Biserica pe scenă
de Cristina MODREANU
23 IUNIE 2009
Există în teatru o expresie – încă folosită de unii, ironizată de alţii – „templul teatrului”. Mulţi ani la rând, comparaţia teatrului cu un templu şi a scenei cu un altar a funcţionat din inerţie, fiind considerată un semn de respect pentru această artă. Din fericire, asta nu a împiedicat oamenii „fără frică de Dumnezeu” să se implice în această artă. O spun chiar dacă o să fiu excomunicată pentru asta: sunt printre aceia care cred că teatrul n-are nimic, şi nu trebuie să aibă de-a face cu biserica şi că cele două instituţii au fiecare legile de funcţionare şi existenţa lor, chiar dacă uneori interferează. Problemele apar abia atunci când încerci să aduci teatrul la biserică sau biserica la teatru.
În ultima vreme, tot mai mulţi actori de la noi – unii celebri – şi-au mărturisit în public ceea ce s-ar putea numi „întoarcerea la credinţă” şi au vorbit în varii ocazii, în cărţi, interviuri sau conferinţe despre binefacerile credinţei. Nimic rău în asta: oamenii au avut şi vor avea întotdeauna nevoie de o îndrumare spirituală, iar dacă vocile pe care ei le respectă sunt gata să-şi asume şi acest rol, cinste lor! E un rol important, cu o mare responsabilitate, dar cât se poate de necesar într-o perioadă de confuzie a valorilor. La fel, nu e nimic de comentat când e vorba despre actori care au părăsit scena pentru viaţa monahală. Se poate spune, deci, că e foarte bine când teatrul merge spre biserică.
Problemele intervin atunci când relaţia dintre teatru şi biserică e radicalizată într-un fel care nu poate face bine nimănui: recent, doi tineri actori şi-au dat demisia de la Teatrul Naţional din Bucureşti – loc în care visează să fie angajaţi majoritatea actorilor români – după ce duhovnicul lor a văzut vizionarea spectacolului în care ei ar fi trebuit să joace. Nu se ştie ce anume le-a spus duhovnicul – poate a fost nemulţumit fiindcă în spectacol exista o scenă care simula o slujbă de înmormântare – dar cert este că tinerii şi-au dat demisia, punând frână unor cariere care se dovedeau extrem de promiţătoare (?! – adica nu vor mai fi lasati sa profeseze? – nota mea).
O asemenea întâmplare, care nu este o excepţie, de vreme ce din ce în ce mai mulţi actori vorbesc despre relaţia lor cu biserica şi simt nevoia să-şi consulte duhovnicul în legătură cu spectacolele în care joacă, nu este un fapt divers, ci un serios semnal de alarmă. Într-o societate puternic impregnată de valorile religioase – atât de puternic încât numărul zilelor libere pe motiv de sărbătoare religioasă pare să crească în fiecare an, atât de puternic încât statul român (un stat declarat laic) consumă din banii publici pentru a construi biserici (de ce nu şi case de rugăciune?), dacă biserica vrea să urce pe scenă, ar trebui îndemnată să-şi ia în serios rolul şi să încerce să facă din acesta, pe cât posibil, un rol exclusiv pozitiv.
[email protected]
Alte articole de aceeasi “preoteasa” a “templului teatrului”:
Iisus pe scena – Evanghelistii
Cristina Modreanu
Gândul, ianuarie 2006
Când o premieră a unui teatru provoacă un val de ştiri şi declaraţii peste tot în presă nu e neapărat semn bun. Variantele sunt două: fie cineva a fost destul de abil încât să gândească inteligent o campanie de promovare a noului “produs cultural”, fie o întâmplare, care nu are, în realitate, nimic de-a face cu spectacolul propriu-zis a făcut să se inflameze spiritele.
Cum prima variantă e încă destul de rară, din păcate, la noi, rămâne doar cea de a doua să se verifice şi în cazul mult discutatei premiere a piesei Evangheliştii de Alina Mungiu Pippidi, montată de curând la Ateneul Tătăraşi din Iaşi. Atât Biserica catolică, cât şi cea ortodoxă s-au întrecut, prin reprezentanţi, în a critica acest demers, uitând parcă total că era vorba de unul artistic, adică provenind dintr-o zonă considerată, în general, liberă de cenzură. Mai mult decât atât, era vorba, în toate declaraţiile cu pricina, care exprimau dezacorduri, regrete şi sentimente jignite, de păreri întemeiate pe aer, fiindcă nimeni dintre cei responsabili cu înfierarea nu văzuse spectacolul în cauză. Şi se mândreau cu asta! Sunt sigură că vor continua să dezbată problema în amănunt fără să se deranjeze să arunce un ochi în sala de spectacol.
