Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.
Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.
Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.
Rezistenţa lui Eminescu la crimă (seria restituiri din ziare interzise)
“Orice s-ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nicio armata din lume si nicio politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor”. “Dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau” este “setea lui de nemurire”. O spune Mircea Eliade.
Si nu este Eliade cel tanar care dogorea de misticismul Miscarii Legionare, ci Eliade omul religios pe deplin confirmat, care scrie aceste randuri la un 15 ianuarie, 1975, in ziarul romanilor din exil “America”. Tot Eliade ingrijise o “Editie de pribegie a Poesiilor”, la Paris, in 1949, a carei prefata se incheia cu urmatorul indemn, cu privire la scrierilelui Eminescu: “Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc”.
Daca rezistenta romaneasca din exil pastra lucrarile lui Eminescu ca pe sfintele moaste, in schimb, in tara, cea mai mare parte din creatia lui Eminescu, de poet dar si, mai ales, de jurnalist si ganditor national, era pusa la index de bolsevici. Eminescu integral a devenit interzis in Romania invadata, la ordinele comisarilor bolsevici ai culturii romane, gen Brucan sau Rautu, conform unor directive ale NKVD destinate tarilor care intrau sub ocupatia sovietica. Ordinele erau clare: eliminarea oricaror valori nationale si inlocuirea acestora cu melanjul sovietic, azi “globalist”, in toate domeniile, sub atenta indrumare a agentilor kominternului.
In Romania s-au mai putut publica operele politice si jurnalistice ale lui Eminescu de abia dupa 45 de ani de la instaurarea comunismului, in 1989, la 100 de ani de la moartea ganditorului luptator. Si atunci, cu scandal si presiuni care au implicat inclusiv organele de Securitate, de ambele parti, cea a sustinatorilor lui Eminescu, cum ar fi marele eminescolog academicianul Dimitrie Vatamaniuc, dar si de cea a detractorilor lui Eminescu. Istoricii si cercetatorii care recompun astazi istoria comunista, amintesc, in noua “Scanteie”, cum securistii se temeau ca publicistica lui Eminescu ar putea avea – si atunci, ca si in urma cu 100 de ani – consecinte pe plan international, respectiv ca ar fi putut afecta “relatia bilaterala a Romaniei cu Uniunea Sovietica si cu Israelul”. Incercarea de blocare a publicarii volumui X din “Opere” s-a lasat cu lupte subterane grele ale unei adevarate miscari de rezistenta nationala din institutii, care a reusit, prin mijloace romanesti, sa fenteze autoritatile comuniste si, in memoria marelui ganditor national, sa-i publice opera la comemorarea centenarului mortii sale, in urma cu 20 de ani.
Astazi a devenit cunoscut, prin documente de arhiva ascunse timp de peste un secol, ca Eminescu era talonat agresiv atat de Ohrana tarista cat si de serviciile speciale ale imperiului Austro-Ungar, pentru articolele sale nationaliste din Timpul si activitatea sa secreta din cadrul Societatii Carpatii, care avea drept obiectiv reunirea Romaniei, “refacerea Daciei Mari”. De aici i se trage si “moartea civila”, survenita la 28 iunie 1883, cand este arestat cu violenta, intrand in istoria care inca se scrie drept primul ziarist roman persecutat politic si supus practicilor de reprimare prin abuzuri psihiatrice si dezinformari grosolane despre viata sa, devenite ulterior o practica uzuala a regimurilor totalitare. Cu atat mai mult, este o datorie a fiecarui roman sa-l redescopere pe Eminescu militantul gazetar.
La 120 de ani de la uciderea lui Eminescu, inca neelucidata complet, mai exista si astazi tentative de asasinare a lui Eminescu din partea unor “brucani” sau “arioni”, cum spunea chiar Eminescu, dupa numele unui ministru al vremii, care, ca si azi, in ce priveste majoritatea guvernantilor Romaniei, actiona impotriva intereselor nationale. Dar daca Iorga il defineste pe Eminescu drept “expresia integrala a natiunii romane” si Tutea afirma ca “Eminescu e romanul absolut – suma lirica de mari voievozi”, cine are timp sa se aplece la sasaitul pigmeilor daca nu chiar pigmeii? Sfidandu-i pe toti ucigasii sai, Eminescu renaste an cu an in fiecare constiinta si suflet romanesc, dupa cum spune Eliade. Parafrazandu-l pe Eminescu in apararea Bisericii, dintr-un editorial din Timpul de acum 130 de ani, putem spun ca cine il sapa pe Eminescu “poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e”.
