Victor Roncea Blog

JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREŞTI
DOSAR NR. 14976/299/2007

DOMNULE PREŞEDINTE,

Subsemnatul RONCEA VICTOR, cu domiciliul ales în Bucureşti, sector 1, str. Ion Câmpineanu, nr. 4, parter,
în contradictoriu cu
LIICEANU GABRIEL, cu domiciliul în Bucureşti, sector 3, str. Intr. Vasile Lucaciu nr. 3, ap. 2,
urmând a fi citaţi şi
S.C. ZIUA S.R.L., cu sediul în Bucureşti, str. Ion Câmpineanu nr. 4,
ROŞCA STĂNESCU SORIN ŞTEFAN, cu domiciliul în Bucureşti, sector 2, str. Zece Mese nr.8, ap. 1, şi
SPÂNU ION, cu domiciliul în Bucureşti, sector 1, str. Ion Câmpineanu nr. 4,
în temeiul art. 3041 Cod de procedură civilă, în termen legal formulez prezentul

RECURS

Împotriva Sentinţei civile nr. 4907/14.04.2008, pronunţată de judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 14976/299/2007,
pentru următoarele

MOTIVE

I. Hotărârea nu este motivată;
II. Hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii;
III. În temeiul art. 3041 Cod de procedură civilă, solicit examinarea cauzei sub toate aspectele.

ÎN FAPT
Prin acţiunea înregistrată la instanţă la data de 23.07.2007, reclamantul Liiceanu Gabriel, prin avocat, a solicitat obligarea subsemnatului, a S.C. ZIUA S.R.L. (“Ziua”) şi a pârâţilor persoane fizice Roşca Stănescu Sorin Ştefan şi Spânu Ion, în solidar, la plata sumei de 300.000 lei cu tilu de daune morale. De asemenea, a mai solicitat reclamantul ca hotărârea ce se va pronunţa să fie publicată pe cheltuiala noastră în primele 10 ziare ca răspândire, precum şi în publicaţiile “Dilema Veche”, “22”, “Observator Cultural”, “Idei în dialog” şi “România Literară” – în baza principiului reparaţiei integrale şi adecvate a prejudiciului.
Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a admis în parte primul capăt de cerere, obligând pârâţii în solidar la plata unei sume de 150.000 lei, admiţând integral al doilea capăt de cerere.
Consider criticabilă soluţia instanţei de fond pentru următoarele motive.

Chestiune preliminară – calificarea corectă a căii de atac
Prevederile art. 2821 Cod de procedură civilă dispun în sensul că nu sunt atacabile cu apel cauzele al căror obiect, evaluabil în bani, ar fi sub valoarea de 100.000 lei.
Per a contrario, cele ale căror obiect are o valoare mai mare de 100.000 lei sunt supuse căii de atac a apelului.
Aşa cum am arătat, prin hotărârea recurată, instanţa de fond a admis în parte primul capăt de cerere, obligând pârâţii în solidar la plata unei sume de 150.000 lei.
Apreciez că în mod eronat instanţa de fond, în dispozitivul sentinţei recurate, a arătat că aceasta poate fi atacată cu recurs şi solicit calificarea corectă a căii de atac ca fiind apelul.
În acelaşi timp însă sunt legat de această dispoziţie, drept pentru care arăt motivele pentru care înţeleg să critic hotărârea instanţei de fond.

I. HOTÂRÂREA NU ESTE MOTIVATĂ. MOTIV DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 304 PCT. 7 COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ
În considerentele sentinţei civile recurate, instanţa face simple afirmaţii, ce nu pot fi reţinute drept o motivare care să îndreptăţească felul în care a avut loc dezlegarea pricinii.

