Posts Tagged ‘isabela vasiliu scraba’

Sorin Lavric despre Vladimir Tismaneanu: “întruchiparea îndurării de inspiraţie creştină”. Isabela Vasiliu Scraba: “Discipolul lui Liiceanu trece peste lipsa comuniştilor A. Pleşu şi G. Liiceanu dintre cei chemaţi să converseze cu securiştii…”

Sorin Lavric - simpozion Pavel Chirila - Razvan Codrescu - Dan Puric s.a.Motto: “Rămîne una dintre marile necunoscute ale firii umane fenomenul acesta atît de incontrolabil şi atît de imprevizibil căruia i-a căzut pradă Noica: îndrăcirea pe care a suferit-o atunci cînd şi-a pus credinţa în slujba «binelui suprem».”  – Sorin Lavric (*), “Noica şi Mişcarea Legionară (Ed. Humanitas, 2007)

“(…)

De fapt, influenţa culturală a celor care şi-au făcut un nume invocând excesiv de des numele lui Constantin Noica s-a făcut simţită abia când şcolarii de la Păltiniş s-au reciclat ca formatori de opinii schizofrenice despre aşa-zisa lipsă de valoare a filozofiei româneşti. Direcţia de influenţare exercitată de Liiceanu se constată în scrisul lui Sorin Lavric. Mai precis, în postfaţa la volumul alcătuit de Dora Mezdrea din file alese de ea din dosarele de Securitate (v. Sorin Lavric Postfaţa, în vol.: Noica şi Securitatea, Bucureşti: Ed. M.N.L.R., 2009, pp. 337-343).

După ce menţionează foarte în treacăt faptul că invitaţia la o discuţie cu securiştii nu putea fi refuzată de nimeni, Sorin Lavric nu se sfieşte să-l prezinte pe Constantin Noica drept colaborator al Securităţii. În schimb, Vladimir Tismăneanu ar fi “un spirit academic care încalcă regula aridităţii tagmei, reuşind să scrie neplicticos” (v. România literară, nr. 2/29 ian. 2010), un  “diagnostician de idei politice, nu ademenitor în numele lor”.

Povestea cu “ademenirea” este, ca să spunem aşa, un comentariu la o parere a lui Pleşu, după care Noica ar fi fost un “ademenitor”, ceea ce Sorin Lavric punctează negativ, întrucât la el pozitivă este atitudinea opusă. La Andrei Pleşu ademenirea lui Noica spre tărâmul filozofiei nu a avut succes, astfel că, nefiind eficientă, nu se poate spune dacă a fost considerată de falsul drept atitudine pozitivă sau negativă.

Cantonarea lui Andrei Pleşu în lăutărismul pe care-l observă în exclusivitate la alţii, a fost perfect creionată de Constantin Noica prin situarea discipolului cu “prea mare respect pentru fratele porc” (Noica, ian. 1980, în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.117) la mijloc de drum, într-un interval în care nimic din ce a început nu a dus la bun sfârşit: “Mă gândesc iar la Andrei, cu câtă uşurinţă a renunţat la greacă… În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxy, în interval” (ibid. p.100). Din portretul intelectual schiţat de Noica reiese indirect ridicolul desemnării  lui Pleşu în mod laudativ drept “filozof” al intervalului post-comunist.

Iată ce scria Andrei Pleşu despre “ademenitorul” Noica într-o epistolă din 15 oct. 1984 publicată după zece ani pentru a spori paginile unuia din cele trei volume ale sale aşa-zis ştiinţifice: “Nu să-l împuţinez am vrut… ci să-i clarific statutul… Trebuie să treacă mult timp ca să realizezi că sapienţialul nu e, în cazul lui Noica, decât o foarte inteligentă captatio, o capcană retorică, destinată să convertească la filozofie toată suflarea din jur” (Limba păsărilor, 1994, p.218-219).

După Sorin Lavric, Tismăneanu jr.  nu este un  “ademenitor”. Fostul ideolog comunist este un “ogar” [cu un pedigree ilustrând relaţia cu comunismul a celor doi Tismăneni, tatăl şi fiul pe care Lavric se face că n-o ştie],  ogar cu “ascuţime olfactivă”  care “depistează repede miasmele de extremism” (Lavric), i.e. un diagnostician versat în şantajul cu anti-semitismul. Altfel spus, după episodul ideologic comunist când (iniţiat de propriul părinte) a hăituit “duşmanul de clasă”, ogarul cu nas fin s-ar fi reprofilat pe urmărirea  “duşmanului de rasă”. Un fost deţinut politic exilat apoi în Franţa observa cu fineţe că în dictatura totalitară (de caracter ideologic) se foloseşte “represiunea preventivă”. După căderea comunismului, menţinerea la putere a oligarhiei comuniste “reciclate” s-ar fi făcut tot prin teroare preventivă, duşmanul fiind mereu reinventat “în funcţie de nevoile momentane” (Ion Varlam): fostul duşman de clasă devine după 1989 “duşman de rasă”.

In cazul relaţiei politice dintre Noica şi Securitatea pe care ar fi servit-o cu “orbirea unui idealist incurabil” (Sorin Lavric), discipolul lui Liiceanu trece peste lipsa comuniştilor Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu dintre cei chemaţi să converseze cu securiştii pe tema “teoreticianului legionar Noica”.