Pe 1 decembrie, cam pe la prânz, scriam: Exclusiv www.Roncea.ro – Teroristii (plural!) unguri de la Targu Secuiesc tinteau copiii de la spectacolul “Suflet Romanesc” si “Romani pentru Romani” dedicat Zilei Nationale a Romaniei. 150 de copii. De la spectacol au lipsit copiii maghiari. Felicitari SRI si DIICOT! Cu noi şi noi actualizări, disponibile AICI.
Ulterior, pe 3 decembrie, au început să afle şi televiziunile de ştiri că este vorba de mai mulţi complici. Totodată, s-a dovedit că teroristul ungur Beke Istvan Attila urma să amplaseze dispozitivul explozibil chiar în coşul de gunoi din faţă Casei de Cultură unde se aflau copiii, care, de altfel, urmau să iasă la marşul românilor din Târgu Secuiesc. Detalii, AICI.
Pentru ticăloşii care comentează “la mişto” toată acţiunea de anvergură a DIICOT şi SRI împotriva extremiştilor separatişti maghiari, public aici două fotografii cu componentele unei bombe artizanale şi ce a mai rămas din oala sub presiune folosită pentru una din bombele atentatului terorist de la Boston, amplasate în coşuri de gunoi (!), dispozitive explozive improvizate care au ucis trei oameni şi au făcut 264 de răniţi, de Ziua Naţională a Patrioţilor 2013. Unul dintre autori, cecenul extremist islamist Tamerlan Tsarnaev, a fost împuşcat mortal de FBI într-un schimb de focuri. Fratele lui, Dzhokhar Tsarnaev, a fost condamnat la moarte.
După cum se vede, CTP-ule, bombele de la Boston au fost realizate cu… artificii! Beke avea 400. Măcar de le-ar fi pus sub curul Alinei Mungiu… Poate aşa se mai tempera şi ea olecuţă. Acum, din solidaritate cu cauza ungurească şi “victimele” SRI şi DIICOT, are ocazia să aprindă câteva probe, de Revelion, chiar în celula militanţilor pentru “Ţinutul Secuiesc”, împreună cu CTP. Se vor oferi oare cei doi simpatizanţi HVIM cu nume româneşti şi pentru o reconstituire?
„În lutul greu din care am plecat / Am frământat simţire. / Din ură am clădit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasă. / Părinte, o să vin curând acasă”. (* 21 Decembrie 1989)
Era acum 21 26 de ani, pe 21 decembrie, într-o zi de joi. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada.
Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.
Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul.
Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea.
L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…
Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici ne-a fost.
Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand.
Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.
Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.
Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.
Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.
Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.
Tocmai ce-am aflat azi de la George Damian ca Casa Regală a secretizat maculatoarele lui Mihăiţă I de la Arhivele Naţionale. Motivul, din câte se pare, este simpatia acestuia faţă de Mişcarea Legionară, reflectată pe alocuri în caietele sale şcolare. Dar ce te faci când documente nesecretizate, aflate la Arhivele Naţionale, sunt false şi un istoric al anului 2050 sau chiar unul pifan de-acum le va lua drept bune?! Aşa este cazul Stenogramei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 decembrie 1989, când Nicolae Ceauşescu s-a dezlănţuit împotriva colaboratorilor apropiaţi, a foştilor aliaţi occidentali şi a puterilor “frăţeşti” din blocul sovietic, dând ordinul represiunii. Despre toate acestea am scris câte ceva aici:
PS 2018: După 29 de ani, deși avem cel puțin un Institut care, chipurile, se ocupă de asta, nu există încă un fond special al documentelor cu privire la evenimentele din decembrie 1989. După 29 de ani Armata încă ține la secret tone de documente. De ce?
