Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.

Nae Ionescu

Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.

Constantin NOICA

Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940

DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay

Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar“, pãstrate în arhiva familiei.

Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui “lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi”. Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.

În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra “existenţei”. Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre “a fi” şi “a fi cunoscut”, a distincţiei dintre “ceea ce poate fi cunoscut” şi “ceea ce este cunoscut”, etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.

Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu “existenţa”. În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.

Tentativa aceasta destul de modestã de “sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei” (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.

Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra “existenţei”, Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise “filosoful” rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.

Desigur, şi atunci cînd – în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) – Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre “Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu“, şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere “printr-o prismã cu rezonanţe proprii” ale discipolului.

Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu – într-o scrisoare -, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea “prismã cu rezonanţe proprii”, semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. “Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. “Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi” (3).

În decembrie 1926, pentru a aborda “gîndirea” lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.

La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia “pieptiş” poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu particular de a filosofa, el se deosebea de cei mai mulţi “privaţi docenţi”, care, dupã cum scria fostul student, erau cu predilecţie preocupaţi sã “raporteze” mai curînd decît sã “raţioneze” (4). Dupã consemnarea acestor rînduri, Mircea Vulcãnescu face trimitere cãtre distincţia fãcutã de Nae Ionescu la o anchetã despre “filosofia contemporanã” (v. Nae Ionescu, Filosofia contemporanã, în “Societatea de mîine”, martie, 1926).

Pe de-o parte, spunea Profesorul rãspunzând la întrebãrile puse, existã filosofi interesaţi de o carierã universitarã, “care învaţã tot ce s-a spus despre diferitele probleme în alte pãrţi”, ferindu-se a aborda pe cont propriu “vreo chestiune de fond”. Pe de altã parte, existã “filosofi pur şi simplu, care fac filosofie pentru cã nu pot altfel”(5).

Nae Ionescu era conştient de valoarea eforturilor sale, noteazã Mircea Vulcãnescu, dupã cum conştienţi de valoarea profesorului lor au fost şi elevii care s-au adunat în jurul sãu: “Nae Ionescu a fãcut şcoalã. A fãcut-o chiar înainte de a-şi fi închegat gândirea în sistem”, scria Mircea Vulcãnescu în decembrie 1926.

Dintre cei care urmau sã devinã nume cunoscute ale spiritualitãţii româneşti, Profesorului, la acea datã, îi fuseserã deja elevi Constantin Floru, prestigios traducãtor al lui Hegel şi al lui Nicolai Hartmann, precum şi Dumitru Cristian Amzãr, traducãtor al lui Kant şi cel care se va ocupa şi de îngrijirea cursurilor lui Nae Ionescu, în prima lor formã, litografiatã.

Studenţi lui Nae Ionescu îi mai fuseserã Vasile Bãncilã (1897-1979), care urma sã scrie prima lucrare despre filosofia lui Lucian Blaga, istoricul P. P. Panaitescu, precum şi cei doi filosofi şi sociologi care, împreunã, fuseserã membri în echipele de cercetare a satelor româneşti, Ernest Bernea (1905-1990) şi însuşi Mircea Vulcãnescu (1904-1952), ca şi prietenul acestuia, Stelian Mateescu, autorul Doctrinei absolutului, publicatã în 1933.

Pentru a ne face o idee despre relaţia maestru-discipol (6), vom reda un fragment dintr-o scrisoare pe care Nae Ionescu i-a trimis-o fostului sãu student Vasile Bãncilã care, deşi se afla la Paris la specializare, continua sã publice în ţarã (cum se va întîmpla şi cu Mircea Eliade ajuns în India). În scrisoarea trimisã în 15 mai 1926, el face câteva referiri la un articol publicat de Vasile Bãncilã în revista “Gândirea”, constatând “observaţia prospãtã şi personalã” cãreia i se adãugase o potrivitã abordare filosoficã prin “comentarea pânã la teoretizare a faptului mãrunt”.