(…)”

Integral la: Capusarea ca tehnica a Securitatii –  C. Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric

de Isabela Vasiliu-Scraba

(*) Sorin Lavric este, de 16 ani, redactor la Editura Humanitas administrata de G. Liiceanu si, din 2008, comentator la “Romania literara” condusa de N. Manolescu, fiind considerat “din categoria fidelilor

Cititi si: Sorin Lavric debuteaza la Ziaristi Online cu un text despre Vladimir Tismaneanu, “întruchiparea îndurării de inspiraţie creştină”: “Fler ideologic”

S. Lavric: Cînd e vorba de semnat o petiţie, de sărit în ajutor sau de adresat o recomandare, Tismăneanu este întruchiparea îndurării de inspiraţie creştină: bate la toate uşile, trimite o mie de mailuri şi adună la un loc oameni care altfel nu s-ar fi întîlnit în veci. E un mijlocitor prin excelenţă, un liant uman cu virtuţi de verigă culturală, un ferment cu efect de coagulare omenească. Si un redutabil păstrător al memoriei noastre în privinţa trecutului comunist al Europei.

Vladimir Tismaneanu - Humanitas - Despre 1989 - Cronica Sorin Lavric Romania literara

Foto sus: Blogul lui Claudiu Tarziu

Foto jos: Internet

Cum da teosoful Plesu lovituri Ortodoxiei cu ierarhii nostri de mana. “Primul masterat de Studii religioase din România” cu sprijin si profesori GDS-isti, protestanti si greco-catolici. Preambul la inlocuirea orelor de Religie cu “Istoria religiilor”

Andrei Plesu - Dirty VersionEvenimentul Zilei anunta cu surle, trambite si multa majuscule ca “ANDREI PLEȘU este printre dascălii primului MASTERAT de Studii RELIGIOASE din România”. Urmeaza, desigur, si inlocuirea orelor de Religie cu ore de “Istoria religiilor”, un proiect subversiv marca Plesu si ai lui, la care se lucreaza de cativa ani, nu tocmai buni. Redau stirea EvZ, dupa care vin cu detalii:

“Programul, o premieră pentru mediul universitar de la noi, va aborda istoria religiilor dintr-o perspectiva științifică, dincolo de disputele dogmatice şi polemice, iar profesorii vor fi experți în domeniu, precum celebrul scriitor Andrei Pleșu.

Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii din Bucureşti va participa la Târgul Educaţiei, care se va desfăşura în zilele de 4-5 aprilie în incinta Facultăţii de Drept, cu un masterat inedit, primul din România care studiază istoria religiilor şi fenomenul religios într-o manieră ştiinţifică, readucând în discuţie relaţia dintre ştiinţă şi religie.

În cadrul masteratului vor fi studiate atât religiile monoteiste (iudaism, creştinism, islam), cât şi religiile orientale (taoism, budism, hinduism, şamanism). Studenții vor avea acces la limbile-sursă ale marilor religii, element esenţial pentru o bună cunoaştere a fiecărei tradiţii religioase.

Cunoaşterea fenomenului religios presupune întoarcerea către structurile noastre de cunoaştere. Studiul aplicat al religiei oferă, în dialog cu metodele de investigare cele mai recente din ştiinţă, pârghiile pentru schiţarea a ceea ce Mircea Eliade numea o „fenomenologie a minţii”, crede Madeea Axinciuc, directorul de program.

Printre profesorii care predau în cadrul masteratului se află Andrei Pleşu, Francisca Băltăceanu, Florin Ţurcanu, Monica Broşteanu, Madeea Axinciuc, Lucian Dîncă, Ştefan Colceriu. Programul are ca instituţii partenere Institutul de Studii Religioase din cadrul Universităţii Leiden (Olanda), Colegiul Noua Europă şi Centrul de Studii Bizantine „Sfinţii Petru şi Andrei”.”

Am incheiat stirea. Acum: masteratul in cauza nu este nici o noutate, asa cum o prezinta ziarul lui Andronic si Silberstein, ci dateaza deja de cativa ani. Singura noutate poate fi ca intre timp eseistul teosof cu inclinatii scien?tologice Andrei Plesu, absolvent dilematic de Istoria Artei, a devenit si “expert in domeniu” si, poate ce conteza cel mai mult, “celebru scriitor” (parca ar fi prezentat “tata-omida” si nu un profesor la universitate).

“Programul interdisciplinar de Studii Religioase – Texte şi Tradiţii, organizat în cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, este primul program de masterat din ţară care propune studierea științifică, neconfesională și în afara oricărei dispute polemice a fenomenului religios” se spune pe pagina de net dedicata acestui master. De pe aceeasi pagina aflam si ca parteneriatele numite dateaza din 11 aprilie 2011:

INSTITUŢII PARTENERE
Universitatea LeidenInstitutul de Studii Religioase, Leiden
Colegiul Noua Europă – Institut de Studii Avansate, Bucureşti
Centrul de Studii Bizantine Sfinţii Petru şi Andrei, Bucureşti”

Dupa cum observam, studierea este “stiintifica si neconfesionala”, dar se face cu o Universitate olandeza cu valente protestante acute, un colegiu infiintat si sponsorizat sub steag german care a produs cadre de referinta in istoria cascadorilor rasului din politica  – Ungureanu, Baconschi, Paleologu, Papahagi, Nemtu, eiusdem farinae -, cat si cu un Centru de studii greco-catolic, inaugurat la Bucuresti in ianuarie 2011 de insusi seful de atunci al M.A.E., Baconschi Anatol Teodor. Profesorii, la fel. Sa-i luam la rand:

A. Plesu si Florin Turcanu sunt GDS-isti (deci au o religie aparte, de grup). Dl Turcanu lucreaza la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Studii Iudaice – Universitatea din București. In acest video puteti constata singuri de ce sufera Florin Turcanu…

Apoi, poate cea care ar fi trebuit sa fie considerata “cea mai celebra” din sirul de profesori enumerati de EvZ este, dupa parerea mea, doamna  dr. Maria Francisca Băltăceanu, care are licenta in teologie de la Institutul Teologic Romano-Catolic din Bucureşti (1996) si care a facut parte atat din colectivul de editare a operelor lui Platon condus de C. Noica şi Petru Creţia (1975-1976) cat si din cel al proiectului Septuaginta, iniţiat mai nou de Colegiul “Noua Europă” si tiparit la Polirom.

