un lung sir de morti ale intelectualilor de dreapta, fie trimisi în linia întîi a frontului de către Ion Antonescu, fie măcelăriti de comunistii îndrumati ideologic si de Leonte Tismăneanu. „Vălul de tăcere” era datorat lichidării multora dintre intelectualii cu pricina, iar „cercetarea constiintei” se făcuse sub bătăi si în cursul „reeducării”. În plus, istoriografia comunistă a evitat subiectul legionar din motive de cenzură ideologică. Mai stia dl Tismăneanu si că unii intelectuali de dreapta fugiseră în Occident, unde încercaseră să-si refacă viata în contextul unui climat intelectual de un stîngism extrem de agresiv care nu îngăduia „cercetarea sufletului”, ci doar (auto)denuntul „fascistilor”. Si denutînd continuă si dl Tismăneanu care, după ce trece în revistă articleria legionară a unor Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Nae Ionescu, îi înfierează insidios, în acelasi paragraf, pe Marian Munteanu si pe Gabriel Liiceanu. În viziunea lui Tismăneanu, ambii s-ar fi făcut vinovati de „exonerarea” legionarilor: „Această exonerare e în special nelinistitoare astăzi, în România post-ceausistă, cînd multi din tînăra generatie de studenti si intelectuali se identifică cu spiritul radicalilor rebeli ai anilor treizeci. De exemplu, liderul studentesc Marian Munteanu a format o organizatie numită Miscarea pentru România si îi invocă pe Nae Ionescu si miscarea sa drept model. Atît prefata lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian cît si Schimbarea la fată a României a lui Cioran au fost recent reeditate de Editura Humanitas din România. Directorul editurii Humanitas e Gabriel Liiceanu, principalul discipol si continuator al lui Constantin Noica (si în prezent un critic îndîrjit al regimului Iliescu). În 1992, Liiceanu însusi a publicat o carte intitulată Cearta cu filosofia în care asistăm la un lung tur de fortă în examinarea tribulatiilor teoretice ale lui Cioran fără nici o referire însă la trecutul fascist al lui Cioran”. În continuare, Tismăneanu critică faptul că Gabriel Liiceanu a reeditat Schimbarea la fată a României fără o prefată în care să critice o carte care a fost „una dintre principalele manifeste ale fascismului european în versiunea «national bolsevică»”. Asadar, dacă Iliescu e „fascist”, Cioran e „national bolsevic”. Ceea ce urmărea în acest fel dl Tismăneanu era să poată spune că între „nationalismul” românesc si comunism există o continuitate, că dictatura comunistă e o consecintă a nationalismului-legionar si că, de exemplu, cartea lui Cioran apartine „impetusului care a ajutat la edificarea unei dictaturi fasciste în România, sîngeros preludiu al celeilalte, nu mai putin sîngeroase, tiranii comuniste.” Un „preludiu”, asadar o miscare de deschidere, o miscare care anunta comunismul, care a adus comunismul. Acum, după cîte stiu eu, dl Liiceanu e considerat o personalitate a „dreptei” liberale, „netotalitare”. Atunci de ce mă întreabă dl Mihăies: „Unde si cînd a atacat Vladimir Tismăneanu ‘dreapta traditională’? 5. E ciudat că dl Mihăies nu stie sau nu îsi mai aminteste, deoarece, în 1995-96, dl Tismăneanu era din nou intervievat de dl Mihăies. Si, dacă „la export” dl Iliescu era prezentat ca victimă a criticilor urmasului oficial al „fascistului” Noica, în cartea Balul Mascat, liderii opozitiei democrate sînt din nou criticati pentru „lipsa de maturitate” de care au dat dovadă în încercarea lor de a se împotrivi lui Ion Iliescu. Astfel, conform dlui Tismăneanu lupta dintre Iliescu si opozitie (condusă de PNTCD) ar fi fost una dintre „bolsevicii-bolsevici” si „bolsevicii-antibolsevici”. Conform dlui Tismăneanu, „radicalismul” opozitiei era nejustificat: „Nuanta morală trebuia să fie si una a tolerantei si a amînării scadentelor. Anumite puncte importante puteau fi lăsate pe seama unor comisii de stabilire a adevărului, alcătuite de istorici, personalităti intelectuale care să gîndească tranzitia în termeni de compromis istoric, mai degrabă decît de conflict (…) Ceea ce cred că s-ar fi putut realiza, în special după 1992, ar fi fost nu ideea de reconciliere, care e o etichetă găunoasă, ci coabitarea.” 6. Un bun exemplu de coabitare cu neobolsevicii ne oferă în 2003 dl Tismăneanu în cartea de convorbiri cu Ion Iliescu, de care se pare că îl leagă pasiunea comună pentru marxismul revizionist si, mai ales, pentru scrierile lui Trotsky, a cărui absentă din bibliografia românească o deplîng amîndoi. Fără a comenta toată cartea, voi remarca doar cîteva aspecte. În primul rînd, Tismăneanu vorbeste iarăsi de „rigiditatea” (stiffness) opozitiei lui Corneliu Coposu si a anti-comunistilor care, după cum spune Ion Iliescu aprobat de Tismăneanu, au dat dovadă de „schematism, primitivism” în anti-comunismul lor. Dar atmosfera îmbîcsită, de activisti depănînd amintiri despre cît de frumoase erau sedintele de altădată de la „Stefan Gheorghiu”, de pe cînd, eheu fugaces, trecea si Silviu Brucan pe acolo, culminează într-o mărturisire perfect lămuritoare în privinta lui Vladimir Tismăneanu. Care spune asa: „Cel putin un aspect e clar din dezbaterea internatională despre comunism versus fascism: dacă se poate vorbi despre comunism cu fată umană, e aproape imposibil de vorbit despre fascism sau nazism cu fată umană. Comunismul a lăsat cel putin loc pentru iluzia umanismului – si în traditia comunistă, poate în marxism, în antropologia filosofică marxistă, a existat probabil o traditie umanistă complet respinsă de fascism. După cum ati mentionat mai devreme, si cred că e foarte important, cred că la originile marxismului se află un fel de aspiratie democratică.” Acesta e Vladimir Tismăneanu în 2003. În 2006, presedintele Băsescu avea să-l numească pe acest om Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Începînd cu acel moment, „anticomunismul” dlui Tismăneanu nu a mai cunoscut limite. Oricine i s-a opus a fost fie comunist, fie fascist, fie, avînd în vedere că, în viziunea dlui Tismăneanu ambele sînt aidoma, si comunist si fascist în acelasi timp. Dar oricum e mai rău să fii fascist, pentru că nu esti deloc umanist, pentru că nu mai întretii „iluzia umanistă”.
Cîteva conluzii Citind “opera” dlui Tismăneanu, am ajuns la concluzia că dlui Tismăneanu îi va fi imposibil să ne explice cum a trecut de la social-democratie la „dreapta” pentru simplul motiv că nu se poate vorbi de o „evolutie” a dlui Tismăneanu. Pentru a întelege parcursul, fragmentat, esoteric si proteic al dlui Tismăneanu ar trebui să tinem cont de strategiile sale de construire a carierei atît în SUA cît si în România. Apoi, trebuie să tinem seama de cine îl plăteste. Dar, dacă dl Tismăneanu are dreptate, una dintre caracteristicile comunismului e tocmai „proteismul fenomenului si evanescenta lui. Îti scapă mereu printre degete. De aici imposibilitatea de a surpinde în toate detaliile sale fenomenul comunist.” Îmi dau deci seama că nu pot surpinde toate detaliile scrisului dlui Tismăneanu. Dar proteismul, vesnica reinventare de sine si de altii, vesnica manipulare semantică a istoriei si destinelor românilor, refuzul unei identităti, toate ni-l indică pe dl Tismăneanu ca fiind pe orbita fenomenului comunist românesc si international. Rămînem, urmărind zig-zagurile nedemne ale dlui Tismăneanu, fie cu impresia unui om care e o simplă portavoce a unor interese politice, un simplu activist de partid pus să justifice ideologic niste decizii politice luate deasupra lui, fie cu imaginea unui oportunist. Dar în nici un caz cu un om de dreapta politică. Dreapta politică, conservatorismul adică, nu e ideologie. Dar nu e ideologie doar în măsura în care înseamnă apărarea unei identităti (sociale, culturale, politice, religioase) date. A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate. În măsura în care îti reinventezi propria identitate în permanentă, si în măsura în care faci din identitate un lucru rău, nu mai esti conservator. Lucrurile sînt asa cum sînt si reinventarea lor nu e, de cele mai multe ori, decît o reinventare semantică, o redefinire abuzivă. E genul de redefinire care a făcut din tărani niste „dusmani de clasă” sau niste „năpîrci reactionare”, care a făcut din preoti niste „fanatici”, care a făcut din evrei niste „suboameni” si care face acum din omul normal un „homofob”. E genul de redefinire care precede sau justifică crima organizată. Lucrurile vii cresc, doar jucăriile mecanice se inventează. Si lucrurile vii au o origine, o natură specifică, niste rădăcini, un timp si un spatiu al lor. Ingineria socială merge mînă în mînă cu lipsa de identitate personală. Nu poti să aperi ceva dacă nu stii cine esti. Si nu vei sti niciodată cine esti dacă cineva îti va rescrie mereu trecutul. În lipsa acestei înrădăcinări în structurile de rezistentă ale realului, în antropologia crestină, în traditia morală si istorică, „dreapta” nu e decît o ideologie ca oricare alta pentru că nu exprimă nici o realitate, ci doar încearcă să inventeze o realitate. O realitate conventională. Asa cum e si „realitatea” democratiei românesti din ultimii douăzeci de ani, în care oamenii cinstiti siliti să „coabiteze” cu structurile politico-ideologice gangsteresti clocite de structurile de partid si de stat ale regimului comunist sînt condamnati, de fapt, la moarte (sufletească) lentă. De aceea am spus că, după saizeci de ani, „două generatii de tismăneni” sînt de ajuns. Nu mă refeream la „evrei”, ci la oportunisti. Nu i-am făcut dlui Tismăneanu nici o vină din faptul că e fiul