a) Cu privire la fapta ilicită, se arată: “Fapta ilicită care reprezintă temeiul de fapt al acţiunii include difuzarea către public a unor afirmaţii defăimătoare, faţă de persoana reclamantului, care a contribuit în mod direct la propagarea către public a unor afirmaţii denigratoare, asupra imaginii reclamantului”.
Urmează consideraţiile instanţei cu privire la prevederile art. 31 al. 4 din Constituţia României, precum şi asupra răspunsului la interogatoriu formulat de pârâtul Roşca Stănescu Sorin Ştefan, precum şi asupra răspunsului la interogatoriu formulat de pârâta persoană juridică. Apoi se revine cu următoarele considerente faţă de atragerea răspunderii civile delictuale şi faţă de fapta ilicită:
Afirmă instanţa de fond: “În speţă, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi anume fapta ilicită prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia. Fapta ilicită reprezintă orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
În prezenta cauză, fapta ilicită constă în conceperea şi realizarea de către pârâţi a unei campanii de denigrare la adresa reclamantului, prin publicarea a numeroase articole defăimătoare cu consecinţa vătămării grave a unor drepturi şi valori morale ale acestuia.
(…) Instanţa reţine că termenii şi metodele de utilizare folosite de către pârâţi vis a vis de reclamant, contravin principiilor de deontologia profesiei de jurnalist [sic !] şi au adus o gravă atingere a demnităţii şi reputaţiei acestuia.
La acestea s-a adăugat acuzaţia că reclamantul ar fi plagiat mai mulţi autori, acuzaţie calomnioasă, de natură să pună sub semnul întrebării onestitatea sa profesională şi să-I lezeze reputaţia dobândită”.
Din aceste expuneri ale instanţei de fond nu reiese care sunt motivele pentru care se reţine existenţa unei fapte ilicite.
Simpla enumerare repetitivă, de către instanţă, a unor termeni precum “campanie denigratoare” sau “defăimare” sau “calomnie” nu justifică realizarea în concret a vreunei fapte ilicite.
Insulta şi calomnia, spre exemplu, fapte ilicită, sunt definite de prevederile art. 205, 206 Cod penal. Ilicitul acestor fapte rezidă în aceea că prezintă pericol social şi sunt sancţionate expres de legiuitor.
Insulta este definită drept “atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane”, faptă care se realizează prin “cuvinte, gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunere la batjocură”.
Calomnia este definită drept “afirmarea ori imputarea în public (…) a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune (…)”
Or, instanţa de fond nu face nici o referire la cele două texte de lege mai sus menţionate, pentru această instanţă faptele sunt, există pur şi simplu în sfera ilicitului.
Cu alte cuvinte, instanţa de fond nu motivează natura ilicită a faptei, ci se mulţumeşte să-i dea doar o definiţie succintă şi mai apoi să enumere, în mod repetitiv, termeni precum “campanie denigratoare” sau “defăimare” sau “calomnie”. Astfel de termeni, chiar dacă des repetaţi, nu au în spate un raţionament precis, just, întemeiat, prin raportare la norma de drept obiectiv pretins încălcată sau la dreptul subiectiv pretins vătămat. Cu alte cuvinte, în opinia subsemnatului, instanţa nu justifică şi nu motivează existenţa faptei ilicite.
Cu privire la afirmaţia referitoare la plagiat, s-a solicitat de către apărătorii pârâţilor administrarea unei probe cu expertiză realizată de specialişti (lingvistică şi filosofie) din cadrul Academiei Române. Solicitarea, făcută pentru a se da eficienţă prevederilor art. 207 Cod penal , a fost respinsă de instanţa de fond ca neconcludentă (sic!), pentru ca, ulterior, în baza “probelor existente la dosarul cauzei”, aceeaşi instanţă să se pronunţe în sensul existenţei unei fapte ilicite.
În concluzie pe acest aspect, consider nemotivată soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte fapta ilicită.