La 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, în ciuda tonelor de materiale apărute pe acest subiect, constatăm că au fost ignorate, parcă dinadins, tocmai documentele legate de cercetarea operaţiunii care a condus la schimbarea regimului, decapitarea lui Nicolae Ceauşescu şi instalarea lui Ion Iliescu, considerat un favorit al Moscovei încă din anii “80. De exemplu, niciodată până astăzi nu a fost publicat, pentru publicul larg, întreg conţinutul Raportului senatorial de cercetare a acţiunilor din decembrie 1989, însumând rezultatul a mii de ore de anchetă, cu sute de personaje-cheie chestionate, împreună cu Opiniile separate ale membrilor Comisiei speciale. La fel, Raportul SRI privind evenimentele din decembrie 1989. O lucrare aflată în curs de apariţie a înglobat toate aceste documente şi multe altele, unele dintre ele absolut inedite. Este vorba de “Decembrie 1989 – Lovitura Moscovei în România“, care conţine documente şi mărturii adunate de ziaristul Victor Roncea în 26 de ani de cercetări jurnalistice şi din ale cărei anexe redăm astăzi câteva extrase. Pentru început, un preambul al Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 (Nicolaescu – Gabrielescu) privind contextul internaţional şi informările Securităţii către şeful statului.
Ţinta Ceauşescu
În receptarea sensului proceselor aflate în derulare pe plan european, un rol important credem că l-au avut informaţiile aflate la dispoziţia dictatorului, obţinute de organele specializate ale statului cu atribuţiuni în domeniu. O bună parte a acestor materiale se află în posesia comisiei şi prin selecţie le vom evidenţia în cele ce urmează.
La sfârşitul anului 1989, personalităţi politice străine iau frecvent atitudini publice la adresa situaţiei din România, unele dintre ele constituindu-se în tot atâtea avertismente la adresa dictatorului.
Într-un interviu acordat postului “Radio France International” la 24 noiembrie 1989, consilierul prezidenţial sovietic Oleg Bogomolov declara:
“Procesul care se desfăşoară în prezent în unele ţări din Europa de est are un caracter ireversibil şi de generalitate.
Anumiţi conducători politici pot să nu fie conştienţi de necesitatea unor asemenea schimbări, dar viaţa însăşi le-o va impune. De aceea eu privesc cu un anumit optimism evoluţia viitoare a României.” (D.S.S./SIE nota 0086/ 27.11.1989).
La 10 octombrie 1989, după încheierea reuniunii la nivel înalt a CEE de la Strasbourg, preşedintele Franţei a lansat public următoarele idei: “… problema unor provincii cum ar fi Silezia, Mazuria, Prusia Orientală etc. trebuie să rămână intangibilă. În schimb nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în problema Transilvaniei sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, aşa cum au făcut-o de secole”. Declarându-se în dezacord cu Înţelegerile convenite la Yalta, a menţionat că acestea au dus nu numai la divizarea Europei ci, mai ales,”la consfinţirea dominaţiei continentului de către SUA şi URSS”. (D.S.S./SIE/nota 00288 din 12.12.1989).
Buletinul de ştiri al Casei Albe a publicat un interviu al preşedintelui George Bush, acordat unor ziarişti americani, în care referitor la Româ¬nia se spuneau următoarele: “Aş dori să vad unele acţiuni şi în această ţară… Nu ştiu când se va întâmpla acest lucru. Am trimis în România un nou ambasador, Alan Green, care îmi este prieten. L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent, ce cunoaşte bine părerile mele despre democraţie şi libertate. Cred că Alan Green a plecat la 29 noiembrie 1989 spre România şi el va prezenta punctul nostru de vedere, al meu personal, preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În orice caz vom încerca, dar va fi foarte greu.”
Conform aceluiaşi buletin de ştiri al Casei Albe, adjunctul secretarului de stat al SUA pentru problemele Europei şi Canadei, Raymond Seitz, a declarat la o conferinţă de presă ţinută la Washington următoarele: “Nu pot să anticipez ce se va întâmpla în România. Este o ţară insensibilă sau imună la toate schimbările care au loc în Europa răsăriteană. Ea are unele particularităţi proprii. Situaţia drepturilor omului este de-a dreptul deprimantă. Pentru moment nu există nici un indiciu că ceea ce s-a întâmplat în mod atât de fericit şi salutar în majoritatea altor regiuni din Europa răsăriteană se va întâmpla şi în România. Dar în orice caz “îi ţinem pumnii”.(D.S.S./SIE/ Nota 277 din 02.12.1989).