tatălui domniei-sale, dar i-am făcut o vină din faptul că foloseste acelasi limbaj ca al tatălui domniei-sale si că, dincolo de rasă, clasă sau religie, pregăteste o nouă generatie de oportunisti (ortodocsi, catolici etc.) care să apere sistemul corupt din România. Si cea mai bună dovadă că aliatii domniei-sale sînt fie corupti, fie incompetenti, e că nici unul dintre vasalii tismănieni nu a îndrăznit să constate, ca „expert”, pe tot cuprinsul acestei polemici despre stînga si dreapta, ceea ce era de constatat, si anume că, judecat după scrierile sale, dl Tismăneanu nu poate fi considerat un om de dreapta. Poate fi considerat un om al stîngii antistaliniste (anticommunist Left/ liberal Left), asta ca să fim generosi cu precizie. Lucrul acesta e dovedit nu doar de scrierile dlui Tismăneanu si ale aliatilor săi, ci si de modul lor de a lupta. De la începutul acestei polemici, întrebărilor sau argumentelor mele bazate pe scrierile dlui Tismăneanu li s-a răspuns cu injurii si amenintări la adresa mea. Nu am nici o îndoială în privinta capacitătii de a face rău a „elitei” noastre. Dar am din ce în ce mai mari îndoieli în privinta dorintei ei de a face bine. De a fi onesti. Eu discut cărti, ciracii dlui Tismăneanu caută să mă distrugă pe mine, personal, visează să mă vadă dat afară de la universitatea unde studiez, delirează asupra cîte unei fotografii de-ale mele, îsi folosesc, precum dl Mihăies, pozitia oficială, de vicepresedinte al ICR, pentru a publica pe site-ul institutiei pe care o conduc articole injurioase la adresa mea (cu alte cuvinte, se fac vinovati de abuz de putere, de vreme ce folosesc resursele statului pentru a da bătălii personale cu un scriitor român) etc. De ce? Fiindcă am îndrăznit să spun că „regele” e gol? Si oportunist? Dacă e adevărat ce spune dl Tismăneanu, si anume că românii sînt, colectiv, atît de insuportabil de tarati de comunism, oare cum trebuie să fie dl Tismăneanu, crescut si educat în epicentrul aparatului ideologic represiv comunist, de care a si profitat? La urma urmelor, dl Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român. Eu am fost crescut si educat să să fac ceea ce a făcut bunicul meu Aurel N. Platon, născut în 1904, antilegionar, bun prieten cu o familie de evrei din Botosani, notar liberal al comunei Vorona. Cînd trupele sovietice, care ni l-au adus si pe tatăl dlui Tismăneanu, au început să intre în tară, bunicul a înhămat caii la sareta primăriei si a plecat în refugiu căutînd să scape de comunisti arhiva primăriei, istoria satului. Domnul Tismăneanu foloseste discursul si apucăturile celor care au distrus România. Asa a fost educat. Eu am fost educat să apăr ce pot din România veche, integră. În 1950, tatălui meu i s-a spus, în scoala primară: „Mars acasă si spune-i lu’ tat’tu să dea pămîntul la colectivă dacă vrea să te mai primim la scoală.” Bunicul meu, notar liberal în comuna Vorona, avea cinci copiii si cinci hectare de pămînt. A dat pămîntul, aproape tot. Dar, din cauză că fusese notar „burghezo-mosieresc”, l-au dat afară de la primărie. Si a trăit asa, aproape două decenii, pînă cînd a împlinit vîrsta de pensie, din munca micii lui grădini de legume, din cresterea cîtorva păsări si din cei doi trei pomi fructiferi pe care îi avea în curtea casei. A trăit unde se născuse, în curtea casei lui, în România profundă. Si prin acest om am cunoscut si eu România profundă. Autarhică. Si deloc „primitivă” sau „sovină”. Dar cinstită. De zeci de ani sîntem siliti, dacă nu acceptăm coruptia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmasii celor care au distrus si distrug România, care seacă albiile de ape, muntii de minereuri, pădurile de viată si oamenii de suflet, ne dau lectii de moralitate si ne învată cum să ne dezbărăm de strămosi, de natiune, de credintă, de patrie, de cultura românească si de alte „racile ale trecutului”. „De ce sîntem atît de ticălosi?”se întreba retoric dl Mihăies. Fiindcă puteti. Fiindcă aveti spate. Fiindcă oamenii cinstiti nu mai au cum să vă tragă la răspundere. Fiindcă măsluiti continuu criteriile. Fiindcă sînteti multi si organizati. Stiu că nu voi cîstiga bătălia. Dar mai stiu si că dl Tismăneanu va pierde lupta. Si asta pentru că domnia-sa nu se luptă cu mine, ci cu adevărul propriei sale bibliografii. Si nimeni nu poate sări peste propria umbră. Deja nu mai puteti minti, desi încă nu vreti să spuneti adevărul.
(Text apărut în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Bucuresti, Editura Predania, 2009)
————————- Vezi Mircea Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi; Gelu Trandafir, Anca Cernea: https://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/26/despre-radicalisme-si-diversiuni-o-scrisoare-de-la-anca-cernea-si-gelu-trandafir/. Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, Bucuresti, Albatros, 1994, p. 13.
Vezi, de exemplu, Ioan Stanomir, Stat, natiune si patriotism constitutional, „Revista 22”, 22 februarie 2006 (https://www.revista22.ro/stat-natiune-si-patriotism-constitutional-2491.html). De mentionat că Ioan Stanomir este seful comisiei prezidentiale pentru revizuirea Constitutiei.
Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, p.
„Tribalism. But of all the threats to liberty in East-Central Europe, the greatest is a revived spirit of collectivism. This is not an intellectual, internationalist sort of collectivism, like communism. It is a primitive, parochial collectivism that draws on such concepts as the fatherland, the nation, or even the blood community”. În Between Liberation and Freedom, Tismăneanu adaugă si „strămosii” (ancestors) la notiunile tribaliste. Vezi Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, Editura Vladimir Tismăneanu, PatrickClawson, Philadelphia, Foreign Policy Research Institute, 1992, XI, p. 39.
Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, 220-221. De notat că, în Fantasmele salvării,Tismăneanu nu mai vorbeste de abandonarea mitului, considerate „cimentul societătii”, ci doar de abandonarea miturilor „rele” cum ar fi nationalismul, si înlocuirea lor cu mituri „bune”, cum ar „societatea civilă” (Tismăneanu, Fantasies of Salvation, Princeton, Princeton University Press, 1998, p. 37.
„Until recently, the activities of the intellectuals associated with the ‘legionnaires of the Archangel Michael’ have almost universally been glossed over with a veil of silence and presented as an ephemeral, alsmost insignificant episode in their tumultuous Lehrjahre. Nor have any of the participants engaged in soul-searching to detect the reasons for their youthful obsession. What followed after 1940 has been a long, and one must say, successful exercise of willed amnesia. Yet in the preceding decades the fascist commitment of the ‘Young Generation’ and its identification with the Iron Guardist movement was the most straightforward expression of nationalism and anti-Semitism to be found in Eastern Europe” (Vladimir Tismăneanu, Romania’s Mystical Revolutionaries, în A Partisan Century: Political Writings from Partisan Review, Editura Edith Kurzweil, New York, Columbia University Press, 1996, p. 383-384).
Teza apare explicit în Fantasies of Salvation, de exemplu, unde ni se explică faptul că, deja năpăditi de „sovinism, antisemitism, neîncredere în liber-cugetători si nationalism”, comunismul ne-a venit ca o mănusă, încurajînd aceste caracteristici. Într-un cuvînt, Estul Europei a „mostenit o combinatie de forme monolitice de gîndire totalitară de sorginte precomunistă si comunistă” (Frantasies of Salvation, p. 48-49).
Vladimir Tismăneanu, „Romania’s Mystical Revolutionaries”, A Partisan Century, p. 389-90.
Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi. Atacul lui Tismăneanu poate fi unul din factorii care au contribuit la faptul că, într-o primă instantă, Gabriel Liiceanu a contestat numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Vezi Sorin Lavric, Cum se investighează crimele comunismului la Români, „Adevărul”, 4 octombrie 2006 (https://www.adevarul.ro/articole/2006/cum-se-investigheaza-crimele-comunismului-la-romani.html). Ulterior, Gabriel Liiceanu s-a reconciliat cu Vladimir Tismăneanu sub flamura presedintelui Băsescu.
Vladimir Tismăneanu, Balul mascat: Un dialog cu Mircea Mihăies, Iasi, Polirom, 1996, p. 19-21.
Ion Iliescu (interviewed by Vladimir Tismăneanu), Communism, Post-Communism and Democracy: The Great Shock at the End of a Short Century, Boulder, East European Monographs, 2006, p. 41.
Iliescu, Communism, 51, 62, 116-17, 120-21 (despre inoportunitatea reinstaurării monarhiei). Despre penibilul acestei cărti de convorbiri cu Ion Iliescu a scris si politologul britanic Tom Gallagher, în articolele Politolog fără bisericute („România liberă”, 13 octombrie 2006), Netulburat în propria-i mistificare („România liberă”, 1 noiembrie 2006), „Un istoric indispendabil pentru doi presedinti români” I, II („Ziua”, 14 si 15 aprilie 2006).
Vladimir Tismăneanu în Iliescu, Communism, p. 167-69.
La începutul anilor ’90, Tismăneanu scria: „Dar, asa cum a arătat recent istoricul polonez Adam Michnik, «nu există socialism cu fată umană, ci doar totalitarism cu pumnul în gură»” (Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucuresti, Editura Univers, 1995, p. 101).
Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, p.191.
Acest eseu e aparut in revista Convorbiri literare si in ultima carte scrisa de Mircea Platon si Gheorghe Fedorovici – Masura vremii: indemn la normalitate.
