Victor Roncea Blog

Personal nu i-am cunoscut decât pe câţi­va dintre securiştii care se ocupau înde­aproape de artişti. Mai bine zis, doar pe cei care se arătau adesea prin mediile pe care le frecventam.
N-aveau nimic deo­sebit, iar cu ce se îndeletniceau nu ştiam. Unii au păţit ceea ce era logic să păţească. Au căutat să le fie simpatici artiştilor pe care-i spionau şi au căzut într-un complex profesional de admi­ra­ţie. Cred că le era ruşine de treaba pe care ajunseseră s-o facă. Ulterior, când artiştii au avut acces la dosarele de la CNSAS, l-am citit şi eu pe al pictorului Mihai Bandac, minunându-mă cât de tâmpiţi puteau fi mulţi dintre ofiţerii care ne monitorizau.
Prin anii 1975 ne adunam seară de seară în atelierul lui Bandac din Strada Eforie vreo zece pictori, sticlari, medici, ceramişti şi gazetari. Întâlnirile urmau în esenţă la fel: partea întâi cu toţi comba­tanţii treji, partea a doua cu toţi afumaţi, iar unii biruiţi bine de votcă. Într-una din seri, la jumătatea distanţei dintre luciditate şi frenezie bahică, s-a decis în unanimitate constituirea unei societăţi secrete pentru salvarea femeilor înde­lung neglijate de bărbaţii lor. Era, bineînţeles, o distracţie, un delir de cheflii cu imaginaţie, hai să-i spunem şi o bagatelă de bodegă, marcată de erotisme fără perdea, pe care numai nişte dobitoci de securişti puteau s-o ia în grav.
Dosarul SIRFA de la CNSAS – aşa ar fi urmat să se cheme Societatea – e în în­tre­gime lucrarea unor mărginiţi care făceau din ţânţar armăsar, spre a le dovedi şefilor lor, coloneii şi generalii, cât de vi­gilenţi, de harnici şi de mari spioni erau.
În grupul de artişti, vreo doi erau turnători. Pe unul din ei îl ştiam toţi că-i scriitor vopsit, pe celălalt nu l-am ghicit nici atunci, nici citind dosarul. În ce mă priveşte, m-a salvat de grija Securităţii faptul că nu ţin la băutură. Când şedinţele SIRFA intrau în repriza a doua şi, cu votca în nas, începea licitaţia mas­cu­lină pentru recuperarea spirituală a unor neveste de colegi sau pictoriţe stă­tute, eu plecam. Tare mi-ar fi plăcut să particip măcar cu ideea la acele extrem de elaborate şi nobile, din punct de ve­de­re sexual, operaţiuni de ajutorare a doam­nelor. Numai că nu suport oamenii beţi. Pe artiştii din grup îi iubeam cât timp erau treji. Apoi plecam, preferând să-i ştiu doar în condiţia lor de creatori de mâna-ntâi.
Turnătorii, ca să-şi dovedească utilita­tea, prezentau în scris serile SIRFA ca pe nişte întruniri conspirative cu bătaie lun­gă şi antistatală, iar securiştii, ca să pară că au de muncă până peste cap, plusau la minciună. Pentru cine nu ştia despre ce era vorba, SIRFA putea să pară o ame­nin­ţare şi la pudoarea Lenuţei Ceauşescu. Pros­tia, când se încinge rău, mai dă şi în clocot. În zelul lor de nerozi înşiruiţi ie­rarhic, securiştii care se ocupau de so­cietatea aceea drăguţă şi atât de pro­vi­den­ţială în scopuri ţineau să-i convingă pe şefi că sunt pe cale să-i întoarcă pe câţiva dintre fervenţii grupului spre statutul de co­la­bo­ratori. Ceea ce era o mârşăvie. Mul­ţi oa­meni au fost nenorociţi astfel de se­cu­rişti lăudăroşi, care anunţau, ca-n agricultură, pro­ducţii-record de turnători la hectar.