Iată cum comentează doi americani, M.R. Beschloss şi S. Talbott după cinci ani de la evenimente: “… S-ar fi putut ca Baker să aibă şi alte motive, în afară de dorinţa sa de a pune capăt vărsării de sânge. Statele Unite tocmai lansaseră o invazie masivă în Panama, numită Operaţiunea Cauza Justă, al cărui principal scop era să-l înlăture de la putere pe dictatorul statului, gl. Manuel Noriega, şi să-l aducă înapoi, în Florida, pentru a fi judecat căci era acuzat de trafic de droguri”.
Citând situaţia din Panama, Ivan Aboimov, unul din adjuncţii lui Şevardnadze, remarca faţă de Matlock, cu nedisimulată amărăciune:
“- Se pare că v-am transmis dumneavoastră Doctrina Brejnev!”.
De fapt aceste declaraţii, cât şi cartea lui Gyula Horn, premierul ungar, care se referea tot la acest moment ori la ajutorul “maghiar”, dat poporului român în Decembrie 1989, vin să confirme punctul de vedere al primei comisii senatoriale, exprimat încă din anul 1991.
În continuare, redăm un articol din România Liberă, semnat de domnul Vladimir Alexe, care, probabil, folosind diferite surse, a ajuns la aceleaşi concluzii “…Puţini ştiu astăzi că eliminarea lui Ceauşescu a fost pecetluită la întâlnirea Mitterand – Gorbaciov de la Kiev, desfăşurată cu câteva săptămâni înaintea declanşării evenimentelor din Decembrie. Imediat după “90, dl Dan Amadeu Lăzărescu a dezvăluit că în septembrie “89, fiind la Paris, cu ocazia unui Congres Internaţional de Istorie, a aflat de la Marcel Schapira (importantă personalitate a francmasoneriei româneşti şi internaţionale) că Occidentul căzuse de acord cu Gorbaciov, asupra necesităţii eliminării lui Ceauşescu, şi că, în acest scop, fusese desemnat un general pentru aducerea la îndeplinire a operaţiunii. Menţionăm că în vara lui “89, au avut loc în Ungaria câteva contacte între generali români şi ofiţeri ungari şi sovietici. Astfel, deşi ocultată de istoricii evenimentelor din decembrie “89, a avut loc o întâlnire între gl. Guşă şi Karpati, ministrul apărării din Ungaria, ale cărei detalii nu au fost făcute niciodată cunoscute nici de o parte, nici de cealaltă. În acelaşi timp gl. Chiţac şi gl. Victor Stănculescu au vizitat şi ei Ungaria, având – potrivit anumitor surse – o serie de contacte la cartierul general al Armatei Sud a U.R.S.S., unitate care-şi avea statul major în Ungaria şi misiunea de a asigura întreg flancul balcanic al U.R.S.S. În cadrul Armatei Sud funcţiona şi o unitate specială SPEŢNAZ, a GRU, formată atât din militari specializaţi în cercetare-diversiune, în spatele frontului, cât şi din civili – aşa numiţii “visautniki” – pregătiţi să acţioneze în teritoriu, deghizaţi în turişti, după ce anterior se familiarizau cu regiunea călătorind în grupuri de sindicalişti sportivi, fruntaşi în producţie, etc. De fiecare dată când grupuri de “visautniki” soseau în excursii (recunoaştere), aceştia erau însoţiţi de ghizi translatori, asiguraţi exclusiv din cadrul rezidenţei sovietice în ţara respectivă, furnizaţi de ambasadele U.R.S.S. Niciodată de ghizi locali. Armamentul uşor şi aparatura de comunicaţie sofisticată, dar portabilă şi lesne camuflabilă, ale acestor “visautniki” au atras mai demult atenţia serviciilor secrete occidentale. După mai bine de 10 ani de investigaţii, aceştia au descoperit, cu stupoare, că “visautniki” sovietici erau mai bine echipaţi decât unităţile cercetare-diversiune din occident. Probabil că de aceea a fost atât de sigur pe el Gorbaciov atunci când, pe 20 decembrie 1989, a anunţat în mijlocul unei sesiuni a Sovietului Suprem: În următoarele 24 de ore în România vor interveni schimbări radicale’. “Visautniki” erau la datorie în plină acţiune semnalată peste tot. Se pare, însă, că era prea târziu. Revoluţia începuse, Gorbaciov nu se înşelase. Alt personaj politic la curent era Mitterrand.