de Mircea Platon Profesorul Paul Gottfried, reputat istoric si gânditor conservator american, autor de cãrţi despre conservatorii romantici germani, despre multiculturalism, despre statul dãdacã, despre Carl Schmitt, despre istoria conservatorismului american, a scris un articol în care, pornind de la cartea Fantasmele salvãrii, a dlui Vladimir Tismãneanu, aratã cã dl Tismãneanu e un om de stânga, o stângã habermasianã, preocupatã de reeducarea est-europenilor dupã modelul reeducãrii postbelice a germanilor. Profesorul Gottfried sugera si cã, fãrã naţiune, nu e posibilã o viguroasã democraţie participativã. Or, tocmai naţiunea e principala victimã a ideologiei imbrãţişate de dl Tismãneanu, ideologie care distruge naţiunea de dragul unei “societãti civile” preocupate cu persecuţia sau cel putin cu deconstrucţia majoritãţii in numele minoritãţilor reale sau inchipuite si cu distrugerea elitelor, criteriilor si modurilor de viaţã organic-istorice in numele unor egalitãţi în “drepturi” artificiale si a pseudo-elitelor birocratic-activiste. M-aş fi aşteptat ca articolul profesorului Gottfried sã-i aduca profesorului Tismãneanu satisfacţia dezbaterii cu un egal. In definitiv, dl Tismãneanu a refuzat de multe ori dialogul sau polemica pe motiv cã preopinenţii erau sub demnitatea domniei-sale, cã nu au doctorat, cã nu sunt profesori, si cã nu au publicat la edituri de prestigiu. Acum deci, cu ocazia articolului profesorului Gottfried, era timpul ca profesorul Tismãneanu sã sesizeze ocazia si sã strãluceascã doctrinar. De aceea, mare mi-a fost dezamãgirea când profesorul Tismãneanu, în loc sã se adreseze chestiunilor ridicate de un egal al domniei-sale, a ales sã polemizeze cu un blogger care a semnalat articolul, cu un student care a înjurat pe forumul blogului, şi cu mine care, cum nu obosesc sã mi-o aminteascã ciracii dlui Tismãneanu, nu am nici mãcar doctoratul si ar trebui sã tac (asta pe lângã numeroasele acuzaţii grobiene pentru care nu îl fac raspunzãtor pe dl Tismãneanu). Din pãcate, nefiind ventriloc, nu pot sã tac rãspunzând în acelaşi timp întrebãrilor pe care mi le adreseazã dl Tismãneanu şi la care îmi cere, imperativ, rãspuns. Dar voi încerca sã împac şi capra şi varza dacã profesorul Tismãneanu acceptã urmãtorul târg. Promit sã tac dupa ce îi rãspund sincer la întrebãri dacã şi domnia-sa îmi rãspunde sincer la o întrebare care mã frãmântã. Aşadar, chestiunile pe care le ridicã dl Tismãneanu sunt urmãtoarele: 1. Mã acuzã de ipocrizie arãtând cã, deşi scriu împotriva neoconservatorilor români, am tradus şi publicat în revista “Rost” un text despre “Tragedia multiculturalismului” semnat de Irving Kristol. Da, e adevarat cã Mihail Neamţu si Claudiu Târziu mi-au cerut permisiunea de a publica, pe website-ul neoconservator “Antiteze”, respectiv în revista “Rost”, acel text şi altele. Textul respectiv provenea dintr-o serie de traduceri pe care le-am facut, prin 2001, pentru revista “Convorbiri literare” încercând, într-o vreme când nu vorbea mai nimeni despre miscarea conservatoare americana, sa legitimez cu ajutorul ei o eventuala miscare conservatoare în România. În anii ’90, profesorul Vladimir Tismaneanu şi o mare parte a “dreptei” româneşti de astazi ne-au dat de înţeles ca a fi occidental înseamnq a fi de stânga, a fi multiculturalist, corect politic, social-democrat, Soros-ian etc. Dreapta conservatoare era socotita atavica, reacţionara, antisemita şi era asociata abuziv extremismului lui Corneliu Vadim Tudor. Dl Zigu Ornea înfiera, sãptãmânã de sãptãmânã, în revistele Romania literara, Dilema şi pe unde mai apuca, dreapta româneascã interbelicã. Fãrã nuanţe, ni se dãdea de înţeles cã, abia ieşiţi din comunismul real, trebuie sã ne denazificãm de urgenţã pentru a intra în comunismul adevãrat. De aceea, atunci când mi s-a oferit oportunitatea, am tradus din conservatorii anglo-saxoni, din Kristol, dar şi din William Schlamm, William F. Buckley, Clinton Rossiter, Peter Viereck sau T. S. Eliot. Traducerile respective erau menite a reprezenta o mostrã din gândirea conservatoare americanã, de toate nuanţele, evrei, catolici, protestanţi, conservatori şi neoconservatori. Scopul publicãrii acelor traduceri era de a arãta cã dreapta e legitimã. Din pãcate, din momentul în care a devenit legitimã (cu preţul deturnãrii la stânga), dreapta a atras, conform principului “la plãcinte înainte, la rãzboi înapoi”, mulţi oportunişti, oameni care nu ar sacrifica nici mãcar un suspin pentru ideile şi realitãţile de pe urma cãrora vor sã trãiascã. 2. În al doilea rând, dl Tismãneanu pare a crede, împreunã cu ciracul sãu Mihail Neamţu, cã vreau o “dictaturã teocraticã”, cã sunt nazist “Blut und Boden”, şi cã mã exprim periculos de “ambiguu” atunci când spun, într-un interviu din revista de culturã religioasã Tabor, cã drumul României trebuie sã fie de la letargie la liturghie. Îl asigur pe dl Tismãneanu – pe dl Neamţu nu îl pot asigura de nimic, se învârte prea repede – cã nu are de ce sã se teamã, mulţi dorm şi în timpul liturghiei. De aceea nu vreau o dictaturã teocraticã în care oamenii ar fi încolonaţi şi duşi la liturghie cu sila. Acest lucru e strãin de duhul Ortodoxiei. Ceea ce vreau însã e o recentrare a realitãţii – politice, economice, sociale, educaţionale – româneşti pe persoanã. Consider, tocmai pentru cã nu am uitat tragediile secolelor XIX-XX (comunism, nazism, douã rãzboaie mondiale, colonizare/decolonizare/recolonizare), cã doar recunoaşterea realitãţii persoanei ne poate feri de tiranii ideologice care ar aşeza ca “bine suprem” fie clasa, fie rasa, fie imperiul, fie “piaţa”. Consider cã antropologia creştinã nu trebuie înlocuitã cu antropologia lui homo oeconomicus sau cu orice altã înţelegere reducţionistã a realitãţii umane. De aceea, cred eu, creştinismul nu trebuie sã fie prezent în Europa doar ca tradiţie culturalã, ci ca realitate liturgicã vie, ca afirmare a prezenţei lui Dumnezeu, a Persoanei lui Iisus Care vine cu Trupul Sãu la Sf. Liturghie, a naturii noastre creaturale şi a sensului istoriei ca rãstimp al mântuirii. Mi se pare cã, în afara acestei înţelegeri a istoriei, cãdem în încercãri facile de a meşteri o utopie, de a fãuri, cu ajutorul ideologiilor, raiul pe pãmânt. Singura stavilã împotriva acestei tentaţii eshatologice e creştinismul. Nu creştinismul-cultural, ci creştinismul- liturghie, nu memoria, ci prezenţa realizatã prin închinarea înaintea Dumnezeului celui viu. Istoria ca prezenţã a lui Dumnezeu. De aceea, nu pot accepta ca Liturghia sã fie rãstãlmãcitã de dragul politicii, aşa cum ar fi vrut “societatea civilã” în “cazul Corneanu”. A face ceea ce ar fi vrut societatea civilã ar însemna instrumentalizarea politicã a liturghiei, ar deschide drumul fie statului-bisericã, fie bisericii-stat. Nu toate lucrurile care sunt în lume pot fi tratate ca şi cum ar fi din lume. Dl Tismãneanu trateazã pe oricine recunoaşte şi trãieşte acest lucru drept “febricitant”. E dreptul domniei-sale. Dar e şi dreptul meu sã consider cã a defini “dreapta” în absenţa tradiţiei nu ca memorie, ci ca prezenţã în sens creştin înseamnã de fapt a fi de stânga. Diferenţa dintre cele douã sensuri ale tradiţiei este diferenţa dintre o mumie şi sfintele moaşte, dintre cei pe care-i comemorãm de Ziua eroilor şi cei pe care-i pomenim la fiecare Sf. Liturghie. 3. Dl Tismãneanu îmi cere sã denunţ clar şi sã mã disociez fãrã echivoc de afirmaţiile lui Ilie Catrinoiu. Ieftinul sicofant Neamţu face legãtura între dl Adrian Costea, site-ul lui Ilie Catrinoiu, Mircea Platon, Ovidiu Hurduzeu, ortodoxie şi asasinii lui Stelescu. Dupã cum am mai spus, despre asasinii lui Stelescu sunt convins cã “febricitantul” dl Neamţu ştie mai multe, ca unul care şi-a petrecut tinereţile scriind articole legionare. Dupã care a devenit de stânga. Dupã care a devenit de dreapta. Dupã care cine ştie – poate dl Tismãneanu ? – ce va mai deveni. Am spus în cartea A treia forţã – pe care ştiu cã dl Tismqneanu a citit-o -, şi am spus şi în lansãrile de carte pe care le-am avut la Timişoara sau Costanţa: nu gust nici antisemitismul şi nici teoria conspiraţiei. Nu sunt nici rasist sau white suprematist, aşa cum e Revillo P. Oliver, unul din autorii menţionaţi apreciativ de dl Mihail Neamţu în Idei în dialog (probabil cq, iarãşi, Neamţu a citat fãrã a citi, motiv pentru care l-aş ruga pe dl Tismãneanu sã-i verifice atent referatele şi referinţele de acum încolo). Am vorbit împotriva antisemitismului, am scris împotriva nazismului, am fost atacat de autori neolegionari pentru modul în care înţeleg Mişcarea Legionarã. Nu am folosit injurii antisemite. Nu cred în legitimitatea creştinã, politicã, antropologicã etc. a rasismului. Ceea ce i-am reproşat şi îi reproşez eu dlui Tismãneanu nu are legãturã cu rasa, clasa casa sau masa domniei-sale. Are legãturã cu politica domniei-sale. De aceea nu înţeleg de ce îl tot aduce în discuţie dl Tismqneanu pe profesorul Moshe Idel. M-am întâlnit cu profesorul Moshe Idel o singura datã, la o conferinţã. Îl admiram pe profesorul Moshe Idel din scris. Întâlnindu-l, mi-am dat seama cã, pe lângã erudiţie, profesorul Moshe Idel e un om modest, cu umor, de mare caracter. Un adevãrat mensch. Dar prezenţa publicisticã a dlui Tismãneanu nu mi-a lãsat niciodatã aceastã impresie. Aşa cã nu i-aş spune profesorului Moshe Idel, dupã cum nu i-am spus nici profesorului Vladimir Tismãneanu, dupã cum nu i-aş spune nici profesorului Gottfried nici o mãgãrie antisemitã. Dar nu pentru cã se încruntã dl Tismãneanu la mine. Ci pentru cã nu mã intereseazã antisemitismul. Ceea ce mã intereseazã e cã dl profesor Tismãneanu, un om de stânga, pretinde cã e de dreapta şi încearcã sã redefineascã dreapta româneascã în acord cu valorile stângii. Asta e tot. Mã cert sau mã împac cu dnii Gottfried sau Tismãneanu având în vedere nu „rasa” domniilor-lor, sau religia, ci sinceritatea angajamentului politic. * Si acum, cã mi-am clarificat poziţia, îi pun şi eu dlui Tismãneanu o singurã întrebare. Domnia-sa deplânge astãzi “înmulţirea mitocanilor pioşi”, a “focarelor de infecţie” şi a “putreziciunii”. Tatãl domniei-sale a fost preocupat în anii ‘50 de lichidarea “bandiţilor mistici”, a “putrefacţiei burgheze” şi a “nãpârcilor veninoase”. Dl Tismãneanu nu e rãspunzãtor pentru ce a fãcut tatãl domniei-sale. Dar se face vinovat de folosirea aceleaşi retoricã. Ieri de stânga, azi de “dreapta”, douã generaţii de Tismãneni au folosit aceastã retoricã pentru a-i proslãvi pe mai-marii zilei şi a pune lacãt pe conştiinţa româneascã. Deci întrebarea mea e: pânã când?