b) În ceea ce priveşte prejudiciul, înstanţa de fond a făcut punctual următoarele afirmaţii: “În vederea aprecierii prejudiciului instanţa a avut în vedere pe de o parte gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite iar pe de altă parte, intensitatea şi gravitatea faptei”.
Instanţa de fond nu reuşeste prin aceste considerente să arate existenţa unui prejudiciu, întinderea acestuia, felul în care poate fi reparat.
Trebuie avut în vedere că prejudiciul invocat este unul de natură morală, greu de cuantificat. Instanţa nu arată motivele, argumentele, raţionamentul prin care şi-a format convingerea existenţei acestui prejudiciu.
Instanţa nu arată care sunt valorile sociale ocrotite.
Instanţa nu arată gradul de lezare al acestor valori.
Instanţa nu cuantifică intensitatea şi gravitatea faptei şi implicit pretinsul prejuciu.
Cu atât mai puţin nu argumentează şi nu justifică (chestiune mult mai dificilă) întinderea acestui pretins prejudiciu, nici nu arată criteriile şi metodele folosite pentru a determina această întindere.
În concluzie pe acest aspect, consider nemotivată soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea prejudiciului.

c) Nici în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate instanţa nu oferă o motivare a soluţiei.
Spune instanţa de fond: “Pentru a putea fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca intre fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
În cazul afirmaţiilor defăimătoare, legătura de cauzalitate dintre proferarea unor astfel de afirmaţii şi prejudiciul moral suferit de reclamant a fost dovedit [sic!] de către reclamant, fiind săvârşită cu intenţie [sic!], pârâţii recunoscând că au purtat această campanie de presă împotriva reclamantului, ca adversari politici ai acestuia şi având ca scop denigrarea sa”.
Quod erant demonstrandum.

d) Instanţa reţine şi foloseşte sintama “campanie de presă” în mod nejustificat
Nu există în cuprinsul hotărârii recurare o motivare convingătoare, un raţionament al judecătorului care să justifice folosirea acestei sintagme în cuprinsul motivării hotărârii şi, pe cale de consecinţă, a reţinerii solidarităţii între totalitatea pârâţilor.
Acesta a fost o simplă susţinere a reclamantului, nedovedită, pe care instanţa şi-a însuşit-o: “În cazul afirmaţiilor defăimătoare, legătura de cauzalitate legătura de cauzalitate dintre proferarea unor astfel de afirmaţii şi prejudiciul moral suferit de reclamant a fost dovedit [sic!] de către reclamant, fiind săvârşită cu intenţie, pârâţii recunoscând că au purtat această campanie de presă împotriva reclamantului, ca adversari politici ai acestuia şi având ca scop denigrarea sa”.
Această pretinsă “recunoaştere” de purtare a unei campanii de presă nu există.
Singurele probe pe care le invocă instanţa de fond sunt răspunsul la interogatoriu dat de pârâtul Roşca Stănescu Sorin Ştefan, cât şi răspunsul la interogatoriu dat de ZIUA (ambrele menţionate la fila 3), unde nu se regăseşte acest element.

e) Instanţa nu motivează deloc acordarea integrală a celui de al doilea petit al cererii
Şi acest petit ar fi trebuit circumstanţiat aceloraşi elemente, respectiv faptă, prejudiciu (existenţă şi întindere), legătura de cauzalitate, vinovăţia.
Instanţa nu face nici o apreciere asupra felului în care această măsură reparatorie solicitată de reclamant ar duce la repararea integrală şi adecvată a pretinsului prejudiciu astfel cum reclamantul a afirmat în cuprinsul cererii sale. Asupra acestui aspect voi insista in cele ce urmează, la pct. II, d.

II. INSTANŢA FACE ÎN MOD GREŞIT APLICAREA ART. 998-999 COD CIVIL. INSTANŢA FACE O GREŞITĂ APLICARE A ART. 1003 COD CIVIL. MOTIV DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 304 PCT. 9 COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ. EXCEPŢIA INADMISIBILITĂŢII ACŢIUNII ÎNTEMEIATE PE ART. 1003 C.CIV.

A. Temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului îl constituie art. 998-999 C.cIv.
Art. 998 Cod civil dispune literal: “Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, să îl repare”.
Pe cale de consecinţă, pentru a se putea considera că există un delict civil, pentru care s-ar impune acordarea de măsuri reparatorii, ar trebui să se poată reţine, în mod cumulativ, existenţa unui prejudiciu dovedit, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fapta să cauzeze prejudiciul), precum şi existenţa vinovăţiei.
În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta trebuie să fie dovedit, nu doar afirmat, iar paguba şi/sau suferinţa să fie reală; cât priveşte fapta ilicită, aceasta trebuie să constea într-o încălcare a unei norme legale în vigoare; în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, fapta ar trebui ar trebui să producă direct şi nemijlocit prejudiciul, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, ar trebui dovedit faptul că s-ar fi fi acţionat cu depăşirea limitelor bunei credinţe.
Aşa cum am arătat la punctul 1) de mai sus, nu există o motivare a instanţei de fond care să îndreptăţească concluzia că ar exista faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţiei. Asupra acelor argumente nu mai revin, dar vă solicit să le aveţi încă o dată în vedere.
Voi insista în cele ce urmează asupra pretinsului prejudiciu.

a) Prejudiciul şi prejudiciul moral în doctrina juridică
În doctrină s-a arătat că prejudiciul, paguba sau dauna constau în rezultatul sau efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei săvârşite de o altă persoană .
Într-o altă opinie , prejudiciul a fost definit asemănător, acesta constând în rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.
Distincţia între paguba patrimonială şi nepatrimonială se regăseşte şi la autorii anterior menţionaţi , prejudiciul patrimonial fiind cel concretizat într-o pagubă efectivă, materială, cuantificabilă în bani, în timp ce dauna morală presupune că prejudiciul nu este susceptibil de evaluare bănească.
Autorii menţionaţi arată: „Problema reparaţiei băneşti a prejudiciilor morale constituie una dintre problemele controversate chiar în sistemele de drept ale statelor care au admis în mod constant plata de despăgubiri băneşti pentru asemenea prejudicii (subl. ns.) Au fost ridicate astfel obiecţiuni împotriva unui astfel de sistem de reparare a prejudiciilor morale, invocându-se „imposibilitatea reparării băneşti a acestor daune”, „caracterul arbitrar al acestei reparaţii, deoarece nu se poate stabili nici un fel de corespondenţă între durerea morală şi o anumită sumă de bani”. Referitor la despăgubirile acordate pentru prejudiciile rezultate din atingerile aduse sentimentelor de afecţiune s-a afirmat că ele au un „caracter imoral”” .
Caracterul controversat al acestor tipuri de reparaţii – reparaţii băneşti pentru prejudicii greu (dacă nu chiar imposibil) de cuantificat în bani este reţinut şi de ceilalţi autori menţionaţi .

b. Criteriile pentru cuantificarea unui prejudiciu nu se regăsesc în speţă
Revenind la prejudiciu, pentru a se reţine existenţa unui prejudiciu patrimonial, acesta trebuie să fie cert, determinat (sau determinabil) şi să nu fi fost reparat .
În ceea ce priveşte prejudiciul necuantificabil în bani, autorii menţionaţi arată că lipsesc criteriile de stabilire a sumelor care se acordă celor cărora le sunt cauzate astfel de daune .
În speţă, nici reclamantul nu arată în concret în ce ar fi constat prejudiciul suferit, mulţumindu-se să afirme că a fost prejudiciat în mod grav.
Pe cale de consecinţă, cred, ar fi trebui să revină instanţei de fond delicata sarcină de a stabili astfel de criterii, în funcţie de specificul acestui caz.
Nici reclamantul nu face o cuantificare a prejudiciului, nici instanţa nu a făcut un asemenea demers.