Nae Ionescu însã îl avertiveazã pe Vasile Bãncilã sã se fereascã de “Schwaermerei”, termen care aici trimite cãtre ideea de literaturizare a filosofiei – cam ce va urma sã facã uneori Constantin Noica prin scrierile sale, cumva şi datoritã circumstanţelor în care a scris de la ieşirea din temniţã şi pânã la moartea sa, nu numai datoritã unui autentic talent literar.

Aşadar, Vasile Bãncilã, care şi el scria cu mare talent, era atenţionat sã se fereascã de excesele la care poate duce talentul literar, pentru cã, scria Nae Ionescu, “asta omoarã toatã energia creatoare”.

Ce-i recomanda în schimb? El, care fusese de atâtea ori acuzat de superficialiate, iatã ce-l sfãtuia, desigur din proprie experienţã: “Cât mai multã muncã de amãnunt; cât mai seacã erudiţie; cât mai puţin “esseu” şi “idei generale”. Şi cât mai asprã disciplinã” (7).

Pe doctorandul Petre Ţuţea, când s-a întâlnit cu el la Berlin, profesorul Nae Ionescu l-a sprijinit sã ia contact cu cei mai de seamã economişti ai vremii, sã-l cunoascã pe Werner Sombart şi pe alţii.

Pe Vasile Bãncilã, aflat la specializare în capitala Franţei, îl trimite la Jacques Maritain, pe care Nae Ionescu îl cunoscuse în perioada primului rãzboi mondial, când ajunsese sã se afle, ca prizonier, internat într-un lagãr de intelectuali în Germania: “Nu-mi spui dacã ai fost la Maritain (Meudon, rue du Parc, 10). Dacã nu ai fãcut-o încã, fã-o. Aştept veşti” (ibid.). Încã într-o scrisoare din 1925, Profesorul îi scrisese: “Dacã pleci la Paris, treci pe la mine. Am sã-ţi dau un cuvânt cãtre un prieten al meu de acolo, om înţelept în totul: Jacques Maritain. Cred cã-ţi va fi de folos”.

De altfel, recomandarea de a se duce la filosoful neo-tomist (precum şi adresa acestuia) i-o dãduse Nae Ionescu şi lui Mircea Vulcãnescu la plecarea la Paris, la studii. Mãrgãrita-Ioana Vulcãnescu consemneazã despre perioada de studii în Franţa a soţul ei: “merge regulat la Meudon-Fleury la reuniunile lui Jacques Maritain” (8).

În tentativa de cunoaştere, sau, mai degrabã, de intuire a fizionomiei spirituale a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu, în decembrie 1926, îşi punea întrebarea: “De unde vine farmecul particular şi înrâurirea incontestabilã a acestui gânditor asupra tineretului?”

Schiţând, dupã puterile sale un rãspuns, el enumãrã în primul loc “stimulentul” pe care o gândire vie îl exercitã asupra tinerilor, apoi “varietatea” problemelor dezbãtute de Nae Ionescu la cursurile şi seminariile sale, precum şi “noutatea” de abordare a problemelor.

La acestea tânãrul Vulcãnescu mai adaugã: (a) simplitatea cu care profesorul reuşea sã înfãţişeze cele mai complexe probleme; (b) ascuţimea de spirit cu care analiza o teorie pentru a-i descoperi supoziţiile fundamentale; (c) “luminarea” problemelor de logicã sau de filosofie prin înscrierea lor într-un cadru mai larg; (d) “preocuparea expresiunii corecte şi nepretenţioase” (9), pe care o considera “un imens ascendent în formarea stilului filosofic al studenţilor sãi”.

Despre stilul de expunere propriu profesorului Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu noteazã prezenţa “amãnuntelor pitoreşti, strãfulgerãri de ironie şi umor neaoş care amintesc de multe ori pe Creangã”. De altfel, ele şi atrãseserã “criticile câtorva pedanţi”.

Dar, mai presus de toate, Mircea Vulcãnescu sesizase la fostul sãu profesor de filosofie “simţul unitãţii structurale a cugetãrii filosofice”.

Pe Nae Ionescu el îl considera unul dintre “fruntaşii aşa-zisei renaşteri ortodoxe”, semnalând cum, încã din primii sãi ani de predare la Universitate, abordase probleme cu totul neobişnuite în învãţãmântul filosofic românesc de pânã atunci: DEISM,TEISM, PANTEISM, CA SOLUŢII ÎN PROBLEMA DUMNEZEIRII.