Arabista Monica Brosteanu, si ea autoare Polirom, a absolvit si cursurile Facultatii de Teologie la Institutul Catolic (1196), institut la la care a predat, mai apoi, printre altele, si Stiinte biblice.

Madeea Axinciuc Director ICR Tel Aviv si profesoara lui PlesuTanara Madeea Larisa Axinciuc (nascuta in 1976 – foto Jurnalul National), autoare Humanitas, are masterat in domeniul Studii Iudaice, de la Centrul de Studii Ebraice Goldstein- Goren. Intre 2005 si 2008 a fost director al Institutul Cultural Român, Tel Aviv.

Lucian Dîncă este preot greco-catolic, membru al Congregației Părinților Augustinieni Asumpționiști si poate fi gasit la Centrul „Sfinții Petru și Andrei”.

Ştefan Colceriu este un tanar studios (nascut in 1979), angajat intre 2002 si  2006 la “New Europe College – NEC”, adicalea Colegiul “Noua Europa” al dlui Plesu si beneficar de atatea burse (ultima la Leiden) si granturi NEC incat mai bine le cititi aici. Din cate inteleg e un fel de Badilita (care se exprima pe greco-catolica.org asupra colegelor sale catolice Francisca Baltaceanu si Monica Brosteanu.

Alti profesori si lectori, nenumiti de EvZ (nu sunt inca “celebri”), cum ar fi Szilárd Szilágyi si confucianista Diana Yüksel, pot fi gasiti aici. Profesori invitati sunt: prof. dr. Moshe Idel, Universitatea Ebraică din Ierusalim, Israel Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti si prof. dr. Jürgen K. Zangenberg, Universitatea Leiden, Olanda.

Pe langa Targul Educatiei, tinerii sunt invitati si la Zilele Porţilor Deschise:  8-12 aprilie 2013. Programul cursurilor deschise este: Miercuri, 16-18 – Iudaism, 18-20 – Religie şi magie, iar miercuri si joi Religii orientale si Religie comparata.

Nu e exclus, acum, ca atragem atentia asupra acestui fapt, ca dl Plesu sa recruteze si cativa ortodocsi. Are deja si bazin: poate din randul pointilistilor de vederi din Doxologia sau a DJ-ilor cu barba de la Radio Dobrogea. Dar, dupa parerea mea si cerand iertare de la Doamne-Doamne, afirm cu tarie: va fi tot un drac!

Miza este, insa alta, mult mai grava decat smintirea “elitelor”: miza este schimbarea orelor de religie ale elevilor cu ore de “istoria religiilor”. Masterul serveste drept model! Planurile au fost elaborate inca de dinainte de infiintarea de catre fostul (?) agent sovietic Andrei Oisteanu – prin trafic de influenta la Boc si Basescu – a Institutului de Istoria Religiilor , drept cadou pentru prietenul sau teosof, A. Plesu, si ca pilon principal al elaborarii operatiunii anti-ortodoxe sub o umbrela academica.

Ideea – sustinuta si de Asociația Secular-Umanistă din România (ASUR)  (vedeti DOC – Informatii suplimentare privind predarea religiei in scoli – Asur) – se ventileaza de ceva vreme. O prima tentativa de modificarea ilegala, pe sub mana, a statutului orelor de religie, a avut loc in 2010, prin introducerea unui punct la un capitol din Legea Educatiei, dupa ce proiectul de Lege fusese deja dezbatut, mai precis pe drumul dintre Ministerul Educatiei si Palatul Parlamentului. Autorul actului ilegal: dupa toate indiciile, idiotul funest Daniel Funeriu, fost ministru al Educatiei (ce oroare!), in prezent consilier al presedintelui (alta oroare) Traian Basescu si, in timpul programului de lucru, pe cand este platit de prostii de romani – in miezul zilei -, conferentiar despre “valori” la… Muzeul Taranului Roman. Iata relatarea din Adevarul, de la data respectiva:

“Religia nu va mai fi înlocuită cu ore de istorie a religiilor sau a artelor (placerile dlui Plesu! – subl. mea) aşa cum se propunea într-un proiect. Profesorii şi părinţii condamnă atitudinea unor reprezentanţi ai ministerului care încearcă de ani buni să elimine această materie.
Deputaţii din Comisia de educaţie au decis eliminarea din proiectul Legii educaţiei a prevederii care dădea posibilitatea elevilor ca, la cerere, să poată urma alte cursuri în locul celui de religie. Concret este vorba despre al treilea punct al capitolului 17 din Legea educaţiei, care stipula că, “la cerere, în locul orei de religie, elevii pot urma cursuri de istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic, social sau comunitar” (poate si cursuri utile de “sexologie”, dar pe invers, cum sunt cele promovat de Mircea Toma – nota mea). Nimeni nu ştie însă cum a ajuns această reglementare în lege, deoarece, toată perioada cât proiectul a fost postat pe site-ul Ministerului Educaţiei, acest punct nu a existat.
“În opinia mea, acest punct a fost introdus de cineva care nu are nicio treabă cu şcoala. De fapt, de mult se încearcă eleiminarea acestei materii din programa şcolară, chipurile pentru aerisirea planului cadru, dar eu sunt convinsă că nu vor reuşi acest lucru”, afirmă directorul Şcolii Constantin Brâncoveanu din Galaţi, Monalissa Nica.
După toate probabalilităţile, reglementarea a ajuns direct de la Ministerul Educaţiei întrucât ministrul Daniel Funeriu se declară un aprig susţinător al acestei idei. (…)
Ministrul Daniel Funeriu speră însă că până urmă se va reveni la varianta iniţială propusă de minister.
Mai multe detalii la Adevarul (stiri locale!).

