Victor Roncea Blog

Mi-am construit templul în jurul unui Punct Fix – Familia. Fericirea mi-am imaginat-o într-un cămin şi Dumnezeu mi-a dat-o. Am cunoscut taina casatoriei şi miracolul creaţiei. În pântecul meu a început să crească încet, ca o floricică dintr-un bob, un prunc. Viitoarele mămici cultivă un soi de comunicare telepatică cu pruncii pe cale să se nască. O mângâiere a pântecului înseamnă „Puiul meu, ce mult te iubesc!”, „Ce mult te aştept!”, „Tu eşti iubirea mea!”. Am simţit mereu că „Te iubesc!” spus copilului meu e prea puţin faţă de ceea ce simt. Iubirea mea nu se poate limita prin cuvinte. E absoluta, deci nelimitată.

Copilaşul meu a intrat în viaţa mea fără să-mi aducă durere.  Nu pot uita şi, iar, nu pot exprima ce emoţie, oarecum religioasă, am avut când l-am ţinut prima oară în braţe. Era îngeraşul mult aşteptat în sanctuarul nostru. Am cunoscut atunci adevărata bucurie a împlinirii. Totul s-a schimbat, valorile şi-au schimbat ierarhia. Templul fericirii noastre se proiecta optimist, fericirea noastră se condiţiona de fericirea fiului nostru.  În cinstea Măicuţei Domnului l-am botezat Marian, dar şi Iulian ca pe tăticul lui.

În viaţa asta trebuie să învăţăm să-L iubim mai mult decât orice pe Dumnezeu. Sunt o persoană credincioasă, dar cred că am greşit… Dumnezeul sanctuarului meu este Marian. L-am supărat pe Dumnezeu şi, când Marian avea 3 ani, tăticul lui a plecat la îngeri. Am căzut, dar copilul meu m-a ajutat să mă ridic. Aveam o misiune – trebuia să am grijă ca Marian să fie fericit, să ajungă un om mare, doctor (dorinţa mea) sau preot (dorinţa lui). Copilaşul meu mi-a închis rănile pierderii soţului, eram iar puternică şi optimistă.

Peste alţi 3 ani a început un alt calvar, mult mai dur. Doctorii de la Spitalul de Pediatrie „Sfânta Maria” din Iaşi îmi spun că Marian are cancer limfatic … Cuvântul acesta „CANCER”, în capul meu sună asemeni zgomotului cuielor bătute în sicriul soţului meu în acea zi deprimantă de noiembrie. De ce copilul meu? De ce eu? De ce CANCER? Sunt întrebări cu care mi-am prins mintea în cuie. Ultimul gând seara era primul gând dimineaţa: „Marian are CANCER!” Apoi venea marele adevăr: „Nu pot trăi fără Marian!”

Am căutat atunci fericirea în lucruri mărunte. M-am străduit să memorez ochişorii, guriţa, râsul, mângâierile, cu alte cuvinte, totul. Şi tot nu mă puteam consola. Îi privesc ochii limpezi şi mă rog să nu se închidă pe veci. Mi se face dor de el când doarme şi mă gândesc că poate trebuia să îl sărut şi să il alint mult mai mult, ca pentru ultima oară. Îl strâng în braţe şi îmi impun să îmi amintesc căldura şi mă rog la Dumnezeu să nu apuc ziua în care trupul să-i fie rece. Îl văd şi mă gândesc că n-aş putea să mă întorc într-o casă goală. Cine îmi mai sare în braţe şi cine îmi mai strigă „Mami!” ?

Din 2008 luptăm împreună. În ciuda restricţiilor şi a suferinţelor inerente tratamentelor, Marian a colaborat căci este un luptător adevărat. Au fost şi momente dure. „Mami, nu mai pot!”, ţipetele de durere, suferinţa înfundată, îngrămădită de el forţat în sufleţel, ca nişte cerşafuri într-un cufăr mult prea plin, sunt momente din coşmarul lui şi al meu.

Am vrut să fie doctor. Ce ironie? Coordonate de interes în universul lui sunt: „hemoglobina”, „perfuzie”, „aparate”, „iar analize”, „Nu vreau venula la picior!”, ,,Când plecăm acasă?”, „Cum e TGP-ul tău?” etc. Mă simt neputincioasă în faţa realităţii. În coşmarurile nocturne eu înving. În cel diurn nu am nicio putere.

Ducem o lupte sisifică. Purtăm, asemeni lui Sisif, o greutate pe umeri şi când credem că putem să ne uşurăm umerii, ne prăbuşim la loc. Deşi şansele de vindecare erau iniţial de 95%, după fiecare protocol  (ABVD, radioterapie, EPOH şi acum ICE) procentul se diminua către ceilalţi 5% care…

Duşmanul nostru e puternic şi viclean. Pare invincibil, spun „pare” căci, Doamne, Marian mai are o şansă! Medicina evoluează de la an la an. Dacă în 2008 cineva lua Premiul Nobel pentru descoperirea celulelor STEM şi a importanţei lor, azi deja se fac transplanturi. Vestea cea bună e urmată de vestea cea rea. Operaţia costă enorm, zeci de mii de euro în România şi peste o sută de mii de euro în unele spitale din Europa. Este o sumă pe care nu o pot acoperi din salariul meu de profesor, din pensia de orfan sau de handicap a lui Marian, ori din economiile mele. Altă veste proastă este că transplantul trebuie să se facă foarte curând. Altă veste proastă este că o posibilă decontare a costurilor operaţiei de către guvern poate veni prea târziu sau niciodată.

Ce îmi rămâne de făcut? Nu pot decât să ies în stradă şi să strig: „AJUTOR!”

Am realizat atunci că Dumnezeu, în chip nevăzut, se ascunde în oamenii buni. Oameni care l-au cunoscut şi oameni care nu l-au cunoscut pe Marian mi-au sărit în ajutor. Oameni buni care, din puţinul lor, au donat o părticică fără să ceară nimic în schimb, însă toţi cu aceeaşi dorinţă – „Marian trebuie să trăiască!”

Om bun, care ai citit până la sfârşit, te rog: „Salvează-mi copilul!”

Mami

Ciobanu Carmen Mihaela

Cine poate ajuta:

Contul bancar in EURO –  Cod IBAN: RO09RNCB0533107388160002

deschis la Banca Comercială Română S. A.

Bld. Regina Elisabeta nr. 5, sector 3, loc. Bucureşti

SWIFT: RNCB RO BU

Contul bancar in RON-  Cod IBAN: RO36RNCB0533107388160001

deschis la Banca Comercială Română S. A.

Bld. Regina Elisabeta nr. 5, sector 3, loc. Bucureşti

SWIFT: RNCB RO BU

Contul bancar in USD –  Cod IBAN: RO96RNCB0686107388160001

deschis la Banca Comercială Română S. A.

Bld. Regina Elisabeta nr. 5, sector 3, loc. Bucureşti

SWIFT: RNCB RO BU

Pe numele  Ciobanu Carmen Mihaela

Salvati-l pe Marian!