Nu e prima dată când se întâmplă asemenea “accidente” în teatrul românesc: în 1995, o piesă celebră pe Broadway, ecranizată şi îndelung comentată, Îngeri în America a provocat demonstraţii similare, cu tot cu rupere de afişe, pentru că trata, printre altele, tema cuplului homosexual. Însăşi piesa Alinei Mungiu, Evangheliştii, desemnată de UNITER drept piesa anului 1992 şi publicată în volum, a mai stârnit comentarii în momentul în care un regizor a încercat să o monteze, la ceva timp de la publicare.
Suntem, acum, în 2005 şi pare că nimic nu s-a schimbat în tot acest timp când vine vorba despre poziţia pe care o are această societate, cu tot cu membrii ei marcanţi, faţă de libertatea de exprimare, teoretic cel mai important câştig al nostru după 1989! Teoretic. Distanţa e, în realitate, enormă de la emanciparea din declaraţii până la atmosfera de Ev Mediu care adie când citeşti ce păreri emit înalţii prelaţi despre o expoziţie considerată o insultă la adresa Sfântului Ştefan cel Mare, cum s-a întâmplat nu demult, sau despre acest text, care îşi permite un comentariu asupra Evangheliei.
O asemenea interpretare îşi permitea nu demult şi un film care a făcut multă vâlvă tocmai din această cauză, The Passion of Christ, în viziunea lui Mel Gibson. Şi acolo şi aici se aplică acelaşi tipar, care face de două ori rău artei: întâi, pentru că îi pune la îndoială un drept inatacabil într-un stat normal, a doua oară, pentru că întunecă orizontul critic şi face, paradoxal, o reclamă uneori nemeritată produsului cultural în discuţie. Pe cine mai interesează, în acest context, cum arată de fapt spectacolul respectiv, dacă actorii sunt buni, regia inovatoare şi, mai ales, dacă publicul pleacă de la spectacol cu un gând în plus?
Oricum ar fi, faptul că se vorbeşte pe scenă despre Iisus nu înseamnă că biserica trebuie să devină critic de teatru.
Cacealmaua Evanghelistii
Cristina Modreanu
Gândul, februarie 2006
(…) Că regizorul Benoît Vitse nu este chiar o victimă inocentă a “primitivismului românesc”, aşa cum încearcă să acrediteze articolul din Le Monde, o demonstrează intenţia sa declarată de a scrie o continuare a piesei, avându-l ca personaj pe Gigi Becali, care s-a exprimat într-o emisiune televizată împotriva piesei. Dacă poate fi de înţeles dorinţa de succes a unui regizor care n-a avut parte până acum de ecouri la spectacolele sale realizate în România, inexplicabile sunt declaraţiile din Le Monde ale autoarei textului, Alina Mungiu-Pippidi, de natură să hrănească o sumă de clişee vehiculate oricum despre România, clişee pe care domnia-sa încearcă să le combată în calitate de jurnalist politic internaţional.
“Mă aşteptam la o reacţie violentă, dar aş fi preferat să nu fi fost piesa mea revelatorul primitivismului societăţii noastre. Trăim într-o societate ipocrită ca pe timpul dictatorului Ceauşescu. În epoca aceea, eram cu toţii comunişti, astăzi suntem cu toţii ortodocşi. Creştinismul nostru de vitrină ascunde o incredibilă înapoiere”, spune Alina Mungiu Pippidi în cotidianul francez. Ceea ce omite să menţioneze autoarea Evangheliştilor este faptul că în presa din România au apărut şi multe articole ce apărau dreptul la expresie şi reproşau reprezentanţilor Bisericii că au cerut interzicerea spectacolului. Pe marginea acestuia a fost o dezbatere publică, cu păreri pro şi contra, o dezbatere civilizată, cu excepţia ieşirilor unor extremişti de profesie, aşa încât premiera Evangheliştilor a fost, mai degrabă, revelatorul sănătăţii opiniei publice româneşti, care a reacţionat imediat. O dovadă în acest sens este dosarul de presă inclus în ediţia definitivă a textului, apărută recent la Cartea Românească.
Crucea şi gândul
de Cristina MODREANU
09 IANUARIE 2008
Privirea absentă, pletele fluturând în vânt, degetele împreunate alunecând de la frunte peste pieptul plin, abia acoperit de o bluză roşie, cu decolteu. Nici o privire spre biserica pe lângă care ştie că trece. Mi s-a părut cea mai şocantă dintre imaginile inteligent surprinse de tânărul artist Dan Acostioaie în video-instalaţia sa numită Crossroad (acum expusă la Tate Modern, Londra) şi având ca subiect obiceiul românilor de a-şi face cruce când trec pe stradă prin dreptul unei biserici.