Jurnalul National / 12/02/2009

SIRFA şi Securitatea
de Miron Manega

Pe uşa lui Nichita era lipit: “Dacă mă iubiţi, lăsaţi-mă să lucrez”. Alăturat se afla: “Aprobat SIRFA”.
Societatea Internaţională a Ridicării Femeii prin Artă (SIRFA) este mai mult o legen­dă decît a fost vreodată reali­tate. O legendă care a dat de lucru Securităţii. Era, de fapt, un fel de joacă organizată a unor adulţi artişti, o strategie de a înnobila votca şi de a da un sens metafizic elucubraţiilor boeme. A fost ideea pictorului Mihai Bandac, îmbrăţişată ­unanim de fluctuanta comunitate.
O GLUMĂ. Preşedinte de onoare şi “lider principal” al grupului SIRFA a fost Nichita Stănescu. SIRFA era organizată pe secţii cu denumiri care mai de care mai suprarealist-ţicnite: Trafic de influenţă, Şantaje, Pleonasm, Animozităţi de toamnă etc. Pictorul Mihai Bandac a definit SIRFA ca fiind “o invenţie, o me­ta­­foră sublimă. N-a fost nimic de fapt, a fost un joc de cuvinte, o societate filantropică, «interna­ţio­nală», bineînţeles, «în vederea renaşterii frumosului prin art㻓. Plasticianul Mircia Dumitrescu o cataloghează mai detaşat: “A fost o glumă la băutură. Puteam să-i spunem foarte bine SBDS – Societatea Băutorilor de Dimineaţa pînă Seara. La început se punea problema emanci­pă­rii virginelor prin artă. S-a renunţat la acest criteriu, ca să nu rămînă ideea fără obiect. Virgine erau prea puţine… Eu n-am fost cînd a pornit toată treaba, prin 1979. Iar Securitatea a intrat pe fir prin ’80-’81”.
COLONELUL. Contextul în care îşi desfăşura SIRFA activitatea era cît se poate de restrictiv, pentru că “ochiul şi timpanul” ve­gheau necontenit. “În casa lui Nichita veneau tot felul de oameni – povesteşte Mircia Du­mi­tres­cu – , de la miniştri pînă la oameni de rînd. Odată, urma să vină un colonel de securitate. Toţi prietenii lui Nichita au intrat brusc în panică şi au încercat să-l atenţioneze pe poet de gra­vitatea faptului. «Ter­mi­naţi cu prostiile! – le-a spus el. Mai bine să am un colonel în casă decît un informator. Nu vă daţi seama? Informatorul nu ştii ce pîrăşte, pe cînd ăsta aude cu urechile lui şi nu mai crede tot ce-i spune informatorul». Avea dreptate şi ne-a liniştit pe toţi”.
Tudor Octavian are şi el amintiri despre SIRFA: “Am fost invitat să fac parte din această organizaţie, dar, pentru că eu nu beam, n-am făcut faţă şi m-am retras. La această societate baza era votca. A fost, de fapt, o glumă a lui Mihai Bandac, ca să dea blazon întîlnirilor dintre artişti. Securitatea a luat în serios toată această pseudomişcare şi şi-a dat singură de lucru. Întîlnirile aveau loc fie la Mihai Bandac, fie la Ţumpi Rădulescu, fie la vreun atelier al Uniunii Artiştilor Plastici. De fapt, SIRFA nici n-a existat. A fost o realitate virtuală creată de Securitate, din prostie şi comoditate”.
Grupul s-a constituit în 1979, dar a intrat în vizorul Securităţii în 1981, cazul fiind încredinţat generalului Aron Bordea şi colonelului Gheorghe Dănescu. Făceau parte din SIRFA, conform unui raport de informator din 1982, următorii: Mihai Bandac, Ruxandra Garofeanu, Octavian Stoica, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mariana Pîcă, Mihai Cîrciog, Dan Claudiu Tănăsescu şi Iulian Neacşu. Numărul “sirfioţilor” a fost însă mult mai mare. Printre ei se numărau şi Ion Caramitru, Mircia Dumitrescu, Gheorghe Pituţ, Mircea Micu, Mihai Ungheanu, Dumitru Fărcaş etc.
Concluzia rapoartelor a fost următoarea: “SIRFA nu are implicaţii politice… Un anturaj decadent, caracterizat prin imoralitate şi promiscuitate, care oferă prilejuri pentru comentarii politice necorespunzătoare”.