(Acest text, care va apãrea în curând şi în variantã tipãritã, poate fi preluat de oricine doreşte)
Rezultatul acestei babilonii programatice e ca nu mai indraznim sa spunem ce gindim, dar ca ajungem sa credem toate figurile si vorbele goale pe care sintem siliti sa le ascultam, vizionam si repetam.
Aflam, de la supravietuitorii anchetelor, temnitelor si lagarelor de munca bolsevice care au apucat sa lase marturie despre infernul prin care au trecut, ca “reeducarea” s-a facut stiintific, dupa reteta. Astfel, pe linga batai, frig, foame si izolare, doua erau metodele cele mai eficiente. Prima era sa te faca sa nu mai ai incredere in nimeni, nici macar in tine, sa nu mai fii sigur pe nimic, nici pe oameni, nici pe principii. Modul in care se obtinea acest lucru era, de exemplu, introducerea in celula ta, adica in mica ta lume, a unor detinuti noi. Timp de o luna, de exemplu, noii detinuti erau complicii, prietenii tai. Totul decurgea normal, discutai cu ei si pareau ca au cam aceleasi idei cu tine, sau macar ca isi argumentau normal diferentele de opinie, sufereai impreuna cu ei, combateai impreuna cu ei, regaseai impreuna cu ei, chiar si in acele imprejurari carcerale, un graunte de umanitate si de normalitate. Intr-un miez de noapte insa, brusc, acesti prieteni navaleau peste tine, cu bite, lanturi si urlete bestiale, acuzindu-te de cele mai fantastice sau reprosindu-ti cele mai normale lucruri. Erau, brusc, alti oameni. Intorsi cu 180 de grade. Tot ce discutasesi cu ei pina atunci era folosit impotriva ta, si, in plus, iti erau aruncate in circa tot felul de acuzatii noi. Si asta te ducea catre a doua metoda de reeducare. Trebuia fie sa “recunosti”, uneori nici nu ti se spunea ce anume sa “recunosti” si trebuia sa gasesti tu ceva de care sa te acuzi singur si eventual sa-i implici si pe altii in imaginarul complot, fie sa repeti papagaliceste mirsaviile pe care ti le dictau sau impuneau anchetatorii (daca erai preot, sa “slujesti” o liturghie alterata blasfemator), fie sa repeti la infinit afirmatii mincinoase. Unii, dupa cum povestesc D. Bacu sau Gh. Bordeianu, ajungeau chiar sa creada ceea ce spuneau. In conditiile bestiale ale inchisorilor comuniste, aceste doua metode aveau darul de a fringe complet omul, de a-l “demasca”, de a-i rapi chipul, identitatea pentru a-l transforma intr-un bot de plastilina umana usor modelabila. In esenta, deci, pentru a fi anihilat ca personalitate, ti se impuneau doua lucruri: 1. sa nu spui ce crezi, fiindca nu mai stiai ce sa crezi si care sint regulile jocului; 2. sa crezi tot ceea ce spui, adica sa asimilezi ca “ale tale” toate lozincile, minciunile si mirsaviile pe care te sileau sa le auzi, repeti, recunosti si semnezi. Stiind aceste lucruri, vom intelege mai bine de ce, in Romania, de douazeci de ani incoace, avem o oligarhie politico-intelectuala care a trecut prin toate ideologiile. Introdusi, in campania electorala, in aceeasi celula de bloc cu noi, politicienii ne sint, timp de o luna, prieteni. Ne zimbesc de pe stilpi, garduri, capote de masini, ba chiar te astepti sa iasa din televizoare cu mina intinsa si zimbetul larg si sincer. Ne impartasesc pasurile, ne inteleg, ne aproba. Sau macar par oameni normali, chiar daca de alta parere. Apoi, brusc, in miez de noapte, dupa ce s-au anuntat rezultatele alegerilor, totul se schimba, si pornesc, cu girofaruri, impozite, violenta si nesimtire, la un nou asalt, de patru ani, asupra normalitatii. Dar daca primii, politicienii, ne fac sa nu ne credem ochilor si sa ne suspendam orice capacitate sau pofta de a mai judeca, cei din oligarhia intelectuala au ca sarcina sa ne faca sa spunem tot ce spun ei si apoi sa credem tot ce ne silesc sa repetam la infinit. Primii ne produc stupefactia. Ceilalti ne alimenteaza conformismul. Primii sint produsul. Prost. Ceilalti sint publicitatea. Mincinoasa. Sau de o sinceritate secventiala. Membrii oligarhiei intelectuale sint cei care spun azi ca Iliescu e rau, miine ca Iliescu e bun. Azi ca elitele ne salveaza, miine ca elitele ne-au tradat si ne tradeaza. Azi ca UE e buna, chiar daca ne minte, pentru ca ne minte pentru binele nostru. Miine, ca UE a dat-o in bara cind ne cere sa fim mai permisivi cu incestuosii. Azi ca globalizarea e un dat, glorios. Miine ca globalizarea e sub semnul intrebarii si ca mai bine devenim cu totii protectionisti. Azi ca Basescu e comunist. Miine ca Basescu e cel mai tare anticomunist. Azi ca se arunca de la etaj daca Basescu se aliaza cu Iliescu. Miine ca: “I’m sorry, old boy, da’ stau la parter, cel putin la parterul moral, si nu am unde si de ce sa ma arunc”. Azi ca nu sintem destul de destepti ca sa le intelegem complexitatile tactice si oportunismele benefice, miine ca nimeni nu mai da atentie discursului etic al intelectualilor. Azi, ii publicam, premiem si laudam pe tinerii marxisti. Miine, anuntam ca toti cei care nu ii denunta pe tinerii marxisti sint dusmanii “valorilor” (adica dusmanii “nostri”). Azi, luam banii lui Vintu si il injuram pe Patriciu. Miine, invers. Poimiine, peroram impotriva “oligarhilor” si acceptam un ciubuc, o sinecura de la Presedinte. Azi, sa criticam, tovarasi. Miine: mai usor cu critica, baieti. Azi, euro-socialisti. Miine, adepti ai liber-schimbismului si ai “culturii vietii”. (Orice asemanare cu persoane reale a persoanelor descrise in acest paragraf e reala si intentionata. Autorul le-a omis numele pentru ca s-a plictisit de ei. Spera insa ca vor sesiza aluzia si ca vor alege singura solutie onorabila.) Rezultatul acestei babilonii programatice e ca nu mai indraznim sa spunem ce gindim, dar ca ajungem sa credem toate figurile si vorbele goale pe care sintem siliti sa le ascultam, vizionam si repetam. Prin anarhia politica si sociala, ni se rapeste coerenta interioara. Prin manipularea semantica, prin multiplicarea mediatica a oamenilor si ideilor lipsite de consistenta, ni se sugereaza sau impune ce sa gindim. Ni se dicteaza termenii. Din pacate, intr-o Romanie prinsa de zeci de ani intre cei care fura si cei care tin de sase, acesti termeni nu pot fi decit cei ai capitularii.
Mircea Platon – Ziarul de Iasi
P.S.:Saptamina viitoare voi publica epilogul acesti serii de articole referitoare la “elita” noastra. Nota mea: Vezi articolul de mai jos.
Poate ca un mod de a restaura Romania ar fi sa nu mai vorbim decit despre lucruri pentru care am pierdut ceva aparindu-le. Intre a trai pentru sau cu tara ta si a trai de pe urma tarii tale e o diferenta la fel de mare precum cea dintre a trai pentru sau cu o femeie si a trai de pe urma unei femei.
A inceput campania electorala. PNL si-a ales candidatul la alegerile prezidentiale. Ziarele au anuntat contracandidatii lui Traian Basescu. Mogulii de toate marimile, culorile si interesele politice sint in fierbere. De aceea, voi intrerupe aici sirul articolelor dedicate “elitei”. Nu de alta, dar “elita” e implicata intr-un joc politic, de partea PDL, si nu as vrea sa se creada ca articolele mele sint parte a vreunui complicat algoritm electoral. In Romania, de decenii bune, toti trebuie sa fie oamenii cuiva: ai primului-secretar, ai Securitatii, ai Presedintelui, ai Partidului. Vorba unui mafiot dintr-un film vechi: “Do you know who’s his own man? Nobody’s his own man. And who wants to be a nobody?”. Intr-o tara in care toti sint ai cuiva, cine e liber? Nimeni. Si cine vrea sa fie un nimeni? Un om al nimanui? Doar cineva a carui viata nu e o suma de adaptari. Cineva care traieste ca un martor al adevarului, de la adevarul umil al propriei biografii, pina la adevarul istoric sau pina la Adevarul la care te rogi.
Am crezut, multa vreme, ca “elita” noastra intelectuala e alcatuita din astfel de oameni. In 1990 terminam clasa a zecea si imi parea rau ca nu pot vota. Dar am semnat pentru punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara si am petrecut multe zile si nopti in fata Universitatii iesene. Imi era necaz ca nu pot merge la Bucuresti, pe 20 mai, sa votez cu “intelectualii” neointerbelici, cu lista GDS: cu Stefan Augustin Doinas, cu Mihai Sora, cu Alexandru Paleologu. Gabriel Liiceanu mi se parea formidabil. Andrei Plesu, mai putin. Era, in opinia de atunci a prietenilor sai si a presei “de opozitie”, prea duplicitar. In iunie a venit mineriada. Apoi “opozitia” a devenit tot mai “liberala”, s-a mutat inspre un soi de stingism civic, cu atacuri la Ortodoxie, la “miturile” istoriei nationale, la tot ceea ce parea a tine de “vulgata bunului roman”. Prin 1998, editorul paginii de opinii a unui ziar la care colaboram mi-a cerut sa nu mai vada cuvintele “natiune” si “nationalism” in articolele mele. Toti vorbeau de “societatea deschisa”, de “pericolul legionar”, de cit rau au facut “fascistii” Eliade, Cioran si Noica. Dupa 45 de ani de comunism, Romania a trecut printr-un deceniu de denazificare.
Apoi, prin 2000, “elita” si o parte a cicisbeilor ei s-au metamorfozat din nou. A devenit de “dreapta”. Era, cel putin, atacata ca atare. Cartea lui H.-R. Patapievici Omul recent a fost primita cu stupefactie de stinga liberala care, pina atunci, il considerase de-al ei pe eseistul Politicelor, al “Contrapunctului” si al “Revistei 22”. Am inceput sa trimit si eu, din SUA, articole de dreapta la suplimentul LA&I realizat de Dan C. Mihailescu. Am tradus, pe vremea cind nu se vorbea de ei, din conservatorii americani, de la neoconservatori la paleoconservatori sau liberal-conservatori, de la W.F. Buckley si Irving Kristol la Peter Viereck si Clinton Rossiter. I-am aparat pe “boierii mintii”, intr-un text intitulat “Elegii pentru stingistii mici”. Credeam ca a venit vremea cladirii unei drepte conservatoare in Romania, dincolo de cliseele legionaroide sau rasiste. Credeam ca s-a terminat cu monopolul mediatic al stingii: fie ea de tip vadimist-securist, iliescian-tehnocratic sau “corect politic”-pseudo-occidentalizat.