“Sã vorbeşti despre creştinism şi filosofie creştinã în Universitate, era, prin 1921, o adevãratã revoluţie” nota şi Mircea Eliade în postaţa la volumul “Roza vânturilor”.

Prin discuţiile cu Nae Ionescu, ucenicii adunaţi în jurul sãu aveau posibilitatea sã-şi lãmureascã cele pe care le gândeau. Iatã ce consemneazã în acest sens tânãrul licenţiat: “Personal am considerat întotdeauna orişice discuţie cu Dânsul ca un examen al meu propriu, cu scopul de a mã lãmuri pânã la ce grad am adâncit o chestiune. Primele rezultate au fost, lesne de înţeles, dezastroase! Dar nespus de stimulente -adevãrate lovituri de bici intelectual; sã vezi cã te prãbuşeşti în contradicţii sau nelãmuriri insuficient gândite. Mai târziu, posibilitatea de a-i rezista-n discuţie îmi dãdea adevãrate plãceri superioare.”

În postfaţa culegerii de articole intitulatã, la sugestia lui Nae Ionescu, “ROZA VÂNTURILOR”, Mircea Eliade va consemna marea influenţã a Profesorului asupra studenţilor sãi, precum şi interesul trezit auditoriului de prelegerile sale universitare, axate pe cele mai stringente probleme ale spiritualitãţii europene: “...Începând din anul 1922, studenţimea bucureşteanã trãieşte sub influenţa spiritualã a profesorului Nae Ionescu (…) Când se va scrie istoria problemelor filosofiei româneşti, se va vedea cã vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu“.

Când filosoful C-tin Rãdulesu-Motru, în deschiderea anului universitar 1930-1931, îşi dezvãluise toatã ostilitatea (pânã atunci mocnitã) pe care i-o provoca marele succes pe care-l avea, datoritã cursurilor sale, Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu intervine publicând un articol. Pentru aceasta el reciteşte însemnãrile fãcute în 1926, pãstrând titlul pus atunci (10).

În articolul scris în 1930, despre faptul cã Nae Ionescu nu s-a repezit sã publice cãrţi, nici mãcar lucrarea sa de doctorat, care, în Germania, datoritã crizei de hârtie de dupã rãzboi, fusese scutitã de a fi publicatã, Mircea Vulcãnescu constatã cã “gestul trebuie considerat, desigur, ca un semn de distincţie voitã şi de aristocraticã protestare (…) împotriva invaziei tuturor nepricepuţilor şi tuturor papagalilor în lucrurile filosofiei”.

Reluând şi de astã datã întrebarea “de unde vine influenţa netãgãduitã a profesorului Nae Ionescu asupra tinerei generaţii?” iatã rãspunsul pe care el îl va formula acum: “Cauza e cã gândirea d-lui Nae Ionescu e în necontenitã frãmântare. Gândul sãu nu e niciodatã “învãţat”, ci totdeauna proaspãt, viu. În faţa auditoriului, dl Nae Ionescu nu profeseazã, ci gândeşte. Trãieşte, rând pe rând, problemele pe care le prezintã publicului sãu; le presimte neliniştile, le dezbate şi le rezolvã necontenit cu sine, fãrã a şti, la plecare, unde va poposi şi unde va ajunge, aşa cum se întâmplã cu tot ce e viu. Auditorul este astfel, pe rând, surprins, interesat, pasionat, solicitat sã ceceteze el însuşi, sã se întrebe, sã caute şi sã rezolve. Rari sunt, într-adevãr, oamenii care sã poatã face pe alţii sã gândeascã, aşa cum îi stimuleazã, la cursurile lui, Nae Ionescu. Aşa se face cã, în cei zece ani de când e conferenţiar, în timpul cãrora d-sa a fãcut aproape 20 de cursuri, nu s-a repetat niciodatã de douã ori la acelaşi curs. Chiar atunci când împrejurãrile didactice l-au silit sã reia o materie fãcutã, problema a fost reluatã de la capãt, pe altã faţã, cum se poate vedea din compararea celor douã cursuri de istorie a logicei din anii 1924-1925 şi 1929-1930.”(11)