Analizând fie şi numai aceste luări de poziţie publice din partea unor asemenea personalităţi, unde fiecare cuvânt este folosit doar după o atentă evaluare şi cu o semnificaţie precisă, nu poate să nu surprindă intuiţia că “va fi foarte greu” să se realizeze şi în România schimbările aşteptate, ea prezentând unele “particularităţi proprii” care exclud posibilitatea producerii unei “revoluţii de catifea” într-o manieră similară celor din celelalte ţări socialiste est-europene, iar viitorul apropiat avea să confirme aceste previziuni.
România a fost nelipsită de pe agenda contactelor politico-diplomatice la nivel înalt şi a frecventelor reuniuni ale unor organisme suprastatale, organizate în perioada de referinţă:
“Raportăm următoarele informaţii obţinute pe mai multe linii cu privire la întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov: în cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele doua părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure în continuare un rol dominant în toate problemele internaţionale… Sunt date că URSS va face noi concesii în favoarea americanilor în schimbul obţinerii de ajutoare economice şi financiare. Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul european, care să permită atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ările socialiste şi cele capitaliste”. Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de “reforme reale”, fiind avute în vedere îndeosebi R.P. Chineză, Cuba şi România. Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi vor solicita ca şi URSS să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier…În cadrul consultărilor din ultimele zile cu administraţia de la Washington guvernele Angliei, Franţei, R.F. Germania şi Italiei au insistat pentru ca fiecare dintre statele vest-europene să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est, astfel încât să-şi asigure promovarea propriilor interese pe termen lung în această zonă.” (D.S.S./SIE/ Notă raport 00275 din 01.12.1989)
(va urma)
Renumita agenţie de apărare a unor jurnalişti, ActiveWatch, a emis un comunicat de protest privind cazul unui posibil filaj la casa lui Cătălin Tolontan de către un serviciu special public sau privat (nu au intrat şi în amănunte, dacă român sau străin, deşi unul dintre personajele anchetei lui Tolontan, Arafat, are mai multe cetăţenii). Bravo!, nimic de zis. Tolontan a dezvăluit şi el ieri – învârtind într-un articol alambicat marea dovadă, un fax furnizat de o firmă de evenimente – ceea ce noi am afirmat încă de la bun început pe Ziaristi Online. Şi anume ca ISU ştia de Colectiv. Dar pentru a dovedi minciuna ISU şi a lui Arafat nu era nevoie să se irosească cuvinte atât de multe ca cele folosite cu preţiozitate de cei trei publicişti de pe Tolo.ro (însoţite de imagini realizate de Vlad Buşcă în Colectiv dar lăsate, conform deontologiei specifice, nesemnate). Era suficient să publice acest link din 28 noiembrie 2014 de pe Metropotam, unde se află un articol cu poze în care se arată negru pe alb şi foto color că pompierii au stins un incendiu chiar lângă clubul Colectiv. Deci, da, ISU ştia de Colectiv. Dar acum mai e ceva nou, obţinut cu muncă grea printr-o “investigaţie” de presă: un fax.
Din păcate, ca să revenim la subiect, situaţia pentru care Mircea Toma şi-a pus girofarul pe caschetă rămâne doar sub formă de semnal de presă (cel mai probabil de tipul “căpitanului Soare”), pentru că este imposibil de identificat, fără nici un indiciu cert, dacă cele două persoane de sex opus pierdute în noapte aparţineau vreunui serviciu sau nu.
Cu toate acestea, nu este primul caz semnalat în ultima perioadă şi care are legătură şi cu cazul Colectiv. Cunoscutul artist Florin Chilian a reclamat încă de pe 17 noiembrie că este urmărit “la vedere”. Redau o parte din articolul său, intitulat “Si eu ce fac acum, pe cine anunt ca am coloana oficiala dar acoperita?!“:
Prin eliminare o iau deci si atunci caut inca un prost doi, asa ca mine macar de prosti, sa facem un partid politic.