Ceea ce am scapat din vedere a fost ca fosta “opozitie” intelectuala s-a institutionalizat. Ca membrii elitei sint obositi, haituiti, zaharisiti si cumva inchipuiti. Nu mai au timp de argumente. Nu mai gindesc decit tactic, intre limitele unei strategii stabilite de altcineva: de partid, de sponsori, de Presedinte. Le e, nu stiu de ce, foarte teama sa nu piarda. Si de aceea se inconjura doar de oameni care vor sa cistige. Nu am fost niciodata bun sa tin o astfel de contabilitate. Asa ca am reactionat cind am constatat ca “dreapta noastra e de stinga”, ca adica se nutreste din dispretul tehnocratului fata de “popor”, ca e gata sa imbratiseze orice idee o mentine la putere si orice cauza o readuce la putere si ca, daca vechea nomenclatura comunista persecuta, alunga sau masca valorile, noua “elita” le redefineste arbitrar. “Elita” nu m-a dezamagit din cauza ca nu mi-a dat ce i-am cerut. Pentru ca nu i-am cerut nimic. Am sperat insa ca membrii “dreptei intelectuale”, daca tot vor sa fie “profeti” (apud Teodor Baconsky), sa nu fie profeti mincinosi si sa aiba o atitudine consecventa cu principiile conservatoare si crestine afisate.
Poate ca un mod de a restaura Romania ar fi sa nu mai vorbim decit despre lucruri pentru care am pierdut ceva aparindu-le. Intre a trai pentru sau cu tara ta si a trai de pe urma tarii tale e o diferenta la fel de mare precum cea dintre a trai pentru sau cu o femeie si a trai de pe urma unei femei. E diferenta dintre Romeo si un proxenet, dintre intimitate domestica si promiscuitate. La noi, dupa ce s-a trait decenii la rind pe seama “clasei muncitoare” sau a “construirii socialismului si comunismului”, acum se traieste pe seama “anticomunismului”, “integrarii”, “Europei”. Dupa ce s-a trait ani de zile scriind note informative la Securitate, acum se traieste scriind eseuri despre “regimul totalitar din Romania”. Acum nu se mai toarna intr-o camaruta sordida de bloc comunist, ci se toarna simpozioane, mese rotunde, talk-showuri. Nu se traieste pentru idei, ci pe seama ideilor, nu se traieste pentru Romania normala, ci pe seama Romaniei normale, atita cita mai este.
Acum vreun an, cu ocazia unei conferinte pe tema “Tinerii si cultura” la care erau invitati H.-R. Patapievici si Dan C. Mihailescu, s-a petrecut urmatoarea scena, pe care, pentru a nu fi acuzat de rastalmaciri tendentioase, o preiau ca atare din relatarea unui prieten bucurestean: “Bucuria mare, neasteptata a fost insa cind un student a intrebat de manifestul «A treia forta»» si de raspunsul lui HRP din «Idei in dialog». Patapievici a raspuns ca el nu intelege, in general, «spasmodica, inutila, confuzionanta» dihotomie intre stinga si dreapta politica, si in particular v-a reprosat exclusivismul. DCM l-a preluat, tinindu-va partea, zicind ca Hurduzeu si Platon nu suporta duplicitatea, de aici acest «rigorism», mentionind de schimbul de e-mailuri cu Mircea Platon, pe care il doare tara. Si aici, din acest punct, cind s-ar fi putut pune degetul pe rana – pe durerea ca nu se intimpla nimic, ca sintem bolnavi de diabet, singele social nu se coaguleaza – cind s-ar fi putut rosti in sfirsit o bruma de adevar fundamental, care sa nasca vreo luminita in vreunul din tineri, HRP a incheiat: «cind vezi si suferi, nu faci platforme politice».”
Recent, am citit despre aparitia unui Institut de Studii Populare, “fundatie a Partidului Democrat Liberal avind un rol de think-tank, prin intermediul careia vor fi dezvoltate elementele doctrinare si de identitate politica a PDL (…). ISP isi propune sa contribuie la dezvoltarea si promovarea doctrinei populare in Rominia”. Din consiliul academic si de administratie al ISP fac parte universitari romani si straini, adevarati profesionisti sau simpli diletanti oportunisti, multi dintre prietenii dlui Horia-Roman Patapievici. Cind am publicat, impreuna cu Ovidiu Hurduzeu, “manifestul” nostru in apararea Romaniei profunde, am facut-o ca oameni liberi. Dar oamenii ISP sint oamenii cuiva. Deci ei au voie sa faca platforme politice. Pentru ca pe ei, intr-adevar, “ii doare tara”. Tare de tot. Ca pe Vuica.
Pentru a fi serioase, toate aceste prefaceri cer timp. Un om care azi e legionar, miine stingist, poimiine neoconservator e fie neserios, fie oportunist. Din nefericire, cazurile de asemenea maturatie spirituala ratata din cauza dorintei de a fi “pe val” abunda.Citeste in continuare
Centrul, pentru a nu fi simpla pozitionare oportunista, trebuie sa fie nemiscat, nu trebuie sa se prabuseasca odata cu lumea, ci sa reziste alunecarilor de inteles si demnitate pentru a ingadui restaurarea. Dar, pentru a fi nemiscat, centrul trebuie sa fie deasupra politicii.Citeste in continuare
Faptul ca in Romania a avut cistig de cauza “impaciuitorismul” lui Ion Iliescu, care, in numele unitatii nationale si al reconcilierii istorice, a refuzat, ba chiar a impiedicat sau inabusit orice incercare de a clarifica problema responsabilitatii comunismului, a fost mult mai daunator societatii romanesti decit daca s-ar fi clarificat lucrurile.Citeste in continuare
O elita care joaca alba-neagra cu principiile e o elita care, mai devreme sau mai tirziu, joaca alba-neagra si cu vietile oamenilor.Citeste in continuare
de Mircea PLATON Cartea profesorului John Gillingham, curajoasa, doldora de informatii, percutanta analitic si memorabila in finetea tusei portretistice (de la Tony Blair, la Silvio Berlusconi, Romano Prodi sau Gerhard Schroeder, nimeni nu scapa), ar merita tradusa si folosita ca baza de discutie asupra integrarii europene a Romaniei. Din ianuarie 2007, de cind Romania a devenit membra a Uniunii Europene, coruptiei bastinase i s-a adaugat coruptia europeana. Retelele mafiote care conduc Romania fura acum dintr-un buzunar mai mare. Pe linga bugetul statului, pot accesa acum “fondurile comunitare”. “Elita” politico-intelectuala de “dreapta” a tarii (partidele si oamenii presedintelui), desi pretinde ca e de “dreapta”, a devenit, cu rare si secventiale exceptii, gardianul ideologic al noii ordini. Discursul eurosceptic e considerat ilegitim, periculos, fantezist sau demagogic. Chestiuni de amanunt se pot discuta, ni se sugereaza, dar in nici un caz nu se poate pune in discutie proiectul UE. Nu avem o opozitie fata de abuzurile megastatului UEuropean, ci doar “disidenti”: oameni care nu contesta UE, ci vor doar un EUrosocialism cu fata umana, asa cum au vrut, ei sau parintii lor, un comunism cu fata umana. Trebuie sa ne intrebam daca, prin aderarea la UE, mafia politico-ideologica din Romania nu a primit, in loc de lovitura de gratie, un balon de oxigen. Trebuie sa ne intrebam daca, dincolo de cifrele vehiculate pe hirtie, pretul platit de Romania nu e mai mare (nu doar financiar, ci si cultural, simbolic) decit beneficiile. Sigur, unele manastiri ardelene au “accesat cu succes fondurile SAPARD”. Dar doar coruptia generalizata a clasei politico-ideologice din Romania ne-a facut dependenti de “fondurile SAPARD”. Nu putem socoti “accesarea fondurilor SAPARD”, oricit de utila in context, coloana verticala a politicii si identitatii nationale romanesti. Prioritatea ar trebuie sa fie nu “accesarea fondurilor SAPARD”, demna de laudat, ci construirea unui climat cultural/teologic/politic care sa ne permita selectarea unei clase politice responsabile, care sa-i poata ajuta pe romani sa duca o viata libera, demna si ferita de ispita de a-si vinde sufletul pentru a avea ce pune copiilor pe masa, sau de a-si abandona copiii pentru a le putea trimite, din UE, bani de rechizite scolare. E deci necesar sa discutam la ce anume am aderat atunci cind am aderat la UE. Unii analisti politici, adica oameni care scriu cu dosul la interesele nationale, argumenteaza ca “90% din vulgus” au vrut sa adere la UE in 2007. Acestora li s-ar putea obiecta ca 88% din romani l-au votat pe Ion Iliescu in 1990. Si ca, intr-adevar, ambele campanii electorale au avut acelasi grad de transparenta. Romanii au fost la fel de informati in privinta UE pe cit au fost de informati in privinta lui Ion Iliescu. In ambele cazuri, opozitiei nu i s-a dat “timp de antena”. Edificatoare in acest sens e si putinatatea cartilor sau materialelor critice la adresa UE aparute la editurile mari sau in ziarele de mare tiraj. Din rindul cartilor netraduse la noi face parte si lucrarea lui John Gillingham, Design for a New Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 2006. John Gillingham e profesor de istorie la University of Missouri at St. Louis si autorul a numeroase lucrari despre istoria Uniunii Europene. In Design for a New Europe, Gillingham arata ca UE e de fapt captiva unei birocratii corupte, iresponsabila politic sau fiscal, inchisa si razbunatoare cu cei care indraznesc sa atraga atentia asupra neajunsurilor ei. Rupti de tarile din care au venit, dind socoteala doar sefilor directi, care isi conduc departamentele ca pe niste domenii feudale (baroni nu locali, ci comunitari), izolati unii de altii si mediocri, functionarii comunitari constituie o casta care are privilegiile unei elite, fara a avea si talentele sau obligatiile ei: “Acesti oficiali cistiga pina la 300.000 de dolari pe an, platesc taxe de pina la 16% din salariul de baza si cistiga de trei ori mai mult – si in cazul tarilor mai sarace, cu mult mai mult – decit omologii lor nationali. Pina si beneficiile sint mai bune. Ele includ sporuri in bani gheata (16%) pentru ca traiesc in strainatate, ajutoare pentru chirie si cresterea copiilor (200 de dolari pe luna plus 2% din salariul de baza), scoala particulara gratuita pentru copii (pina la 8.000 de dolari pina la virsta de 25 de ani), bonusuri pentru a deveni parinte (pina la 5.000 de dolari de copil, pe an), plata cheltuielilor de mutare si de instalare. Asigurarea medicala e generoasa si pensiile sint de pina la 70% din salariul cu care ies la pensie. E un venit pe care un director de corporatie multinationala l-ar putea invidia si pe care aproape nimeni nu ar vrea sa il piarda. Acest fapt explica poate ceea ce se numeste la Comisia Europeana “conspiratia politetii: corb la corb nu-si scoate ochii”. Rezultatul acestei culturi e persecutarea oricaror functionari onesti, care au incercat sa-si faca datoria. Gillingham discuta nenumarate cazuri de revizori contabili sau de investigatori OLAF care au fost concediati sumar, ba chiar acuzati de “fascism”, de “Gestapovism”, pentru indrazneala de a incerca sa dea de urma banilor disparuti din conturile europene sau de a aplica o disciplina fiscala. Descriind coruptia din sinul birocratiei europene, europarlamentarul Jens-Peter Bonde spunea ca: “Nu e vorba de un escroc, de doi, sau de cinci, ci de un intreg sistem paralel de finantare”. Din nefericire, coruptia financiara e reflectata si dublata de coruptia politica, si aici Gillingham aduce numeroase dovezi care arata natura dictatoriala a proiectelor UE. Uniunea Europeana, arata Gillingham, e un “empire by stealth”, un imperiu pe furis. Politica facuta in numele Europei, arata Gillingham, “e sustinuta de forta, dar nu e acompaniata de responsabilitate”. De aceea, vorbind despre o posibila forta militara a UE, Gillingham se intreaba: “Cum pot europenii – care nu pot sa controleze nici macar actiunile eurocratilor civili – sa controleze un viitor establishment militar protejat de legi referitoare la secretul operatiunilor si sustinut de o industrie militara multinationala lipsita de competitie si de deschidere fata de public?”. In acest sens, deci, vocile care cer o forta militara UEuropeana, in conditiile in care nu exista o natiune europeana si niste reguli clare referitoare la cine controloeaza si fata de cine e responsabila aceasta forta armata, sunt voci periculoase pentru libertatea cetatenilor europeni.