În NAE IONESCU. AŞA CUM L-AM CUNOSCUT (Ed. Humanitas, 1992), Mircea Vulcãnescu se opreşte la cursurile lui Nae Ionescu asupra filosofiei relgiei, scriind cã prin ele, gândirea sa preocupatã în special de astfel de chestiuni, “s-a ciocnit direct cu mintea lui Nae Ionescu într-un conflict de probleme” care îi erau cu mult mai dragi “decât toate logicile din lume” (op. cit., p. 41).

O dovadã în acest sens o constituie însãşi scrierea lucrãrii “Douã tipuri de filosofie medievalã“, publicatã în 1942 în culegerea de texte şi studii “Izvoare de Filosofie” în aceslaşi numãr în care publicase faimoasa lecţie inauguralã a lui Nae Ionescu, “Funcţia epistemologicã a iubirii“.

Pentru cã, dincolo de diferenţierea tipologicã a filosofãrii creştine pornitã pe urmele lui Augustin sau pe cãrãrile tomismului, diferenţiere care poate duce, sub anume raporturi, la un conflict de atitudini, punctul de ajungere cãtre care Mircea Vulcãnescu îşi îndreptase cugetarea nu era altul decât “iubirea” care înalţã sufletul spre “izvorul vieţii întregi care e iubirea ziditoare a lui Dumnezeu”.

Datarea acestui studiu subintitulat “Schiţa unui conflict de ordin problematic“, Paris, 1927 -Bucureşti, 1942 indicã interesul pe care Mircea Vulcãnescu l-a purtat filosofiei medievale încã din perioada specializarii sale in capitala Frantei, mai precis din perioada vizitelor fãcute lui Jacques Maritain.

De fapt, un interes mai general pentru filosofia religiei s-a manifestat la Mircea Vulcanescu din perioada studentiei bucurestene. In calitate de “asecerist”, adicã de pe poziţiile studentului aderent la o Asociaţie Creştinã, in primãvara anului 1925 el fãcuse o oarecare tentativã de prezentare a cursului de filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu, tentativã eşuatã, ca şi cea din dec. 1926, într-o schiţã de portret.

Pentru un tânãr de 21-22 de ani, în cãutare de modele, omul în sine era un subiect cu mult mai incitant decât sfera cea abstractã a filosofiei pe care Nae Ionescu o prezenta pe la cursuri, chiar atunci când la mijloc ar fi fost “filosofia religiei”.

Punctul de pornire al scrierii acestor pagini (ce par a fi mai degrabã pagini de jurnal decât o lucrare scrisã în vederea vreunei publicãri) a fost cursul de Filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu în cel de-al doilea semestru al anului universitar 1924-1925. Dar titlul pus de tânãrul Mircea Vulcãnescu aratã numai intenţia iniţialã a scrierii, nu şi conţinutul paginilor rãmase în arhiva familiei: “Nae Ionescu. Schema generalã a unui curs de filosofia religiei“(12).

Prin cursul de filosofia religiei ţinut de profesorul lor de metafizicã şi de logicã, studenţii creştini ar fi urmãrit sã afle “un îndreptar ortodox” (13), noteazã cam pe la început Mircea Vulcãnescu, dupã ce constatã cã în materie de filosofia religiei tot ce se afla în raza de acces a studenţilor asecerişti era “marfã de import”. În aleaşi pagini el consemneazã şi informaţia cã Nae Ionescu în douã rânduri “le-a tras chiulul” când aseceriştii sperau sã-l aibe în mijlocul lor.

Ispitit sã-şi punã întrebãrile cele mai incomode, oricât ar fi fost ele de supãrãtoare, Mircea Vulcãnescu se întreabã, -cu mina cea mai serioasã pe care un tânãr aderent la o asociaţie de tineri o poate lua-, dacã nu cumva ei sunt, fãrã sã ştie, “unelte poliţieneşti gratuite”. Întrebarea îi fusese provocatã, ca sã spunem aşa, de epitetul de “religie poliţieneascã” cu care Nae Ionescu gratulase credinţa religioasã a studenţilor asecerişiti, despre care, Mircea Vulcãnescu nu uitã sã consemneze, Nae Ionescu mai spusese cã ar fi o asociaţie cu “vagi pretenţii de moralizare cateheticã a altora”.