In 2010 am avut noroc cu Patriarhia, care a intervenit prompt sesizand frauda ordinara:

“În ziua de 28 aprilie 2010, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adresat doamnei Roberta Alma Anastase, Preşedintele Camerei Deputaţilor următoarea scrisoare în legătură cu proiectul Legii Educaţiei Naţionale:

Stimată Doamnă Preşedinte,

Am luat act cu surprindere şi îngrijorare de unele prevederi ale proiectului Legii Educaţiei Naţionale în forma transmisă de Guvernul României către Parlamentul României, în data de 14 aprilie 2010, formă care, pe de o parte, diferă în câteva aspecte importante pentru Biserica Ortodoxă Română de textul care s-a aflat în dezbatere publică, iar pe de altă parte nu ţine cont de o serie de observaţii ale Patriarhiei Române, care vizau concordanţa noului act normativ cu prevederi ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.”, se afirma, printre altele, in scrisoarea Patriarhului catre Camera Deputatilor.

Pana acum, teosoful nostru preocupat de “arte” si “istoria religiilor”, a fost lansat in spatiul ortodox de catre doi ierarhi. Am incercat si eu sa-i ascult parascoveniile proferate de pe scenele Clujului, cu ierarhi si informatori in sutana la picioare, si Iasiului, cu Inaltul ceva mai sus, la loja (nici un apropo, a facut destule, si de alta natura, tovarasul lui Plesu, Dinescu). Mi-a fost imposibil. Asemenea banalitati pedante insiruite scrupulos de batranul faun aferat, pe lat, ca niste margele de sticla pentru bastinasi,  nu am mai ascultat de la orele de economie politica. Fostul conferentiar de estetica pentru activul Securitatii a reusit sa sminteasca un intreg auditoriu “select” – cam toti snobii Iasului, pe langa cei veniti din obligatie de serviciu – aranjandu-si vocea la nivelul leganatului mintal si cu un limbaj de budha pretios asezonat picant cu cel de baiat de dupa blocuri (vorbind despre Evanghelie cu referiri “umoristice” la telenovele si competenta sa “de beton” sau trimitand oamenii la “duhovnic sau psihoterapeut”, asezandu-l astfel pe Dumnezeu pe acelasi plan cu Freud). Mai concret, A Plesu, a reusit, prin “opera” sa de prelucrare, aschiere si preschimbare a pildelor Mantuitorului cu povesti de adormit adultii, sa inlocuiasca aproape la perfectie maniera de abordare a poporului cuprinsa de tezele din iulie (Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii) cu “Parabolele lui Iisus de la Humanitas”.

Toate acestea se intampla in Postul Mare si sub obladuirea unor Inalti ierarhi, aflati intr-o stare de orbire temporara (sper). Sa speram ca in lupta sa frenetica de a-i fura “nisa” si “target”-ul dlui Puric, A. Plesu nu va ajunge sa fie lansat si de Patriarhul Daniel, in chiar seara Invierii, de pe colina Patriarhiei, in timp ce Oisteanu ii va sparge ouale rosii. Sigur, sunt baiat rau si vorbesc urat in post. Pacatele mele! Dar iata ce scrie un apologet cu sutana al dlui Plesu, pe care, personal, sunt foarte intristat sa-l vad in stare de hipnoza pe site-ul de media al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei:

“După conferinţa pe care a susţinut-o şi cu prilejul lansării volumului „Parabolele lui Iisus“, de joia trecută, am avut o reacţie care m-a pus pe gânduri, din partea unui om de televiziune din Bucureşti. Acesta, urmărind imaginile cu mulţimea de oameni care îşi doreau foarte mult să pătrundă într-o sală ce-şi atinsese limitele (deşi au fost peste 700 de locuri), a comentat, oarecum hâtru: „La voi, la Iaşi, ultima îmbulzeală am văzut-o când s-a deschis un supermarket şi s-au dat tigăi la preţ de nimic. Nu credeam să văd acelaşi lucru la o conferinţă cu Pleşu“. Concluziile le puteţi trage şi dumneavoastră…”

Daca putem trage concluziile si singuri, atunci nu se va supara, cred, nimeni, daca voi spune ca “omul de televiziune din Bucuresti” se exprima ca atare intr-o operatiune de tampire (DEX – TÂMPÍ, tâmpesc, vb. IV. Refl. și tranz. 1. A-și pierde sau a face să-și piardă inteligența, a deveni sau a face să devină tâmpit; a (se) prosti). Pentru ca tot televiziunile din Bucuresti prezentau in acelasi ton, ca de la stratosfera la subpamanteni, “imbulzeala” de la Sfanta Cuvioasa Parascheva, cand veneau doar de vreo 100.000 de ori mai multi oameni, si nu se dadeau nici tigai, nici margele pe lat, ca la conferinta dlui Plesu.

Dar unde este Parintele Constantin Sturzu cel de altadata, cel care scria cu atata intelepciune ca Visul umanist secular naşte “derbedei” (unii cu staif), daca nu a inteles pana acum ce naste Grupul pentru Dialog Social – cel mai anticrestin grup organizat din societatea post-romaneasca -, atunci cand Biserica si slujitorii ei intra in stare transcedentala de somnolenta hipnotica…

Cu parere de rau,

Victor Roncea

PS: Dupa cum mi-a spus un batran monah, in cartea parabolica a lui Plesu “nu e pagină fără hule şi erezii!”. Astept, cu incredere, parintele, calugarul si teologul care se le si prezinte!