Nu ştiu când s-a instaurat el – gestul – dar e izbitoare (poate simptomatică?) urgenţa cu care el a devenit un gest reflex, de cele mai multe ori lipsit de orice semnificaţie. Cine i-a învăţat pe puştii aceştia, care continuă să-şi vorbească veseli în timp ce-şi fac semnul crucii, fără să îndrepte vreun gând spre biserică şi semnificaţiile ei, că trebuie să-şi ridice astfel degetele la frunte? Cine i-a băgat în cap tinerei sexy pe care o descriam mai devreme că n-ar strica să-şi amestece gândurile lumeşti la care are tot dreptul cu cele sfinte, pentru orice eventualitate? Cine îl pune pe cel de pe bicicletă să-şi rişte siguranţa personală de dragul unui gest a cărui semnificaţie n-ar şti probabil să o explice? De ce să-şi mute gospodina sacoşele grele dintr-o mână în alta, bombănind despre viaţa ei grea, şi poate păcătuind astfel, de dragul unei clipe risipite iremediabil?
Artistul ieşean a avut materie de lucru bogată – mai ales într-un oraş ce se crede un centru al ortodoxiei – şi a ştiut să aleagă imagini ce vorbesc de la sine: oameni tineri şi bătrâni, veseli sau trişti, grăbiţi sau relaxaţi, frumoşi sau urâţi, graşi sau slabi, cu toţii însoţind semnul crucii de o indiferenţă liniştită, ca şi cum şi-ar spăla mâinile când intră în casă. Îi priveşti şi îţi repeţi în sinea ta „să nu-ţi faci niciodată cruce pe stradă!”, fiindcă ţi se pare un soi de blasfemie ceea ce vezi. Sau cel puţin o risipă dureroasă.
Un singur gând, fără nici o gesticulaţie ataşată, ar valora desigur mai mult, dacă ar reuşi să învingă toate celelalte gânduri ce ne trec laolaltă prin cap, dacă ar reuşi să ne stăpânească pe deplin conştiinţa, fie şi numai pentru câteva secunde. Dar adevărul trist este că risipa de gesturi ne e proprie, chiar şi când e vorba despre credinţă, în timp ce liniştea unui gând ne sperie.
Dan Puric – un ”spărgător profesionist” de limbaje teatrale
de Cristina MODREANU
17 FEBRUARIE 2009
O sală plină l-a aplaudat în picioare și i-a cântat la mulți ani de ziua lui. Unii au stat în picioare mai bine de două ore ca să participe la ”mărturisirea” publică făcută de sărbătorit. Dacă mâine ar înființa vreun cult, Dan Puric ar avea imediat, cu siguranță, sute dacă nu mii de adepți. De ce? Pentru că oamenii au nevoie să creadă în ceva, au nevoie să li se povestească lucruri frumoase, să întâlnească oameni buni, să trăiască sentimente înălțătoare și să experimenteze emoția, în cel mai adânc și adevărat sens al ei. Simplitatea unei povești și umorul cu care o spui poate să-i cucerească imediat. Iar Dan Puric, un actor inteligent și intuitiv, a înțeles cât de puternică este forța pe care o poate avea ”povestașul” și a construit un anume fel al său de a spune povestea plecând tocmai de la acest adevăr.
Publicul care a umplut sala Rapsodia de pe Lipscani la spectacolul creat special pentru aniversarea a 50 de ani ai actorului și 10 ani de existență a Companiei Passe-Partout pe care el a înființat-o, era unul extrem de divers: de la spectatori obișnuiți de teatru, critici, colegi actori și regizori, până la sfinți părinți, călugărițe, pensionare fericite că l-au urmărit pe actor la TV și acum îl văd în carne și oase. Dar acest amestec era expresia unui adevăr: acela că tipul de teatru fără cuvinte pe care îl face Dan Puric – dar și, nu mai puțin, cele două cărți scrise de el recent, cărți ce au înregistrat un record de vânzări – au găsit calea directă spre inima spectatorului, indiferent din ce clasă socială provine el sau ce nivel intelectual are. Cum spune chiar Puric, ”arta e ca o pâine, unii pot mănânca doar coaja, alții mănâncă și miezul, dar pe toți îi hrănește măcar un pic”.
Pe lângă spectacol, alcătuit dintr-un schetch imitând un talk-show TV, proiecția unui film cu fragmente din spectacole, turnee, interviuri ale lui Puric și ale companiei, dar și, mai ales, dintr-un ”duel” pantomimic între componenții vechii trupe Dan Puric și actualii colaboratori ai actorului, seara aniversară a conținut și lansarea unui album ce face istoria Companiei Passe-Partout în imagini. Ceva din esența fiecărui spectacol pe care Dan Puric și-a pus amprenta în ultimii zece ani se păstrează în fotografii sau în citatele alese și prezervă memoria unui fenomen teatral distinct în peisajul de gen de după 1990.
Cum spunea personajul din talk-show-ul TV încercând să-l definească pe Dan Puric, e vorba aici despre ”un spărgător pofesionist de limbaje teatrale”.