c. Reparaţia bănească este disproporţionată faţă de pretinsa atingere adusă
În ceea ce priveşte specificul prejudiciului pretins suferit de către reclamant, acesta este prezentat în mod contradictoriu.
Pe de o parte se arată în cuprinsul acţiunii că ar fi vorba de un prejudiciu moral, iar pe de altă parte se susţine că ar fi vorba despre o atingere adusă imaginii, demnităţii şi onoarei.
Între prejudiciul moral şi prejudiciul de imagine şi/sau reputaţie există o diferenţă de esenţă: şi anume primul nu poate fi cuantificat în bani, în timp ce al doilea ar putea fi cuantificat în bani, integral sau cel puţin în parte.
Apare astfel drept nepotrivit să se solicite daune morale (respectiv reparaţia cu bani a unei pagube neevaluabile în bani) pentru un prejudiciu de imagine care nu a fost dovedit (respectiv reparaţia cu bani a unei pagube evaluabile în bani neproduse).
Referindu-se la prejudiciul suferit, el este indicat de către reclamant prin referiri vagi la „prejudiciul moral suferit”, „atingerea adusă imaginii, demnităţii şi reputaţiei” etc., fără să arate în cel fel s-a repercutat asupra sa pretinsa faptă ilicită, sau măcar să încerce să descrie suferinţele morale cauzate. Se încearcă justificarea suferinţei morale prin răspândirea afirmaţiilor făcute fără să se facă o cuantificare a acestei întinderi şi fără să se arate în ce fel această răspândire s-a reflectat înapoi asupra reclamantului.
Prejudiciul de imagine este nedovedit, pentru că reclamantului nu i se diminuează în nici un fel meritele obţinute prin activităţile sale, enumerate de reprezentantul său la filele 11-12 ale acţiunii.
Mai mult decât atât, referindu-se la un prejudiciu de imagine, reclamantul trebuie să îl cuantifice exact în bani în mod întemeiat, deoarece prejudiciul de imagine (cel puţin în parte, dacă nu chiar integral) ar avea un impact ce ar putea să fie evaluat (sau cel puţin evaluabil în bani). Ca urmare a schimbarii percepţiei asupra persoanei sale, reclamantul ar fi putut să fie exclus din corpurile profesionale din care face parte (pierzând astfel anumite surse de venit), ar fi putut să fie acţionat în judecată de alte persoane, fiind obligat la plata unor sume de bani etc. Ori, aşa ceva nu s-a întâmplat.
Suma de 300.000 lei solicitată de reclamant este disproporţionat de mare faţă de aceea că el nu oferă elemente pentru probarea existenţei unui prejudiciu cert, şi nici elemente pentru cuantificarea întinderii acestuia.
Suma de 150.000 lei stabilită de instanţă este la rândul ei disproporţionat de mare în condiţiile în care nici instanţa nu stabileşte aceste elemente.