Cititi si: Adevărul ca povestea lui Andrei Pleşu sau ca Persoană? “Parabolele lui Iisus de la Humanitas” nu sunt Pildele Domnului nostru Iisus Hristos

Andrei Plesu, bursier la 65 de ani!? De ce primeste Andrei Plesu pensie de la statul german prin Institutul de Studii Avansate din Berlin – Wissenschaftskolleg zu Berlin?

Cand “prostia omeneasca” se costumeaza in sutana (I). Ispita media intre sminteala si inselare, bunele intentii si drumul spre iad. Cazul bloggerilor “Adevarul” Plesu si Tanasescu, migrati pe Doxologia. Cu un Drept la replica al Pr. Mihai Valica

DJ Popa Eugen Tanasescu“Prostia omeneasca” despre care vorbeste – cu adresa la Parintele Justin Parvu inclusiv, dupa ce l-a impachetat in vorbe goale si pe Parintele Arsenie Papacioc -, un oarecare DJ Eugen Tanasescu de la Radio Dobrogea (foto sus), “consilier media” la Arhiepiscopiei Tomisului, comentator clonat pe Doxologia, Facebook-ist convins – unde-l aduleaza si-i face reclama lui Andrei Plesu – , blogger Adevarul, si, in timpul liber, purtator de sutana, poate fi si popeasca? De prostie vorbesc! Haideti sa vedem cum suna: “Prostia popeasca”. Suna bine, suna incitant, suna “mediatic”. Poate fi si un titlu de rubrica la Doxologia, platforma online de media a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care se innevredniceste sa gadile la orgolii personaje ca Mungii (deocamdata doar doi dintre ei; desigur astept oricand sa fie laudata si autoarea piesei “Evanghelistii“) si, mai nou, in plin Post, ca eseistul si binecunoscutul filosof de bucatarie Andrei Plesu, si el – ce coincidenta! – tot “blogger Adevarul”.

Exista oameni, cu sutana sau/si sortulete, care au o placere deosebita in a evolua pe scena, in a schimba, dupa caz, Sfantul Altar si lumanarile care palpaie cu dor de Sfantul Duh cu reflectoare incinse, camere video si luminozitatea rece a ecranelor calculatoarelor, vrajiti de faptul ca in loc sa se adreseze unei maini de credinciosi, tineri si bunicute din parohia lor, pot sa o faca spre mii de oameni nevazuti. Ispita e mare: dintr-un preot de cartier poti deveni o adevarata vedeta online (il vedeti pe Parintele Staniloae bifand comentarii si “like”-uri pe Facebook?). Sigur, intentiile lor pot fi bune. Dar la fel este pavat si drumul spre iad. Asta am constatat citind pe Doxologia – un portal pe care il urmaresc zilnic – o serie titirambica de… sa le spunem laude (cuvantul corect tot cu “l” incepe), la adresa “intelectualului ortodox” care “aduce primavara” in curtea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. Aproape la fel de tare ca nea Nelu Kaghebellu care, dupa cum stim, cand aparea el si soarele rasarea. Nu o sa le comentez acum. Ma duc sa spun o rugaciune pentru sufletele autorilor.

Insa o sa le semnalez, pentru a intelege despre ce este vorba si ca sa stiti la ce ma voi referi in viitor:

Primăvara intelectualului ortodox cu video:  Prima (video)conferință la „Serile Doxologia“;

Si o reluare de acum doi ani postata tot zilele acestea pe site-ul Doxologia: “Parabolele lui Iisus – o analitică a receptivităţii” cu textul aferent: Pilduitorul Andrei Pleşu şi restaurarea parabolei.

Pentru astazi o sa ofer cuvantul unui simplu credincios, Cosmin Alexe Diaconu, cenzurat insa, “crestineste”, de portalul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. El poate fi gasit la rubrica de comentarii, in baza textului de pe Ziaristi Online: Adevărul ca povestea lui Andrei Pleşu sau ca Persoană? “Parabolele lui Iisus de la Humanitas” nu sunt Pildele Domnului nostru Iisus Hristos

Citez: “As vrea sa va spun sau sa va marturisesc ce am observat in ultima perioada. In general, cei care au (re)venit in sanul Bisericii prin suferinte, probleme de tot felul, plans, foame, umilinte, etc. (cunosc multe persoane de genul asta) au capatat o asa mare dragoste fata de Ortodoxie, incat urechile lor au devenit cam sensibile la discursuri de tipul celui de mai sus. Ma refer in special la A. Plesu. Sunt nascut in anii ’70, am prins Revolutia in adolescenta, iar pe Plesu (si cartile de la Humanitas) le citeam cu mare pasiune. Asta era atunci cand eu nu cunosteam pe Sf. Parinti, Biblia, Patericul, Vietile Sfintilor, Omiliile Sf. Ioan Gura de Aur, etc. Dupa ce am trecut prin ce am trecut si am mai gustat si din comorile invataturii Bisericii, toate aceste idei “frumoase”, toata aceasta filozofie despre Dumnezeu la o ceasca de cafea, imi produce o asa mare repulsie, nu ptr faptul ca exista oamenii care o creaza (Doamne fereste!), ci ptr ca este promovata, servita pe tava tocmai de cei care ar trebui sa apere turma de invataturi false, edulcorate…”

Integral la Ziaristi Online

Totodata, pentru a reveni la “Prostia omeneasca” – si popii sunt oameni, nu-i asa? – trimit si la un Drept la replica scris de un adevarat carturar si parinte al Ortodoxiei romanesti, Pr. Prof. Univ. Dr. Mihai Valica, pe adresa costumatului in sutana de la Mamaia, Eugen Tanasescu:

Pr. prof. dr. Mihai Valică îi explică ce înseamnă ignoranța și tehnologia cu cip preotului Eugen Tănăsescu, “consilier media” la Arhiepiscopia Tomisului și blogger Adevărul »

Parintele Valica: “Ambele intervenții (ale preotului Tanasescu – nota mea) mi-au lăsat un gust amar și mi-au strârnit o oarecare milă față de superficialitatea unor preoți, care își dau cu părerea fără să cunoască problema pusă la nivel global, precum și substraturile politice ale acestei acțiuni numită tehnologia RFID.