In felul acesta, dupa ce am sa fac o cerere oficiala pentru escorta voi intra si eu in legalitate desi nici acum nu am dorit sa fiu ilegal. Dovada o pot face mereu camerele de luat vederi de pe masina mea, ca deh…
Eu sint obisnuit cu camerele de luat vederi, cred ca si ei doar ca de pe partea cealalta.” (captură foto mai sus).
De asemenea, jurnalistul Ovidiu Zară, cunoscut şi drept “găozarul” lui Traian Băsescu, face afirmaţii similare, despre filaje “la vedere” şi alte ciudăţenii. Personal nu cred că un serviciu special care-şi face treaba de filaj, profesionist, acţionează aşa. Iar, teoretic, un serviciu românesc, care nu deserveşte interese străine de România, nu-şi poate permite acţiuni împotriva propriilor cetăţeni. Acţiuni pentru care ar putea plăti, penal şi ca imagine, dacă cei urmăriţi şi-ar chema nişte prieteni cu stagii prin străinătate, care să-i ridice pe sus, cu tot cu maşini, pe urmăritorii de pripas.
Recent, în timp ce expuneam public o situaţie cu ramificaţii în străinătate, confruntându-mă deja zilnic cu operaţiuni de acest gen, mi-am zis să fiu mai interesant şi am plimbat un astfel de filaj prin locuri cât mai filmate. După un incident în trafic cu două dintre maşinile care exercitau aşa-zisul filaj “la vedere”, de intimidare, dublat de o ameninţare, am făcut o plângere penală. Pentru a introduce cazul în lucru. Surpriză (sau nu), ofiţerii criminalişti care l-au preluat mi-au declarat că ei nu au acces la filmările UTI (!). Pentru a scăpa mai repede de caz, comisarul care a emis raportul către Parchet i-a schimbat încadrarea şi a dezvăluit şi reale capacităţi de Mamă Omida, o adevărată Djună care vede în trecut, apreciind, împotriva mărturie mele şi a posibilităţii de a o verifica cu filmările în cauză, că “reclamantul a fost în eroare” pentru că “este ştiut că traficul este aglomerat” în zona respectivă. Aşadar acum ma văd silit să apelez la… SRI, pentru a-i depista pe făptaşii, care, după părerea mea, la cât am umblat prin lume, aveau feţe cam de prin stepele calmuce, cu un bronz oriental, şi care acţionau, deşi cu tupeu, ca pe un teritoriu străin. Cine sunt ăştia şi ce vor? Să ne spună cei care ne protejează. Sau e cazul să ne chemăm propriile ajutoare?
L-a lăsat în urmă pe tânărul poliţist Bogdan Gigină, într-o groapă de sânge, pentru că se grăbea să nu i se răcească ciorba de burtă şi să nu i se încălzească vinul, după cum o spune şi senatorul Valer Marian, într-o interpelare publică. A afirmat că nu ştia ce s-a întâmplat şi că un alt poliţist i-a făcut semn să plece de la locul accidentului. Docil, a ascultat de subordonat, fără să mai stea pe gânduri. La fel cum ascultă şi de sfaturile consilierei lui de… 23 de ani. Cu doar o zi înainte, un “lider de sindicat” al poliţiştilor (care dintre ei?) afirma sus şi tare că ministrul Gabriel Oprea a acordat tot sprijinul necesar pentru salvarea vieţii poliţistului Bogdan Gigină. Numai Oprea n-a ştiut asta. Acum e pe cale să mai lase o viaţă în urmă. O viaţă răpusă. Este vorba de colegul nostru, jurnalistul Robert Veress, care, de trei zile deja, a început un demers extrem pentru forţarea demisiei/demiterii lui Oprea: greva foamei dar şi a setei. Şi asta din urmă te răpune repede. Cine nu a făcut acest lucru niciodată în viaţa nu ştie ce înseamnă. Eu am încercat acest tip de protest, în Piaţa Universităţii, în urmă cu 25 de ani. Cu foamea te mai descurci – de-atunci am făcut-o de nenumărate ori -, dar cu setea… e crimă! Doar