d) Al doilea capăt de cerere depăşeşte cu mult reparaţia integrală a pretinsului prejudiciu
O primă critică derivă din aceea că, deşi acest petit a fost acordat integral, astfel cum s-a solicitat, instanţa de fond nu a motivat în nici un fel măsura dispusă.
O a doua critică derivă din aceea că reclamantul s-a folosit de acest procedeu (solicitarea ca hotărârea ce se va pronunţa să fie publicată într-un număr de 10 ziare de largă circulaţie, plus un număr de revizstre culturale) pentru a influenţa aprecierea instanţei faţă de elementul cheie al cauzei: dovedirea existenţei şi stabilirea întinderii pretinsului prejudiciu.
Tot astfel cum într-o oglindă concavă sau convexă, imaginea apare fie mai mare fie mai mică decât în realitate, tot astfel formularea celui de al doilea petit al acţiuni a avut menirea de a influenţa convingerea judecătorului faţă de proporţiile pretinsului prejudiciu şi faţă de primul petit al acţiunii.
O a treia critică o voi arăta în cele ce urmează. Dau, spre exemplu, o altă cauză ce a avut ca obiect cererea de reparaţie integrală a unui prejudiciu: A cere instanţei să îl oblige pe B să repare un acoperiş pe care acesta îl stricase.
Ar fi fost absurd ca, în virtutea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, A să ceară instanţei ca B să îi repare de 10 ori acoperişul!
Revenind la cauza de faţă, apreciez ca fiind disproporţionată această solicitare a reclamantului, dat fiind ca pretinsa faptă ilicită s-a produs în paginile unui singur ziar.
Susţine reclamantul că, dat fiind faptul că instrumentul prin care acest prejudiciu moral a fost cauzat a fost presa, tot prin intermediul presei el poate fi reparat în mod adecvat.
Intr-adevăr, „presa” în acest caz a constituit-o ziarul ZIUA. Preluând mót-a-mót pretenţia pârâtului, întrucât prejudiciul s-ar fi cauzat prin intermediul ziarului ZIUA, reparaţia adecvată ar trebui oferită tot prin acest instrument.
În opinia mea, restul de 9 ziare de largă circulaţie şi 5 reviste culturale reprezintă aplicarea unui eventual nou principiu de drept, acela al „reparaţiei excesive a prejudiciului suferit”. Din fericire însă, un asemenea principiu nu există, iar instanţa de fond ar fi trebuit, în cadrul efortului de a determina existenţa şi întinderea prejudiciului, să cenzureze şi acest aspect. Ceea ce instanţa de fond, din păcate, nu a făcut.
Un ultimă critică vizează inconsecvenţa instanţei de fond.
Aceasta a redus la jumătate pretenţiile băneşti ale reclamantului, dar le-a menţinut integral pe cele din petitul al doilea al acţiunii.
Şi nu în ultimul rând, arăt faptul că publicarea hotărârii recurate într-un număr de 15 publicaţii va reprezenta fără îndoială un efort financiar considerabil din partea pârâţilor, în condiţiile în care astfel de solicitări de publicare se taxează la cuvânt.
În acest context, măsura solicitată are mai degrabă un caracter punitiv decât reparatoriu.

B. Instanţa face o aplicare greşită a art. 1003 Cod civil, obligând în solidar pârâţii pentru pretinse fapte ilicite diferite. Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată
Instanţa nu a făcut o apreciere în concret a fiecărei fapte pretins ilicite (arătate în mod distinct de reclamant la filele 4-9 din cerere), unde fiecărui pârât persoană fizică i se impută o anume faptă materială.
Reclamantul împarte pretinsele fapte ilicite în fapte denumite calomnioase şi în fapte denumite injurioase, arătând în concret ce faptă anume consideră a fi calomnioasă/injurioasă şi arătând autorul.
Legătura de solidaritate nu ar putea să apară decât între autorul materialului de presă, publicaţie şi conducerea acesteia (o vom denumi legătură pe verticală).
Legătura de solidaritate pe orizontală între pârâţii persoane fizice ar fi putut să apară numai în caz de coautorat al acestora în crearea materialului de presă pretins calomnios/injurios.
Cu menţiunea că pârâtul Roşca Stănescu Sorin Ştefan este chemat în judecată atât ca autor al unor materiale de presă cât şi în calitate de organ de conducere al pârâtei persoane juridice.
Pe cale de consecinţă, între afirmaţia invocată de reclamant „intelectual roşu (Victor Roncea, Ziua, 1 martie 2007)” şi pârâtul Spânu Ion nu poate să existe solidaritate.
Idem în ceea ce priveşte afirmaţiile legate de plagiat, legate de reclamant de pârâtul Spânu Ion, şi pârâtul Roşca Stănescu Sorin Ştefan (în calitate de autor de presă). Idem în ceea ce mă priveşte pe mine.
Este evident faptul că instanţa de fond a gestionat deficitar această cauză, concluzionând existenţa unei solidarităţi pe orizontală.
Instanţa de fond a considerat că există un singur delict/cvasidelict (ades repetata „campanie de presă”, aspect nedovedit de reclamant dar însuşit ca atare de instanţă), în condiţiile în care au existat un număr de fapte clar determinate.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze distinct fiecare faptă – legătură de cauzalitate – prejudiciu – vinovăţie, pentru fiecare pârât în parte, stabilind existenţa unei solidarităţi în condiţiile art. 1003 Cod civil numai pe verticală.
De altfel, s-a ajuns în acest fel şi la o încălcare a art. 998-999 Cod civil, prin aceea că se ajunge la repararea unui pretins prejudiciu de către o altă persoană, nu de către persoana care l-ar fi săvârşit.
Având în vedere că reclamantul impută pârâţilor o seamă de afirmaţii specifice, cred că instanţa ar fi trebuit să discearna cu atenţie asupra metodei de reparaţie propuse de reclamant, respectiv asupra solidarităţii pârâţilor.
Forma cererii de chemare în judecată face ca această să fie inadmisibilă, subsemnatul neputând răspunde în solidar decât eventual cu ziarul Ziua pentru afirmaţiile publicate în acesta din urmă.
Pentru aceste motive invoc excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pentru motivele anterior arătate.
Apreciez că, în forma actuală, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, şi vă solicit admiterea excepţiei cu consecinţa modificării în tot a sentinţei recurate iar pe fond respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Apreciez că excepţia inadmisibilităţii este una de ordine publică, putând fi invocată la acest moment procesual.