În volumul despre Nae Ionescu redactat -foarte probabil-, prin anii 1943-1944, dar completat şi în urmãtorii doi ani, pânã la arestarea sa (în 1946), Mircea Vulcãnescu îşi aminteşte de reacţia sa de profundã uimire în faţa acelui creştinism orientat în întregime spre viaţa de dincolo profesat de Nae Ionescu (14), precum şi de faptul cã fostul sãu profesor opunea meditaţiilor sale laice “viaţa liturgicã şi participarea de har a bisericii” . Exaltãrilor pentru valorile sociale ale “Predicii de pe munte“, mai consemneaza Vulcanescu, Nae Ionescu “le opunea un creştinism asocial şi exclusiv teocentric, a cãrei singurã maximã era iubirea de Dumnezeu, faţã de care “iubirea apoapelui”, care nouã ni se pãrea cheia creştinismului, apãrea numai ca o rãtãcire apuseanã” (ibid., p. 44).

Surprins de gândirea religioasã a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu (15) noteazã cã nu i-a pãtruns gândul decât mai târziu, când a putut sã descopere singur cum actul religios “nu se ţesea în intimitatea singurãtãţii (…), ci între Dumnezeu şi lumea întreagã”, legatã de om printr-un sentiment de solidaritate intimã, în pãcat şi în suferinţã, care transforma experienţa lãuntricã, “dându-i acel sentiment de tãrie şi de duratã, pe care n-o capeţi decât prin comunitatea tradiţiei” (ibid., p. 45) .

Aceste aspecte ale creştinismului ortodox prezentate de Nae Ionescu studenţilor sãi, oricât de mult ar fi rezonat ele în sufletul discipolului, şi oricât de minunat ar apãrea ele transfigurate în paginile pe care Mircea Vulcãnescu le-a scris despre “dimensiunea româneascã a existenţei“, aproape cã pãlesc în faţa creştinismului de naturã profund eticã, în care a crezut, pânã la ultima sa suflare Mircea Vulcãnescu (1904-1952). Pentru cã Mircea Vulcãnescu n-a încetat nici un moment sã mãsoare esenţa creştinismului dupã ce poate jertfi un om cuiva care “nu-i este nimic” (ibid., p. 44).

Dovadã sacrificiul vieţii sale, în temniţã (16), spre a salva un tânãr al cãrui nume este atât de obscur, încât n-a supravieţuit nici prin amintirea jertfei lui Mircea Vulcãnescu “Generaţia mea -spunea Petre Ţuţea (n.1901) -, a debutat în euforia realizãrii României mari şi a murit în închisorile comuniste”.

ISABELA VASILIU-SCRABA

Eseist, filosof, istoric al filosofiei

NOTE

1. v. Mircea Vulcãnescu, INTRODUCERE, rev. Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, îngrijit de Marin Diaconu, p. 61.

2. La primirea DIMENSIUNII ROMÂNEŞTI A EXISTENŢEI, care-i fusese dedicatã, iatã ce-i scria Emil Cioran în 3 mai 1944 lui Mircea Vulcãnescu: “Dacã evenimentele n-ar fi aşa cum sunt şi eu n-aş fi buimãcit de ele, m-aş apuca sã scriu complementul negativ al acestei superbe DIMENSIUNI, în umbra cãreia puţinãtatea mea se desfatã, neînstare sã reziste mãgulirii. Cum aş putea asista pasiv la o dedicaţie înscrisã subt cea mai substanţialã tâlcuire a întâmplãrilor valahe?” (v. rev Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p. 266).

3. v. Scrisoarea lui Constantin Floru cãtre Mircea Vulcãnescu, din 26 noiembrie 194- (probabil, 1944, posibil si 1945). În încheierea scrisorii sale, iatã ce observã C-tin Floru: “…Carte deschisã, neterminatã, în care trãsãturile hotãrâtoare poate cã nu le-ai fixat încã”, în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p. 273

4. v. Mircea Vulcãnescu, “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar“, în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p.75.