trei zile am rezistat, după care unul din medicii care se ocupa de noi, Dragoş Nicolescu, m-a obligat să renunţ, explicându-mi că nu o să mai pot pune pancarte dacă mai stau încă o zi. Argumentul m-a convins. Erau mai folositoare pentru cei din Piaţă şi din ţară înscrisurile ca cel cu “Zona liberă de neo-comunism a României”. La Robert Veress nu par să ţină astfel de argumente, deşi şi eu cred, la fel ca medicul care m-a trimis la treabă în urmă cu 25 de ani, că jurnalistul de la “Puterea” este mai folositor trăgând cu arma lui, cuvântul, decât agonizând în ploaie şi frig. Pentru că am amintit de Piaţa Universităţii, aş vrea să-i numesc pe bravii medici care ne-au avut în grijă atunci, în ciuda presiunilor imense la care erau supuşi de sistemul FSN-ist: Dr. Dragoş Nicolescu, Dr. Nicolae Constantinescu, Dr. Camelia Doru, Dr. Rodica Perciun, psihologul Alexei Florescu. Cinste lor!Acum, Robert Veress nu are nici un doctor să-l monitorizeze, deşi se apropie de un moment critic. Un paramedic de pe o “Salvare” chemată la 112 i-a recomandat să facă o cerere la Ministerul Sănătăţii. Eu cred că mai bine i-ar face cererea direct generalului de carton Gabriel Oprea, zis Izmană. Sunt sigur că se va “ocupa” de el. Aproape sigur la fel cum a făcut-o şi în cazul lui Bogdan Gigină. Ce e de făcut? Un jurnalist se stinge, singur, în Piaţa Universităţii, iar noi dăm “like” pe Facebook? Oare aşa va cădea monstrul de Oprea? Mă îndoiesc. Ieri am fost să-l vizitez pe Robert în Piaţa Victoriei, mai precis în faţa Muzeului Antipa, unde i s-a indicat că poate protesta. Mi-a spus cum jandarmii s-au luat – ca în “1984”! – de o virgulă de pe pancarta sa. “Alăturaţi-vă protestului meu, semnând!”, stă scris în încheierea mesajului jurnalistului către opinia publică trecătoare. Profesorii de corectitudine guvernamentală deghizaţi în malaci ai Jandarmeriei i-au reproşat că prin virgula în cauză incită la proteste şi poate chiar şi la violenţe… Trecem peste această demenţă orwelliană şi revenim: ce e de făcut? Cu un “like” nu o să cadă nici un Oprea. În schimb, Robert Veress, da; va cădea pe stradă. Ce-ar fi să-l susţinem? Până nu e prea târziu… Informaţi-vă asupra stării lui pe pagina de Facebook a jurnalistului. Eu zic să nu-l lăsăm, singur (sic, jandarmi)! Gabriel Oprea a făcut destule victime. E timpul să-l tragem pe dreapta (sau pe stânga, mai curând), până nu va mai face încă una. Şi apoi întreaga Românie.
PS: Tot ieri, un puşti de 10 ani, foarte serios, a venit să semneze afirmând răspicat că Oprea trebuie să demisioneze – i-a urmărit toate intervenţiile şi îl consideră vinovat. Iată Adevărul!
“Privind imagini din piata Taksim imi aduc aminte de Piata Universitatii din iunie 1990. La vremea aceea eram corespondent al AFP care pe atunci isi avea sediul la Inter, si nu putine au fost noptile cand n-am ajuns acasa ca sa putem “tine aproape” de manifestatia maraton care a inceput in 22 aprilie si s-a incheiat pe 15 iunie. Interesul pentru Romania era urias. Trimiteam fotografii la foc continuu si nu tin minte sa fi fost o singura zi in care sa nu fi transmis cel putin o imagine. Am si acum acele fotografii trimise (sau cel putin o parte din ele) si aproape toate filmele asa ca aceste imagini ma ajuta mult acum sa reconstitui povestea acelor zile.
11 iunie 1990 a fost o zi foarte agitate, tensiunea care avea sa atinga punctual culminant cateva zile mai tarziu, era in crestere. Fortele de ordine au aparut in cateva reprize.