Este trist să vezi cum un preot, teologul de serviciu și de de-servicii, ironizează o problemă de bioetică actuală, de foarte mare importanță, pentru care Germania a preferat să plătească penalități în valoare de 45.000 de euro pe zi și chiar de 300.000 euro pe zi, în cazul legii Big Brother, în urma infringimentului impus de Comisia Europeană (https://www.fabricadebani.ro/news.aspx?iid=35863), decât să experimenteze cip-urile și legea Big Brother pe proprii ei cetățeni.

În universitățile din Germania se studiază temeinic impactul tehnologiei RFID și se arată efectele ei grave asupra libertății omului. Ca unul care am studiat tematica și la Freiburg și la Göttingen două semestre, îmi permit să supun atenției părintelui Tănăsescu doar cîteva aspecte. (…)

În acest context, întrebarea mea este: sinodul local de la Cluj, atâția oameni de știință, atâtea Biserici naționale locale, șefi de stat și de guverne din lume, etc. care s-au opus sau se opun tehnologiei RFID, fac parte din categoria, generic numită de părintele Eugen Tănăsescu, cip-ciripul teologic, sau din categoria Prostia omenească? O fi și Sf. Ioan Evanghelistul din această categorie, care scrie Apocalipsa inspirat de Duhul Sfânt, tocmai ca partea Antihristului să nu se împlinească, și nicidecum să se împlinească în mod fatalist, de aceea atenționează profetic despre viclenia lui, care face mână bună, de multe ori, cu stăpânirea (vezi Leviatanul din Iov 40 și 41). Nu credeți că ignoranța, prostia omenească și cip-ciripul teologic trebuie căutate pe la Constanța?”

Integral la Ziaristi Online

Vedeti si: Andrei Plesu, bursier la 65 de ani!? De ce primeste Andrei Plesu pensie de la statul german prin Institutul de Studii Avansate din Berlin – Wissenschaftskolleg zu Berlin?

FOTO sus: Cuget Liber

Parabolele lui Iisus de la Humanitas - Adevarul ca poveste - de Andrei Plesu

Ziaristi Online: Adevărul ca povestea lui Andrei Pleşu sau ca Persoană? “Parabolele lui Iisus de la Humanitas” nu sunt Pildele Domnului nostru Iisus Hristos. Cotidianul: Primul act de coruptie din Romania: Liiceanu – Editura Politica a PCR

Parabolele lui Iisus de la Humanitas - Adevarul ca poveste - de Andrei Plesu

Pildele Domnului nostru Iisus Hristos.

Adevărul ca poveste ca Persoană

Sfânta Scriptură şi toţi Sfinţii îndeamnă la meditaţia, cu rugăciune, asupra cuvintelor ei. E limpede, aşadar, că de discursul de tip protestant presărat cu valenţe păgâne publicat de editura Humanitas în 2012 nu era deloc nevoie pentru ca intelectualii ortodocşi ai acestei ţări să-şi aducă aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos.

Sesizând absenţa mărturisirii intelectualilor ortodocşi, foarte vii şi prezenţi prin scrierile lor (nepromovate nici de editura Humanitas, nici de editurile B.O.R.), autori de mare rafinament, în majoritate ucişi de comunişti şi îngropaţi în uitare de postcomunişti, d-l Pleşu s-a simţit dator să-şi plătească o datorie veche de 30 de ani, de când filosoful Constantin Noica îi dăduse de făcut  un eseu pe marginea Evangheliei.

Andrei Pleşu, acest nou Dan Brown al României, este exponentul unui curent de exegeză cu meticulozitate emasculat de orice comuniune şi asemănare cu Duhul, fără de Care nimic nu poate hrăni sufletele care cunosc din trăire şi din lucrare atât puterile şi limitele raţiunii, cât şi nevoia, puterea şi gustul Duhului.

Deschizător de drumuri gata bătătorite, lipsit de trăirea creştină şi de smerita cugetare, cunoscutul ne-teolog n-ar fi obiectul acestei scrieri dacă nu s-ar tot afişa sub tutela ierarhilor ortodocşi. E interesant cum cel ce se voieşte original cere girul Tradiţiei, iar cei ce reprezintă Tradiţia se voiesc aggiornatori. Respectăm libertatea fiecăruia de a crede, a alege, a exprima, însă este o datorie culturală, de credinţă şi de conştiinţă a amenda îngrijorătoarea frăţietate dintre două puternice şi opuse formatoare de opinie. Atât pentru el, care o viaţă întreagă a fost gnostic şi care nici până azi nu s-a dezis, cât şi pentru clerici, care nu promovează nici măcar Sfânta Scriptură sau pe Sfinţii care au tâlcuit-o. Ne întrebăm deci, fireşte, care e publicul ţintit de această manevră paradoxală şi ridicolă. Pentru că nici un creştin n-ar prefera să citească tâlcuiri la Evanghelie scrise de editorialistul de la Plai cu boi, şi nici un ateu consumator de creaţii în haine elitiste n-ar consimţi să mediteze, fie şi de la distanţă, la vreun cuvânt al lui Hristos citat de nevoie în carte, rămâne varianta căldiceilor bombastici, cei care se rătăcesc tocmai ca să se arate că de la-nceput n-au fost ai lui Hristos, precum este scris: «vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu».