Spre deosebire de guvernele nationale, UE e o “entitate sui generis care nu e responsabila in fata nimanui”. De aceea, dupa cum spunea profesorul de la Oxford Vernon Bogdanor, “Europa da nastere celui mai periculos dintre divorturi – cel dintre clasa politica si popor”. In conditiile in care noi, in Romania, avem deja un astfel de divort, e legitim poate sa ne intrebam cum anume ne va putea ajuta integrarea in Europa, in urma careia ne vom alege cu un nou sirag de birocrati imbuibati si dispretuitori la gitul Romaniei. Cum ne va ajuta, deci, sa responsabilizam clasa politica romaneasca? Cum va ajuta integrarea intr-un organism parazitat de coruptie, mafie si iresponsabilitate fiscala si politica sa vindecam clasa noastra politica de aceste defecte? Intrebarea devine cu atit mai acuta cu cit, daca luam in considerare solutiile propuse de liderii UE pentru rezolvarea problemelor politice si economice, ne dam seama ca ne paste despotismul luminat. Astfel, Gillingham ia in discutie proiectul socialistului Dominique Strauss-Kahn, fost ministru de finante al Frantei. Sub titlul de “Raport asupra Mesei Rotunde despre un Proiect Viabil pentru Europa de Miine”, Strauss-Kahn propunea in 2003 urmatoarele: “Constient ca un demos european nu exista inca, Strauss-Kahn nu se asteapta ca proiectul sau sa fie popular. Pentru a modifica opinia publica, el sustine intensa aplicare a «metodei comunitare». Aceasta presupune dublarea bugetului european, infiintarea de avanposturi locale si regionale care sa monitorizeze si sa dirijeze un vast program de educatie politica, sa organizeze mass-media «pan-europeana», sa introduca cursuri obligatorii de indoctrinare UEuropeana in programa invatamintului secundar, sa finanteze partidele politice europene si sa le rezerve locuri in Parlamentul European. Procesul de fabricare a unui demos, care se asteapta sa dureze 20 de ani, ar trebui sa inceapa, sustine Strauss-Kahn, cu adoptarea noii Constitutii Europene”. Respinsa prin referendumuri, Constitutia Europeana va fi introdusa pe usa din spate, pe furis, de agregatul franco-german care domina UE. Dupa cum noteaza Gillingham, proiectul lui Strauss-Kahn e “manipulator, autoritar; si consecintele lui ar fi distopice”. Citind aceste rinduri, nu pot sa nu ma intreb daca indirjirea “elitei” noastre de a sustine Constitutia Europeana, chiar cu pretul manipularii, precum si actualul zel pro-EUropean al elitelor noastre si al cicisbeilor ei nu face parte din activitatea unor “avanposturi” eurocrate de genul celor prevazute de Strauss-Kahn. Da, oare, “elita” romaneasca o mina de ajutor la fabricarea, in 20 de ani (termen drag si lui Silviu Brucan), unui demos european? Se simte oare “elita”, platita din banii contribuabilului roman, dezlegata de obligatii fata de statul si fata de poporul roman pentru ca si-a asumat obligatii fata de un imperiu nevazut si fata de un demos care nu exista? Se inchina, oare, elita romineasca, la naluci? Conform lui Gillingham, singura sansa de succes a Europei nu e in directia elitismului dirijist si corupt, ci in directia unei mai mari implicari a cetatenilor in viata politica nationala si continentala, inspre democratie, inspre respectarea vointei cetatenilor. Dirijismul elitist a functionat atit timp cit UE a fost un club economic al tarilor bogate. Dar modelul autoritar nu poate functiona in conditiile in care UE vrea sa devina un superstat implicat in alterarea identitatii cetatenilor lui. Directia Europei trebuie sa fie inspre libertate, nu inspre eurosocialism dirijist. Si libertatea merge mina in mina cu responsabilitatea. Un sistem politic iresponsabil produce sclavi: si la virf, si la baza, manipulati de oamenii-butoane din avanposturi. Cartea profesorului John Gillingham, curajoasa, doldora de informatii, percutanta analitic si memorabila in finetea tusei portretistice (de la Tony Blair, la Silvio Berlusconi, Romano Prodi sau Gerhard Schroeder, nimeni nu scapa), ar merita tradusa si folosita ca baza de discutie asupra integrarii europene a Romaniei. Nu de alta, dar, abia iesiti din “Imperiul raului”, nu vrem sa petrecem urmatorii 45 de ani in desertul “Imperiului nevazut”, asteptindu-i pe “tatari”.
Nota: Conform unui ciudat Comunicat al unei aripi dizidente a AZEC, aflam dintr-un fel de Post Scriptum la o infierare ca: “De asemenea, cei prezenţi au luat act de retragerea din asociaţie, fără explicaţii, a dlui Mircea Platon”. Aferim!, ca sa vorbesc pe limba Asociatiei Ziaristilor Ecumenist-Comunisti…
Între epigonismul mizeriei şi originalitatea sfinţeniei
În anul care a trecut s-au petrecut şi rostit câteva lucruri demne de trecut la catastif. În cele ce urmează mă voi referi la trei dintre ele.
1. În “Observator cultural” (nr. 19/7-13 iulie 2005), într-un articol trasând idei directoare pentru asortarea culturii române cu Occidentul civilizat, Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, a scris: “Un posibil obiectiv major ar fi, să zicem, o cultură modernă, competitivă, bună de ieşit «la export». Or, ca şi în cazul altor produse autohtone, nici cele culturale nu prea îndeplinesc asemenea condiţii. Cititorul român cultivat, scria într-un răzvrătit articol din Suplimentul de cultură tânărul prozator Adrian Şchiop, «merge la duhovnic, îşi face cruci în autobuz şi are idei dure de dreapta». Cel occidental e altfel. Ceea ce primul caută cu nesaţ, celuilalt îi este îndeobşte indiferent. «Păşunismul» folclorico-religios şi derivatele sale […] nu pot duce decât la idei de «uz intern» […] O cultură gregară şi conservatoare, steril moralizatoare, care reflectează mai curând asupra propriului ei trecut, decât priveşte către viitorul imediat este, de la sine înţeles, una a «contrasensurilor». Or, în pofida unor zvâcniri juvenile recente, cultura română are tendinţe gerontologice“ Înainte de orice alt comentariu, trebuie să notăm că “Suplimentul de cultură” e o publicaţie a Poliromului şi că Adrian Şchiop e şi el un produs Polirom. Romanul său, Pe bune/pe invers, face parte din noua serie de proză programatic mizerabilistă editată de Polirom. Dacă, în cadrul noii direcţii poliromice, Cecilia Ştefănescu ne oferă scene de lesbianism studenţesc în anii ’80, iar Ioana Băeţică personaje compulsiv coprofage, personajul lui Şchiop e un “ingenuu, homosexual, complexat, inhibat, (semi-)ratat social” (apud C. Rogozanu pe coperta a patra a cărţii). Ce e interesant în ruminaţiile lui Lupescu e dispreţul arătat tradiţiei româneşti de directorul celei mai active edituri româneşti la ora actuală. Silviu Lupescu, directorul editurii care publică Biblia în noua traducere girată de Cristian Bădiliţă, e scârbit de faptul că cititorul român se spovedeşte. Dar poate că Biblia e, pentru domnia-sa, doar literatură. Sau doar o afacere. Asta înţeleg. Ceea ce nu înţeleg însă e cum de, în condiţiile unui divorţ atât de marcat între gusturile lui Lupescu şi cele ale publicului cultivat, a putut editura Polirom să ajungă lider de piaţă. Dacă publicul român e atât de obscurantist, cum de a putut proiectul editorial al lui Lupescu să reziste? Cine îi cumpără pe cei ca Şchiop? Sau pe Elfriede Jelinek, de exemplu, laureata Nobel din 2004 pe care Lupescu s-a grăbit să o traducă, o scriitoare pornografic-comunistă a cărei lipsă de valoare literară a şi făcut pe unul din membrii juriului care i-a decernat premiul să demisioneze de ruşine. Dacă cititorul român cultivat are îndeletniciri bisericeşti care îl fac incompatibil cu viziunea estetică a lui Lupescu, să înţelegem că Polirom e editura publicului român incult? De obicei oamenii religioşi sunt învinuiţi de “obscurantism” şi “analfabetism”; or, acum reiese că ei sunt, de fapt, cititorii “cultivaţi” ale căror gusturi trebuie cu necesitate schimbate. Şi de asta se ocupă Lupescu, în numele reducerii păşunistei “rapsodii române” la atonalismul Occidental. 