– Care ar fi acum, părinte, la ceas de derută, interesul naţional pentru neamul românesc?
– Redresarea morală, lupta împotriva patimilor din noi, reînnoirea vieţii noastre spirituale şi revenirea la făgaşul nostru de origine.
– Deţinem oare noi, românii, vre-o comoară de se înverşunează toţi şi toate împotriva noastră?
– Comoara românilor este credinţa ortodoxă. Toată lucrarea răului este îndreptată împotriva ei. Câtă vreme există viaţă monahală nu e totul pierdut. Cei înverşunaţi împotrivă nu ne vor neapărat numai teritoriile, ci, mai ales, distrugerea spiritului românesc, secătuirea lui picătură cu picătură. Se lucrează extrem de subtil la aceasta!
– Tăvălugul vieţii moderne de consum cu orice preţ, nu mai poate fi oprit!
– Viaţa modernă este cu atât mai periculoasă cu cât noi ne îndepărtăm de originea noastră. Nu mai avem tradiţii, obiceiuri, straiele noastre, ţinuta noastră… Le-am anulat, îmbrăţişând tot ceea ce este străin spiritului nostru. Aceasta este o slăbiciune – să iei mai întâi tot răul de la celelalte popoare.
– În cine stă nădejdea salvării?
– Tinerii! Şcoala trebuie să-i recâştige pentru viaţa morală spre regenerarea spirituală. Şi familia! Dacă un tânăr creşte într-o familie sănătoasă, el va putea, prin şcoală şi biserică, să se împlinească şi în societate.
– Dar tinerii au nevoie de modele!
– Vieţile sfinţilor şi modelele de viaţă ale înaintaşilor noştri, de la Ştefan cel Mare, dacă nu mai dinainte şi până în zilele noastre. Altele nu pot fi!
– Pe ce ar trebui să se sprijine ţara şi omul?
– Ţara pe biserică, armată şi şcoală, iar omul pe familie.
– Ce-i sfătuiţi pe români acum, când toţi par derutaţi!
– Să asculte numai de gândul lui Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
România – Grădina Maicii Domnului
– De ce în popor i se spune Ţării – “Grădina Maicii Domnului”?
– Când Dumnezeu a împărţit neamurilor teritoriile ca moştenire a sa, românii, cu bunul lor simţ caracteristic au dat întâietate tot altora. Când au ajuns şi ei, în sfârşit, la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Sfântul Petru a dat din umeri şi atunci, văzând smerenia românilor, Dumnezeu a spus: “Petre, dă-le un colţ din Grădina Raiului”. Dincolo de poveste, adevărat este că Maica Domnului e aici, cu noi. (…)
Interesul naţional este Învierea!
– Concluzia pe care o putem sublinia, pentru cititori, ar fi aceea că interesul naţional se identifică pentru orice neam, cu ţelul său final. Care este el şi pentru noi şi pentru alţii, viaţa neamului sau eternitatea scânteii sale divine?
– Dacă este viaţă, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi-o asigura. Toate sunt bun, chiar şi cele mai rele!
Se pune deci problema: după ce se conduc naţiunile în raport cu alte naţiuni? După animalul din ele? După tigrul din ele? După legea peştilor din mare sau a fiarelor din pădure?
Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea! Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos! Creaţia, cultura, nu-s decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această Înviere. Ele sunt rodul talentului, pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, “Învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.
Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.
Sfântul Ioan, povestind ceea ce vede dincolo de pământuri, spune: “Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi luminătorul îi este Mielul”.
“Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea” (Apocalipsa 21, 23-24).
Şi în altă parte: “Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15,4).
– Rămâne de văzut cum se va prezenta neamul nostru şi mai ales, cum se vor prezenta “regii şi împăraţii” săi, la marea Judecată!
Interviu de: Maria Mihălcescu, revista Interesul Naţional, anul I, nr. 2, iunie 2001 – republicat de Mănăstirea Petru Vodă
Carte Document: „Din învăţăturile și minunile Părintelui Justin”, editată de Fundația Justin Pârvu
Această carte, editată prin osârdia maicilor mănăstirii Paltin Petru-Vodă, conţine în prima parte sfaturi esenţiale din învăţătura Părintelui Justin ce privesc următoarele teme: Dreapta Credinţă, Neamul românesc, Dictatura biometrică, Cinstirea Sfinţilor Mucenici din temniţele comuniste, Viaţa în familie, Cuvinte către tineri, Sfaturi duhovnicești. În partea a doua a cărţii sunt incluse minuni săvârșite de Preacuviosul Părinte Justin Pârvu, atât din timpul vieţii cât și după adormirea sa întru Domnul, minuni adunate din relatările credincioșilor, ne informeaza portalul revistei Atitudini.
Nr. pagini: 160 | Preț: 8 lei. (nu conține costul transportului)
Pentru comenzi accesați această pagină.
Într-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum, printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.
Eminescu atribuie „lucrului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu rosturile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).
Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.
Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.
Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste. Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.
(rostit la 8 martie 1978 în miercurea din Săptămâna brânzei) “Cuvântul cel dintăi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele pe care a început Isus a le face şi a le învăţa”. (Fapte 1, 1) A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira şi nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe. Cuvintele aceastea, rostite şi scrise aici (în Sfânta Scriptură), sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspaimântători ai patimilor, şi nu nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu eşti înger. Dacă nu ţi-a spus-o nimeni pâna acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia Lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună. Ce ştii tu tinere despre Hristos?
Dacă tot ceea ce ştii ai învaţat în şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea credinţa de un adevăr – de singurul adevăr care te poate face liber. Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos? Dacă tot ceea ce ştii se reduce la (cazul lui) Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la educaţia aşa-zis ‘ateist-ştiinţifică’, ai fost privat în mod neomenos de lumina adevăratei culturi, de strălucirea spiritualitaţii, care este garanţia libertăţii tale de om. Unde ai auzit prietene cuvintele acestea: ‘Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-va pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc? (Matei 5, 44). Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai bună, mai dreaptă şi mai simplă dacât cea pe care rătăceşti orbecăind acum? Cine ţi-a pus vălul peste ochi, ca să nu poţi vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de Iisus pănă la ultimele ei consecinţe? Te văd pe stradă prietene tânăr şi frumos; şi, deodată totul se schimbă în tine, faţa ta se schimonoseşte, instinctele îţi răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţa ca o dezlănţuire de stihii, şi devii violent…De unde ai învaţat violenţa, tinere? De la cine?
Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii in lacrimi, ţi-am vazut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut că nu de la ei ai invăţat-o… Atunci, de unde? Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui. Afară, pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis. Te-am văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând – şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată, cine este vinovat de căderea ta. Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa ta răvăşită, numai în ea îţi vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserică vei auzi glasul lui Isus spunându-ţi cu blândeţe: ‚Fiule, iertate îţi sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti!’… Nimeni nu ţi-a spus vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ura de clasă, de ura politică, de ură şi mereu de ură. Cuvântul ’iubire’ ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei (pasaj citat de M. Eliade în protestul pe care l-a semnat la 21 mai 1979, în numele Comitetului pentru apărarea Preotului Calciu, constituit la New York). Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acel glas al lui Isus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său: ‚Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că in tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?’ (Cf. I Corinteni 3, 16). Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor: tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din sacrul oficiu de a fi templu în care să locuiască Dumnezeu. Noi te chemăm la puritate. Dacă nu ai uitat cuvântul ’inocenţă’, dacă au mai rămas zone de copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări. Vino în biserica lui Hristos! Ca să înveţi ce este inocenţa şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este sensul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei află ca viaţa noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânescă neantul. Vei avea o nădejde şi nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţa şi credinţa te va mântui. Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun. Acesta este, tânărul meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni nu te-a învăţat să te lupţi, prin transparenţa viselor tale de inocenţă, care te mai bântuie din când în când. Iisus te caută, Iisus te-a aflat!
“Si cea mai groasa minte inculta, hranita cu idei politice nedigerate, poate face deosebirea intre state mari si state mici, pentru ca de la inaltimea kilometrilor tarii sale si a productiei umane, a ispravilor tehnicei sa decreteze ca trebuie sa dispara, devenind niste simple aceste trecatoare formatiuni care incurca marele mers al lumii. Ideia nationala, pe care totusi, pentru ai lor, se sprijina, nu constituie nicio piedica atunci cind e vorba de acele tari, cu privire la care, cindva Leopoldul cel vechi al Belgiei gasise formula: .Statul regelui Leopold nu era un stat national. Valonii sint francezi, flamanzii, intre cari este si astazi o periculoasa agitatie, apartin rasei germane. O istorie a Belgiei s-a putut scrie, dar pe baza vitalitatii oraselor, iar numele vine dintr-o vreme, in cursul careia a fost anexiunea de douazeci de ani la Franta. Dar vointa de a trai a Belgiei e azi o imensa putere morala. Si, in afara de aceasta, statul e de interes european. O Belgie se cere neaparat acolo unde nu poate fi nici Franta, nici Germania. Tot asa, pe linga valoarea categoricului imperativ national, e cazul Romaniei. Ea are la Gurile Dunarii un rol care nu poate fi incredintat nimanuia. Germania, de o parte, ori Rusia, de alta, nu pot stapini aici decit in dauna unor interese care sint ale tuturor statelor europene. E un lucru care, daca am sti sa vorbim de drepturile noastre, ar trebui sa fie continuu amintit.”
Nicolae Iorga “Neamul romanesc” anul XXXV, nr. 22, din 28 ianuarie 1940, p.1
April 5th, 2015 
VR 
– Care ar fi acum, părinte, la ceas de derută, interesul naţional pentru neamul românesc?
Posted in 
Tags: 