Ortodoxul nu este interesat de ruminaţie ca ateii, nici de elucubraţie ca gnosticii, nici de speculaţie ca protestanţii, nici de scolastică precum romano-catolicii, ci numai de revelaţie – «De ce le vorbeşti lor în pilde? Ca auzind, să nu priceapă şi văzând, să nu înţeleagă». Cartea d-lui Pleşu este mărturie vie a adevărului acestui verset.

Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, şi ar fi trebuit să pătrundă, să zguduie şi să transforme pe creştini înainte de a le fi reamintit, spre ruşinea lor, de altcineva. Însă e al plebei să idolatrizeze şi al regescului să cerceteze esenţa. Egida reală a acestui  eveniment e moneda vremii – lipsa de discernământ, mlădiţă a necunoaşterii credinţei, a cărei primă faţă e relativismul postmodernist, în care în delir horesc autoproclamaţii liber cugetători şi opacizaţii pseudo-tradiţionalişti, spre năucirea oricărui temei al conceptului de libertate duhovnicească dăruită de Hristos prin poruncile Sale; cealaltă faţă este, iată, promovarea, de către purtătorii darului apostolic, a cărţii unui gânditor heterodox. Este ca şi cum Sfântul Apostol Petru nu şi-ar da seama că are de-a face cu Simon Magul, ci cu supuşenie i-ar duce trena şi l-ar invita să-şi exprime în faţa credincioşilor părerile sale despre Evanghelia lui Hristos. Pardon, Iisus. Căci d-l Pleşu nu-L numeşte Hristos, pentru că nici nu poate, precum scris este: «nimeni nu poate spune că Iisus este Domnul decât întru Duhul Sfânt».

Pentru cei ce însetează după Adevăr, cartea d-lui Pleşu este, fără Duhul Sfânt, doar un exerciţiu de sterilitate. Ca măiestrie a introspecţiei de tip esoterist, are eleganţă, ton relaxat, doct, spumos, dichisit cu toate celelalte trăsături de care nu era lipsit nici Voltaire. Un „exerciţiu de admiraţie” care-şi ascunde tristeţea nemântuirii sub voalurile unei bonomii studiate, ca un lied wagnerian ce nu poate însoţi către cer un suflet cuvios. Din punct de vedere literar, lui i se potriveşte cel mai bine celebra frază: „Domnule, eşti refuzat de spirit!”

Autentici gânditori creştini precum părintele Nicolae Steinhardt sau filosoful Petre Ţuţea, deşi aveau supleţea duhului ca rod al suferinţei pentru Evanghelie şi pentru luminarea neamului, dincolo de vivacitatea, pătrunzimea şi nesfârşirea vederii minţii lor, au taxat nemilos heterodoxia d-lui Pleşu.

Nu numai în ultimii cinci ani (răstimp pe care şi l-a luat ca să lucreze la acest volum) autorul a calomniat gândirea ortodoxă afirmând în mod public şi repetat că intelectualul ortodox nu trebuie să vădească prudenţă şi pază a minţii, nici evlavie şi cuvioşie în cercetarea raţională, căci acestea ar fi o redundanţă şi un anacronism; mai mult, mărinimosul tâlcuitor ne acuză că am fi o ţară de laşi în gândire, fiindcă preferăm mai degrabă să ascultăm de Sfinţii Bisericii decât de părerile noastre, sau, mai ales, de ale domniei sale.

Dacă un autor heterodox îşi poate exercita, nestingherit decât de conştiinţa sa, dreptul de liberă expresie garantat de Constituţie, ierarhilor şi preoţilor le este interzis de Sinoade Ecumenice să tâlcuiască Scriptura în afara înţelegerii Sfinţilor Părinţi. De aceea, elanul dat de ierarhi unei scrieri heterodoxe înseamnă cedarea puterii toiagului arhieresc cuiva care încă n-a urmat Pildelor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ale cărui eforturi par a viza epurarea de orice concept, atitudine sau virgulă cu care s-ar putea asemăna Sfinţilor. Care este scopul încurajării unui astfel de tip de meditaţie, dacă nu acela ca să se înrădăcineze în ramura exegezei biblice o metodologie speculativă care s-o înlocuiască pe cea bazată pe revelaţie şi pe sângele martirilor?

Dacă o viaţă s-a ocupat ba cu înjurarea cugetului ortodox, apostolic şi patristic, ba cu articolaşe dintre pozele deşucheate ale unor publicaţii pornografice, ba cu alte exerciţii mentale de acelaşi calibru, d-l Pleşu, urmaşul spiritual şi legatarul propagandistului bolşevic Silviu Brucan, se foloseşte de criza catehetică, de credulitatea unui popor intenţionat lăsat în derivă şi de orbia ierarhilor, ca să înlocuiască cugetarea întru Dumnezeu cu oglindirea de sine. Dar pentru că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, înlocuirea adevărului cu minciuna nu va amăgi pe cei ce deja urmează cu dragoste pe Hristos, Autorul Pildelor.