5. v. Nae Ionescu, FILOSOFIA CONTEMPORANÃ, retipãrit în vol. NELINIŞTEA METAFIZICÃ, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p.148.

6. Vrând sã-l ajute pe Vasile Bãncilã sã obţinã o bursã pentru specializarea în Franţa, Nae Ionescu îi scria acestuia în 1924: “Dacã e nevoie, pot vorbi şi eu cu Iorga -sau cu cine crezi” (v. rev. “Manuscriptum”, numãr special Vasile Bãncilã, nr. 3-4/1998, p. 249). Un an mai târziu, pentru a-i îndepãrta discipolului sãu nişte scrupule neîntemeiate, izvorâte din teama de a nu fi citit destul, iatã ce-i scria Nae Ionescu într-o scrisoare, dupã primirea unui manuscris trimis de Vasile Bãncilã: “L-am primit anume ieri, aşa cã nu am avut încã vreme sã-l citesc. De valoarea lui nu mã îndoiesc (…) Dumneata eşti un om frãmântat şi asta e totul în breasla filosoficeascã. (…) D-ta zici cã nu ai citit destul; de unde s-ar putea sã rezulte: (1) cã anumite idei pe cari le înfãţişezi sã se gãseascã şi aiurea; (2) cã anumite aspecte ale chestiunii sã-ţi fie încã necunoscute. Iubite domnule Bãncilã, aş vrea sã-ţi “infuzez” de-a dreptul experienţa mea, care m-a costat multã caznã, ca sã te feresc de rãtãciri inutile (sunt şi alte rãtãciri foarte folositoare!).

ad (1) Pentru un om care gândeşte personal nu existã plagiat sau influenţã. O idee pe care am gãsit-o eu e a mea şi e originalã – chiar dacã ar fi gândit-o şi scris-o trei sute de inşi înaintea mea. Ar fi bine sã te convingi cã realitatea nu existã decât odatã şi cã nimic din ce a fost nu va mai fi. Aşa e şi cu ideile. Au gândit şi alţii; dar plecând de la ce date şi, mai ales, în ce complex de idei? Ar fi copilãresc sã ne stricãm noi bunãtate de bucurie a gândului – singura care ne stã la îndemânã – otrãvind-o cu nesiguranţa: dacã o mai fi spus-o şi alţii? Important e: se încadreazã în chip fecund în punctul meu de vedere? Contribuie la închegarea viziunii mele de ansamblu a existenţei, care îmi asigurã echilibrul meu spiritual? Intrã în chip organic în aceastã viziune? Atât! Încolo, puţin îmi pasã. Important nu e dacã eu sunt mai deştept decât Descartes şi Schelling. Ci dacã în adevãr izbutesc sã mã echilibrez spiritual, câştigându-mi liniştea de care am nevoie: linişte care nu e posibilã fãrã o acordare între mine şi existenţã.

ad (2) N-ai cetit destul? Sã te fereascã D-zeu sã ceteşti “destul”. Învaţã sã înţelegi cã cetitul nu e o operaţie de adunare de material, ci doar o îmbogãţire sufleteascã a ta. Niciodatã nu vei izbuti sã cunoşti toatã literatura unei chestiuni. Dar te întreb: câtã carte au ştiut Plato sau Aristot, sau Augustin, sau Pascal, sau Kant chiar? Opune ãstora pe Wundt şi ai sã mã înţelegi. Sã nu ceteşti? Ba da, şi foarte mult chiar. Dar nu aşa cum se face astãzi, ci înţelepţeşte, pentru bucuria d-tale; nu pentru informaţie, ci pentru reflexie” (v. rev. “Manuscriptum”, numãr special Vasile Bãncilã, nr. 3-4/1998, p. 250)

7. v. Scrisoarea lui Nae Ionescu cãtre Vasile Bãncilã, în rev. “Viaţa Româneascã”, nr. 3 / 1998, Anul XCIII, p. 98.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email