Ziua de 12 a decurs calm, aparent nimic neprevestind ce avea sa se intample. Protestatarii primisera un ultimatum sa se retraga, dar nu era primul asa ca spuneau ca nu vor pleca.
In dimineata zilei de 13 iunie pe la 6 si ceva politia intervine in forta si asist la primele arestari de la Arhitectura (foto mai jos cu doi studenţi arestaţi – n.m., V.R.). Apoi pentru cateva ore piata a fost pustie, masini cu apa stropeau bulevardul si echipe de la salubrizare strangeau gunoaiele. Pe la 11:30 a inceput nebunia. Forte de ordine cu taburi si blindate, protestarii care aruncau cu pietre si incediaza masini, oameni alergand pe strazi, scene socante care m-au amintit de revolutie. Vremea devenise schimbatoare, cerul senin alterna cu reprize scurte de ploaie. Am iesit imediat pe strazile de langa Inter si piata Universitatii dar nu puteam ramane mult caci trebuia sa transmit. Ieseam cate 20-30 min “trageam” ce puteam apoi urcam in camera-laborator unde developam filmele, maream pozele, bateam textul si transmiteam prin telefon. Aparatul de marit si expunerea hartiei controlate manual (adica chiar cu mainile) erau singurele metode de prelucrare. Calitatea era rudimentara iar timpul de transmisie era imens. Textul il scriam cu o mica masina de scris. Pentru o transmisie color trebuiau lipite si niste repere CMYK, necesare la alinierea culorilor. Scoteam microfonul telefonului si in locul lui cuplam mufele unui aparat care citea linie cu linie poza 18×24 care se invartea pe un tambur (un stramos al unui scaner reflectiv combinat cu un fax primitiv) Asta era “tehnica” pe atunci.
Pe la 11 noaptea am facut o ultima iesire pentru ziua aceea si in dreptul Romartei Copiilor am auzit gloante suierand pe langa mine si ricosand in peretii blocului.
Pe la ora 5 ale dimineatii zilei de 14 totul parea ca se terminase. Intr-o liniste sinistra cu soarele care tocmai incepea sa rasara in ochi, dinspre Piata Victoriei intr-un uruit infiorator (care pe masura ce se apropia s-a transformat in tropait grotesc) o umbra hidoasa se apropia constant intr-un crescento tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piata Universitatii. Cand s-a luminat mai bine am urcat la etajul I pe balconul circular si am inceput sa fotografiez asaltul. Minerii loveau tot ce le iesea in cale, barbati, femei, copii. Din cand in cand priveau spre mine si imi faceau semne amenintatoare cu batele. Am transmis primele imagini si aflu ca pe la 9:30 urma sa aterizeze o cursa de la Sofia unde fusesera alegeri, asa ca toate agentiile asteptau intariri.
Cateva ore mai tarziu impreuna cu colegul venit am coborat in piata cu doua F3-uri si toate obiectivele din dotare. Toate agentiile erau acolo. Aparent minerii isi consumasera parca primele momente de furie dar am vazut destule scene incredibile. Mi-aduc si-acum aminte cum minerul pe care tocmai il fotografiam a ridicat bata sa ma loveasca dar cumva spre norocul meu nu stiu prin ce resort mana i s-a oprit chiar in momentul cand l-am imortalizat. Spre ora 12 am ajuns la sediul PNTCD, apoi imi amintesc ca am facut ceva poze pe la Bucur Obor si la spitalul de urgenta unde Marian Munteanu tinea o conferinta de presa. Dupa-amiaza a trebuit sa raman in hotel, si nici a doua zi n-am mai iesit la pozat fiindca trebuia sa developez si sa transmit filmele colegului francez. Noroc ca el avea un Leaf (o masina mai “smechera” care transmitea direct de pe film) asa ca munca mea de laborator a fost ceva mai usoara.
Cam asta pot sa spun ca a fost “contributia” mea la documentarea posteritatii cu acele momente teribile din ceea ce avea sa se numeasca Mineriada 13-15 iunie, si ale carei evenimente au socat lumea intreaga.”
February 7th, 2016 
VR 
Posted in 
Tags: 