III. ÎN TEMEIUL ART. 3041 COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ, SOLICIT EXAMINAREA CAUZEI SUB TOATE ASPECTELE

Temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului îl constituie art. 998-999 C.civ.
Pe cale de consecinţă, pentru a se putea considera că aş fi săvârşit un delict civil, pentru care s-ar impune acordarea de măsuri reparatorii, ar trebui să se poată reţine, în mod cumulativ, existenţa unui prejudiciu dovedit şi cuantificat, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fapta să cauzeze prejudiciul), precum şi existenţa vinovăţiei.
În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta trebuie să fie dovedit, nu doar afirmat, iar paguba şi/sau suferinţa să fie reală; de asemenea, ar trebui ca întinderea acestui prejudiciu să fie cunoscută sau să poată să fie determinată şi să existe criterii de determinare a acestei întinderi.
Cât priveşte fapta ilicită, aceasta trebuie să constea într-o încălcare a unei norme legale în vigoare; în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, fapta ar trebui ar trebui să producă direct şi nemijlocit prejudiciul, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, ar trebui dovedit faptul că subsemnatul aş fi acţiunat cu depăşirea limitelor bunei credinţe şi a deontologiei profesiei de jurnalist.
Or, consider că nu sunt întrunite aceste elemente de atragere a răspunderii subsemnatului, impunându-se respingerea acţiunii ca nefondată.
Pentru a ajunge la această concluzie, o să aveţi în vedere argumentele folosite în cuprinsul prezentului recurs, cele din întâmpinarea depusă la fondul cauzei, precum şi întreg materialul probator ce a fost şi va fi administrat în cauză.

ÎN CONCLUZIE, pentru motivele arătate, vă solicit:
– admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii cu consecinţa modificării în tot a sentinţei recurate iar pe fond respingerea acţiunii ca inadmisibilă;
– admiterea recursului cu consecinţa modificării în tot a sentinţei recurate iar pe fond respingerea acţiunii ca nefondată.

ÎN DREPT: art. 304 pct. 7 şi 9, art. 3041 Cod de procedură civilă; art. 2821 Cod de procedură civilă; art. 998, 999, 1003 Cod civil, precum şi toate normele şi principiile de drept invocate în cuprinsul prezentului recurs.

PROBE: Înscrisuri.
În ipoteza în care veţi califica prezentul recurs drept apel, vă solicit administrarea tuturor probelor solicitate în faţa instanţei de fond.

VICTOR RONCEA

Financial Times: Ţuca Zbârcea & Asociaţii ranked 3rd in the Continental European Firms table Read more…
PS: Urmatorul termen pe 2 decembrie. Presa libera este invitata