2. Dar, se pare, nici Occidentul nu e chiar aşa obsesiv-erotic precum insistă Lupescu. În “Ziua” din 12 mai 2005, s-a putut citi un articol în care Andrei Şerban se dezlănţuia împotriva puritanismului american. La 21 aprilie, când la Metropolitan Opera din New York a avut loc premiera operei Faust de Charles Gounod în regia lui Şerban, spectatorii şi cronicarii prezenţi au avut surpriza să-l vadă pe “dracu’ gol”. Adică nu chiar gol, dar într-un costum de cauciuc mulat pe corp, cu muşchi de halterofil, genitalii la vedere şi coadă de şarpe. Astfel deghizat în Mefisto, basul (est-) german Rene Pape a cântat, spun cronicarii, excelent, deşi vizibil stânjenit de caraghioasa montare a lui Andrei Şerban, considerată de cronicarii de la “New York Times” şi “American Record Guide” drept kitsch. Supărat de primirea montării sale, Andrei Şerban declara în articolul din “Ziua” că “bogătaşii” care subvenţionează Metropolitanul au un “gust burghez”, diferit de “gustul estetic” pe care-l are el. Citez în continuare din articolul semnat de Simona Chiţan: “Ziarul «New York Times» a criticat faptul că Rene Pape, interpretul lui Mefisto, apare dezbrăcat pe scenă. «Trăim în America în perioada lui Bush, când puritanismul şi ipocrizia religioasă devin periculoase», a declarat Şerban. «Până şi Mefisto ar trebui îmbrăcat în costum şi cravată, ca politicienii de la Casa Albă, ca să fie aprobat», a comentat regizorul. «Dar şi mie, ca şi lui Mefisto, puţin ne pasă de ce scrie New York Times», a conchis el”. Ceea ce trebuie să ştie cititorul român care citeşte asemenea articole e faptul că “New York Times” nu e o publicaţie pro-Bush. E, mai degrabă, un ziar de stânga, perfect adaptat şi promotor al corectitudinii politice, multiculturalismului şi avangardei artistice de pe meterezele cărora trage cât poate în conservatori. Din 1974 şi până acum, în paginile acestui ziar au apărut sute de articole, notiţe şi cronici laudative la adresa lui Andrei Şerban. Aşadar, deşi “New York Times” nu e la fel de radical ca hipiotul “Vilage Voice” sau ca foile care se distribuie gratis la metrou sau pe stradă, el nu e un ziar pentru conservatori, ci pentru stânga moderat radicală şi cu nevroze şi despuieri la modă. De fapt, ceea ce critică Anthony Tommasini în “New York Times” şi Kurt Moses în “American Record Guide” e faptul că, în lipsa unei concepţii regizorale cu adevărat înnoitoare, Andrei Şerban a ales să fie convenţional neconvenţional şi original la modul clişeistic. Dar nu avatarurile Metropolitanului mă interesează aici, ci modul cum realitatea culturală Occidentală e filtrată în România. Silviu Lupescu spune că Occidentul e maniac sexual, Andrei Şerban se plânge că e dominat de mic- sau mare-burghezi, de o respectabilitate pe care el, ca artist, nu o poate aproba. Lasă că şi “Faustul” lui Gounod, ca operă scrisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, e “artă burgheză”, dacă e să folosim concepte sociologice în artă. Dacă Occidentul e aşa de conservator precum pretinde Andrei Şerban, atunci de ce să ne dedăm auto-erotismului de dragul integrării? Dacă Occidentul e atât de pidosnic pe cât susţine Lupescu, atunci oare exemplul lui Şerban nu ne arată că, saturaţi de propria lor mizerie umană, nu mai au nevoie şi de a noastră? Între epigonismul mizeriei şi originalitatea sfinţeniei, între “integrarea” unor dezintegraţi şi autonomia unor oameni integri, oare care e de preferat? Să ne descompunem interior de dragul protezelor sufleteşti Occidentale – care, de altminteri, nu sunt decât o variantă mai otrăvită teoretic a comunismului de care de-abia am scăpat – sau să ne înfigem în straturile de adâncime ale fiinţei, să ne modelăm după ierarhiile cereşti şi după fireasca ordine a tradiţiei? În primul caz, odată deconstruiţi, nu vom mai avea de ales: va trebui să cerşim asistenţa Vestului, Estului, a oricui. În cel de-al doilea caz, integraţi sau nu, vom fi măcar sănătoşi şi liberi interior, indiferenţi la asistenţa dar bucuroşi de compania oricui poate să ţină pasul cu noi. 3. Dacă, din fericire, Andrei Şerban a ales să vină în România mai ales cu spectacolele sale de rezistenţă, de un teribilism acoperit estetic, nu acelaşi lucru se poate spune despre Alina Mungiu, care ne colonizează din interior cu “Evangheliştii”, o piesă transformată de Benoit Vitse dintr-un mai vechi eşec dramatic într-un flop nou-nouţ. Plin de blasfemii şi cu un Iisus căruia i se atribuie isprăvi sexuale demne de Mefisto-ul lui Andrei Şerban, piesa a stârnit proteste din partea bisericilor Ortodoxă şi Catolică. În apărarea operei sale, autoarea a declarat că “piesa nu a fost scrisă pentru a spune vreun adevăr despre Iisus sau credinţă, ci numai unul despre alegerea intelectuală între intoleranţă şi bigotism.” După cum bine s-a remarcat, dacă subiectul acestui exerciţiu dramaturgic ar fi fost Mahomed sau Moise, probabil că el nu s-ar fi montat nicăieri. La Londra, în 2005, în urma ameninţărilor cu proteste de stradă, au fost anulate reprezentaţiile unei piese care jignea onoarea sectei indiene Sikh. Şi stânga europeană a privit acest lucru ca pe un firesc tribut adus multiculturalismului. La fel se întâmplă şi în cartierele europene dominate de musulmani – din Belgia, Suedia, Olanda, Franţa – unde, pe durata Ramadanului, poliţiştilor nu li se mai îngăduie să mănânce sau să bea în public, în timpul patrulării, unde o femeie a fost bătută pentru că mânca pe stradă un hamburger din carne de porc – nesuferită musulmanilor -, unde poliţiştii care fac razii în cartierele musulmane nu au voie să intre cu câini în casele musulmanilor – pentru că aceştia consideră câinele un animal murdar –, nu au voie să intre în baie – pentru că îl ruşinează pe musulman –, nu au voie să le filmeze nevestele fără iaşmac etc. etc. etc. La Mohamed nu ai voie să atentezi, că te reperează dom’ Bombică. La Iisus însă, voie ca de la banu Ghica. Asta am înţeles-o. Ceea ce nu înţeleg este altceva. Alina Mungiu publică, în săptămânalul “22”, un jurnal de călătorie, amuzament şi propagandă din care reiese cât de bună prietenă e cu neoconservatorii americani cu care ia masa, pentru ca apoi să le dea sfaturi de viaţă şi scobitori, şi de a căror filosofie s-a contaminat. Or, neoconservatorii – unii foşti troţkişti, alţii nu, unii evrei, alţii nu – sunt angajaţi, în interiorul Americii, într-un război cultural împotriva stângii seculariza(n)te. Cine citeşte “National Review”, “Weekly Standard”, “American Spectator”, “Commentary”, “First Things”, “National Interest”, cine urmăreşte FoxNews, cine citeşte chiar şi publicaţii paleo-conservatoare, precum “American Conservative”, ştie că o componentă importantă a arsenalului neoconservator e retorica creştină – de substanţă catolică şi neo-protestantă – îndreptată împotriva stângii care vrea să scoată religia din şcoli, să transforme Crăciunul într-o sărbătoare non-denominaţională, să oficializeze căsătoriile homosexuale etc. Creştinismul e o componentă esenţială a “războiului împotriva terorismului” şi probabil că Silviu Lupescu, la braţ cu Andrei Şerban, ar fi complet scârbit de păşunismul şi bigotismul americanilor. Mirarea mea e cum de unui important pion propagandistic american în România i se îngăduie să-şi scoată de la naftalină o piesă anticreştină scrisă pe vremea când se afla sub inspiraţia mai politic corectă a lui George Soros – finanţator al campaniei anti-Bush şi considerat de neoconservatori un periculos terorist de stânga. Sau poate creştinismul american e aidoma naţionalismului german din anii ’30: rezistă doar stârpind orice altă varietate. Sau poate libertatea Alinei Mungiu de a comite, în România, sub umbrela autorităţii americane, lucruri pentru care baptiştii americani ar “excomunica-o” din orice funcţie şi sinecură, nu e decât o dovadă, după cum reiese şi din cazul foştilor torţionari ai Securităţii angajaţi de către serviciile secrete americane, că guvernul de la Washington ştie să recunoască şi să folosească un profesionist al propagandei, torturii şi spălării de creier. Cine ştie? Mircea Platon
MOTTO:“Crestinismul nationalist afacut de-a lungul istoriei mult rau.” Dan Stanca, Romania libera Miercuri, 23 Iulie 2008 Sensul unui protest de Mircea PLATON Nu inteleg cum poti protesta impotriva atingerii libertatii cuvintului cind tu insuti, in repetate ocazii, ai blocat aparitia oricaror articole care cereau schimbarea regulii jocului in Romania. De o buna bucata de vreme, Dan Stanca a disparut din paginile ziarului Romania libera, unde contribuia cu editoriale si al carui suplimentul cultural, Aldine, il coordona. Dan Stanca scrie la Romania libera de aproape 20 de ani, timp in care, pe linga cariera de publicist, a facut si o apreciata cariera de romancier. Scriitorul Dan Stanca s-a bucurat atit de aprecierile marilor edituri, cit si de cele ale presei culturale sau ale Uniunii Scriitorilor. Ca publicist, Dan Stanca s-a bucurat de cititori fideli stilului sau cald, insingurat. Acum insa, Dan Stanca a disparut din paginile Romaniei libere din motive necunoscute marelui publicului. Fapt este ca, pina la momentul cind scriu acest articol, nici conducerea ziarului, nici Dan Stanca nu au explicat public, in scris, ce s-a intimplat de s-a ajuns aici. In locul unei explicatii clare, barbatesti, avem insa, in buna traditie comunista, zvonuri. Se spune ca lui Dan Stanca i-ar fi fost interzisa semnatura pe motive ideologice. Nu stim exact, pentru ca nu avem nimic negru pe alb de la cei direct implicati in aceasta afacere. Pe bloguri circula o lista cu semnaturi ale celor care se solidarizeaza cu Dan Stanca. Din textul apelului, si din comentariile imprejmuitoare, reiese ca semnatarii protesteaza “impotriva intentiei conducerii ziarului de a-l concedia pe Dan Stanca”. Marturisesc ca protestul fata de o “intentie” mi se pare echivalent cu pedepsirea unui gind. Protestul, in numele libertatii cuvintului, impotriva faptului ca Dan Stanca nu mai e lasat sa publice in paginile ziarului mi se pare legitim, atit timp cit e un lucru verificabil. Protestul impotriva unei intentii despre care afli indirect mi se pare un simplu proces de intentie. Si orice proces de intentie e vecin cu manipularea. Mai departe, semnatarii protestului declara ca sint scandalizati de atingerea libertatii cuvintului in Romania. Marturisesc ca si eu sint scandalizat de atingerea adusa libertatii cuvintului in Romania, dar asta nu de azi, din cauza lui Dan Stanca. Cenzurarea lui Dan Stanca nu mi se pare scandaloasa din pricina ca Dan Stanca ar fi vreun cruciat. Cenzurarea lui Dan Stanca mi se pare scandaloasa