Nichita a murit cu zile – declara pictorul Mihai Bandac în 1989.

Cînd încerci să afli ade­vă­ruri pe ca­re unii le as­cund, uneori descoperi lucruri pe care ai fi preferat să nu le afli. În cazul lui Ni­chita se poate spune că, din păcate, pe el l-au omorît prie­tenii. Nu din voinţă, ci din neglijenţă, egoism sau ires­ponsabilitate. Există, evident, prezumţia fatalistă că aşa trebuia să se întîmple. Probabil e adevărat, dar asta nu exclude responsabilitatea personală a făptuitorului moral. Cu atît mai mult cu cît nimeni nu şi-a ­recunoscut pînă acum vreo vină. S-a pus totul pe seama destinului.
TATĂL NOSTRU. În vara lui ’83, Alexandru Condeescu s-a căsătorit cu Ofelia Rotaru. Cununia civilă a avut loc în Bucureşti. Nichita Stănescu le-a fost naş, aşa cum le promisese. Proaspăt căsătoriţii au hotărît să mai facă însă o nuntă la Drobeta Tr. Seve­rin, de unde era mireasa. Nichita nu mai voia să meargă. Era obosit şi bolnav. Cu greu, s-a lăsat convins…
Cununia religioasă a fost oficiată la Severin de protopopul Crăciun Pufan. După ce s-a terminat slujba, Nichita s-a apropiat de preot şi l-a rugat: “Părinte, mai spune o dată, te rog, Tatăl Nostru. Doar pentru mine”. Tulburat, părintele Pufan i-a respectat dorinţa.
FRIG. A urmat nunta, care a avut loc în sala îngheţată a unei case de cultură. S-a dat şi darul, care a fost conform aşteptărilor, căci prezenţa naşului ridicase mulţumitor cota. La un moment dat, lui Nichita i s-a făcut frig. A mers pînă în casa preotului, să se mai încălzească. A revenit, dar pe la miezul nopţii şi-a dat seama că nu mai rezistă. “În timpul nunţii, am plecat la preot acasă pentru a vedea nişte cărţi – povesteşte Dora. Nichita s-a simţit foarte bine, i-a dedicat preotului poeme. Era o atmosferă caldă. La nuntă nu am mai stat mult. Începuse dansul, le-am lăsat tinerilor dreptul de a se distra, să se fure mireasa… Am mers acasă şi am dormit. A doua zi dimineaţa am luat masa cu mirii şi am hotărît plecarea. În tren, Nichita nu s-a mai simţit bine”…
NU TREBUIA. Scriitorul Victor Rusu, directorul Bibliotecii Judeţene Me­he­dinţi, o consideră pe Ofelia autorul moral al morţii lui Nichita. Au fost şi alţii, mulţi, care afirmă (dar numai confidenţial!) acelaşi lucru. Iar pictorul Mihai Bandac, în “Nichita Stă­nescu, atît cît mai ştim noi” (1989), declara: “Nichita nu trebuia să facă acel drum din 8, 9, 10, 11 decembrie 1983. Se simţea epuizat şi, fiind răcit, era îngrijorat. Nunta aia cu dar se putea ţine şi fără el, mai ales că era în reluarea sătească, după ediţia orăşenească. Afirm şi cu această ocazie, şi o să afirm mereu, de cîte ori o să pot, că Nichita a murit cu zile”.

Vezi Editia de Colectie – Nichita