pentru ca Dan Stanca este un mare timid, un om mai degraba sovaitor complice decit militant “gung ho”. Lichidarea lui Dan Stanca nu e un atac la virginitatea libertatii cuvintului in presa romana, ci lichidarea ultimelor iluzii. Protestez impotriva atingerii libertatii presei? Da. Dar libertatea cuvintului a fost atinsa si cind unii dintre cei de pe lista solidarilor cu Dan Stanca au blocat articole care aduceau atingere “sistemului”, atunci cind, la Aldine, la Adevarul literar si artistic, la Romania literara, la Idei in dialog, la 22, nu au fost publicate articole, decente, argumentate, neinjurioase, semnate de oameni de mare calitate intelectuala pe care ii cunosc, doar pentru ca aduceau atingere mai-marilor de la care unii dintre protestatarii de astazi isi trag foloasele. Nu inteleg cum poti protesta impotriva atingerii libertatii cuvintului cind tu insuti, in repetate ocazii, ai blocat aparitia oricaror articole care cereau schimbarea regulii jocului in Romania. Sau a articolelor care nu veneau, pe filiera potrivita, in cheia prestabilita si care astfel ar fi putut sa deranjeze establishmentul religios, cultural sau politic care ne-a adus in aceasta situatie. In conditiile in care nu vrei sa schimbi sistemul, se cheama ca esti doar un “disident”, un om care accepta ideologia dominanta, dar care vrea sa indrepte unele mici abuzuri, nedreptati, inegalitati de impartire a prazii. Si nu cred ca Dan Stanca asta a vrut, in toti cei aproape 20 de ani in care a sustinut in scris restaurarea unei Romanii normale, conservatoare. Daca vrem o rezolvare punctuala, atunci nu avem decit sa lasam apelurile la solidarizare emotionala de tip stingist si sa-i cautam lui Dan Stanca un loc de munca. Daca insa vrem o solutie principiala, atunci cred ca ar trebui sa localizam si sa atacam pe cei responsabili de actuala stare de lucruri din Romania. Vrem pensie pentru Dan Stanca sau libertatea cuvintului in Romania? Vrem o audienta la primul-secretar sau vrem sa dispara primul-secretar? Atit timp cit nu raspundem la aceasta intrebare si cit nu stabilim niste criterii clare pe baza carora sa se poata colabora intelectual, “solidaritatea” cu Dan Stanca ramine o diversiune. Si Dan Stanca va fi transformat intr-o “cauza” doar pentru a putea fi lapidat mai apoi ca “tap ispasitor”. Prietenii stiu de ce.
PS: Fotografia lui Razvan Codrescu este cea aleasa chiar de el pentru a-l reprezenta pe Wikipedia si, cred eu, spune totul despre persoana sa. Ca sa nu fiu acuzat ca sunt subiectiv o sa solicit opinia unui psiholog profesionist, certificata, pentru a o prezenta, in curand, chiar aici.
Discursul Sarei Palin la Convenţia Naţionala Republicană a electrizat America profundă, “small town America”. Cu atacuri clare la snobismul lui Barack Obama, la prejudecăţile politic-corecte, la reaua-voinţă a presei liberale şi la elita politică şi intelectuală de la Washington, discursul Sarei Palin a fost considerat “a perfect populist pitch”, un discurs populist menit a revitaliza baza conservatoare a Partidului Republican. De la CNN şi CBS la Fox News, de la Wolf Blitzer la Anderson Cooper şi la Chris Wallace, brokerii mediatici de reputaţii politice au fost de acord că “s-a născut o stea” (“A star is born”).
Entuziasmul din tabăra Republicană e cu atât mai mare cu cât GOP are mare nevoie de o victorie în cursa pentru Casa Albă în condiţiile în care a pierdut deja controlul Congresului. Şi a pierdut controlul Congresului în principal din două motive. În primul rând, datorită corupţiei, financiare şi morale, a câtorva dintre fruntaşii partidului. De la luare de mită de la marile corporaţii, la scandaluri homosexuale sau de hărţuire sexuală şi la traficul de influenţă al lobby-istului Jack Abramoff, revelaţiile presei şi ale procuraturii despre corupţia Partidului Republican s-au ţinut lanţ în anii din urmă. Şi Republicanii au plătit în alegeri pierzând chiar şi locuri care, în mod tradiţional, sunt considerate redute republicane (precum Ohio, unde Guvernatorul Bob Taft, din marea familie de conservatori populişti americani atât de iubită aici, a fost înlocuit de politicianul Democrat Ted Strickland). Un al doilea motiv pentru refluxul politic Republican a fost desfăşurarea contradictorie a Războiului din Irak şi chestionarea modului în care s-a ajuns la acest război. Acuzaţi că au măsluit de fapt dovezile pe care le-au prezentat preşedintelui Bush şi opiniei publice americane şi mondiale, “experţii” neoconservatori ai preşedintelui s-au retras pe poziţii defensive argumentând, în bună logică trostky-istă, că singurul vinovat pentru eşecul războiului din Irak e Bush însuşi, care nu a acceptat să atace şi Iranul. Fără o reconfigurare a întregului Orient Mijlociu, scriu neoconii, degeaba s-a făcut efortul din Irak. Argumentul sună exact precum cel care spunea că, de fapt, comunismul a eşuat din punct de vedere economic din cauză că nu a reuşit să ocupe întreaga planetă, că doar o revoluţie mondială putea asigura şansele de reuşită ale sistemului comunist, aflat altfel sub “asediu” capitalist. Dacă dumneavoastră vi se par absurde aceste raţionamente, la fel li s-au părut şi americanilor, care însă nu au făcut nici o deosebire între neoconi şi Bush, ultimul având în prezent o rată de popularitate de cca. 30 % , iar primii fiind mai populari printre intelectualii români decât printre alegătorii americani.
Tocmai de aceea, s-ar părea, până şi “elita” neoconservatoare care controlează mediatic şi ideologic Partidul Republican a recunoscut că un eventual cuplu McCain-Lieberman nu ar inspira decât un entuziasm geriatric, şi nicidecum o mişcare care să ducă la cucerirea Casei Albe şi deci la controlul executivului american şi al politicii externe. Şi, din punct de vedere neoconservator, acesta e principalul obiectiv: cel al unei politici externe americane axate pe menţinerea presiunii pe inamicii musulmani ai Israelului. Spre deosebire de McCain, Obama nu a oferit suficiente garanţii în această privinţă şi e mai apropiat de intelectualitatea evreiască liberală decât de mediile evreieşti şi fundamentalist-creştine pro-Israel ( vezi aici si aici). În aceste condiţii, în care votul minorităţilor se duce, cu strivitoare diferenţă de până la 55%, în favoarea lui Obama, opţiunea lui McCain era de a-şi căuta un vice-preşedinte care să poată câştiga votul femeilor dezamăgite de eşecul candidaturii lui Hillary Clinton şi care să poată aduce voturile bazei conservatoare, religioase, pro-NRA, anti-imigraţie ilegală, voturi pe care el însuşi nu le putea atrage (votanţii lui Mike Huckabee şi ai lui Ron Paul). Şi Sarah Palin a demonstrat, prin discursul ei populist de aseară, că poate vorbi limba Americii profunde, a acelei “small town America” uitate în ultimii 20 de ani de un partid republican prins în mrejele neoliberale ale marilor corporaţii şi ale neoconilor (o mare corporaţie mediatică). Puşi în faţa situaţiei de a vedea la Casa Albă un preşedinte, Barack Obama, care e contrar intereselor lor, neoconservatorii au scos din pălărie iepurele paleoconservator Sara Palin şi au reaprins în sânul Vechii Drepte speranţele că, fie şi din raţiuni cinic-electorale, carantina trotsky-istilor neoconservatori asupra conservatorilor, a vechii drepte, va fi ridicată.
Ceea ce ne interesează pe noi, pe românii, la Sarah Palin, e exemplul unui discurs antielitist, populist, cu adevărat de dreapta. Sarah Palin nu a operat o schimbare de discurs, ci de loc: a readus discursul Republican la rădăcinile Americii profunde, de oraş mic, de Midwest. Discursul ei nu e unul care predică valori abstracte, ci modul de viaţă al americanilor de rând. Ca atare, e un discurs antielitist în măsura în care pune sub semnul întrebării legitimitatea elitelor intelectual-mediatico-politice americane actuale. De aceea, e relevant şi pentru România.
Când, acum un an de zile, atrăgeam atenţia asupra faptului că “elita” din jurul preşedintelui Băsescu e antipopulistă, mi-am atras acuzaţia de păşunist. Când am scris despre România profundă, dl Patapievici m-a întrebat refractar ce a aceea. Când am scris despre România “veche” şi despre dezastrul produs de ingineriile sociale care au dus la emigrarea românilor şi la imigrarea în România a pachistanezilor şi chinezilor, am fost considerat legionar. Toate acestea au venit din partea unei elite de dreapta care nu acceptă nici un discurs cu adevărat de dreapta. A unei elite care confundă, sau se preface a nu înţelege, diferenţa şi tensiunile dintre dreapta economică, liberală, şi dreapta politică, conservatoare. După cum o dovedeşte şi articolul unui incompetent cicisbeu al elitei, un fel de “gândăcel cu mustăţile de aţă” care ne dă bună-dimineaţa de pe vrejul Cotidianului în fiecare marţi, zi cu ghinion pentru el, că e citit de noi, şi pentru noi, că îl citim pe el, discursul şi prezenţa Sarei Palin sunt de lăudat când se întâmplă în America. Dar ferească sfântul să se întâmple la noi. În context românesc, Sarah Palin ar fi considerată legionară şi i s-ar explica imediat că nu păşcănenii, sau adjudenii sau focşănenii contează, ci Locke, Hobbes şi chiar Pascal. De la care putem învăţa să leşinăm demn.
August 25th, 2009 
VR 
Posted in Uncategorized 
Tags: 