Ion V. Stan

Ziaristi Online

Cioroianu, Djuvara, Vainer, Plesu si Oisteanu la premiile comunitatii evreiesti pentru 22 si GDS

Parabolele lui Iisus de la Humanitas
Adevărul ca poveste, 2012
Colectia: Seria Andrei Pleşu (Foto: Revista 22 și GDS, prieteni ai comunității evreiești),

Director-fondator al Institutului de Istoria Religiilor

Lucrare scrisa in urma unei burse de cercetare (2010 – 2013) a Institutului de Studii Avansate din Berlin – Wissenschaftskolleg zu Berlin:

Project

The Parables of Jesus: A Polemic Against Ideology

Die riesige exegetische Literatur, die sich auf die Gleichnisse des Evangeliums bezieht, neigt – mit einigen,  wenigen Ausnahmen – dazu, eine kohärente Doktrin, ein System moralischer Regeln, prophetischer  Ankündigungen und weiser Maximen aus diesen Texten zu ziehen, die zusammengenommen die  Substanz einer christlichen “Philosophie” ausmachen würden, einer Philosophie, die oft in eine Ideologie  mündet.
Was ich in meiner Forschung zu zeigen versuche ist, ganz im Gegenteil, die subtile und vielsagende  “doktrinäre Inkohärenz” der Gleichnisse in ihrer Gesamtheit. Sie fördern eher die hermeneutische  Flexibilität, die Freiheit der Lektüre, die Fähigkeit des Denkens, sich an die unendliche Vielfalt der  einzelnen Fälle und Gegebenheiten anzupassen.
Es gibt Gleichnisse, die Wert auf die Tat legen und andere, die Kontemplativität empfehlen. Einige  regen die Radikalität des Verhaltens an, andere die Diskretion, einige legen Umsicht nahe, andere  Risikofreude, einige bevorzugen die kindliche Unschuld, andere die Reife des Urteilsvermögens. Die  angedeuteten “Modelle” sind in der Regel außerhalb der geläufigen Kategorie des “Exemplarischen”
angesiedelt. In den Gleichnissen ist nichts vorhersehbar.
Ihre “Philosophie” ist, meiner Meinung nach, der erste große europäische Versuch, das Ideologische zu  unterminieren, die oberflächlichen Konsequenzen und die vereinfachende Militanz zu demontieren. Ein  Versuch, den die institutionalisierte Kirche anscheinend nicht gänzlich auf sich zu nehmen bereit ist.

Recommended Reading:

Plesu, Andrei. Reflexion und Leidenschaft: Elemente einer Ethik des Intervalls. Wien: Deuticke, 1992.
– Wer in der Sonne steht, wirft Schatten. Ostfildern vor Stuttgart: Ed. Tertium, 2000.
– Eliten – Ost und West. Berlin: de Gruyter, 2000.

Cititi si: A. Pleşu, un eseist preocupat de îngeri şi de vampiri. A. Andreicuţ, un mitropolit preocupat de lăutarism pe marginea Noului Testament

Andrei Plesu, bursier la 65 de ani!? De ce primeste Andrei Plesu pensie de la statul german prin Institutul de Studii Avansate din Berlin – Wissenschaftskolleg zu Berlin?

Vedeti si articolul lui Ion V. Stan din Cotidianul: O reacţie a francezilor faţă de refuzul unui boicotar: La standul de la Paris al cărţilor lui Andrei Pleşu nu era nimeni!

Cititi si:

Care a fost primul act de corupţie de după căderea lui Nicolae Ceauşescu, zisă revoluţie?
Andrei Pleşu l-a cadorisit pe Gabriel Liiceanu cu tot patrimoniul Editurii Politice

Primul act de corupţie de după Revoluţie pare să fi fost comis de Andrei Pleşu, care, în calitate de ministru al Culturii, prin Ordinul 82/20 februarie 1990, a desfiinţat Editura Politică şi a înfiinţat Editura Humanitas, căreia i-a transferat şi întreg patrimoniul Editurii Politice! Şi pentru că Gabriel Liiceanu a fost ”oropsit” de comunişti, i-a dictat acestuia şi un salariu de aproape 6.000 de lei.

Documentul de mai jos a fost ascuns pînă acum opiniei publice, el nefiind niciodată publicat în Monitorul Oficial, deşi toată lumea ştie că, practic, Gabriel Liiceanu a fost împroprietărit de statul român cu un patrimoniu foarte valoros la vremea aceea.

Nimeni la Andrei Plesu la Salonul de Carte de la Paris - Foto Marcela Feraru via Cotidianul Ordin Min Culturii Andrei Plesu - Gabriel Liiceanu - Humanitas FSN - Editura Politica a PCR 1990

În acest fel, se poate spune că, prin grija fostului ministru al Culturii Andrei Pleşu, startul unei competiţii ce avea să înceapă curînd între edituri a fost „furat” de acţiunea celor doi prieteni.

Patrimoniul Editurii Politice era format din spaţiile situate la nivelul IA din Casa Scânteii, precum şi mijloacele fixe (inclusiv tipografie color) şi mobile existente la acea dată. Nimeni nu a spus niciodată cîţi bani erau în contul celei mai bogate edituri din România, ştiindu-se că Editura Politică era chiar editura PCR!

La foarte scurt timp, Gabriel Liiceanu a devenit chiar proprietarul Editurii Humanitas, implicit al patrimoniului preluat de la fosta Editură Politică.

Ordinul 82/20 februarie 1990, întrucît conţinea prevederi patrimoniale, trebuia să fie publicat în Monitorul Oficial, însă, pînă acum, el a rămas îndosariat la Ministerul Culturii.

Nu întîmplător, în aceşti 23 de ani de la emiterea acestui Ordin semnat de Andrei Pleşu, filosoful de la Tescani şi-a publicat toate cărţile la Editura Humanitas, înfiinţată chiar de către dumnealui prin Ordinul de mai sus.

Rămîne de lămurit un singur lucru. Un act al statului român (nepublicat în Monitorul Oficial) mai este lovit de nulitate după 23 de ani?

Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor – de Isabela Vasiliu Scraba. Cu o Icoana a Sfintei Treimi si o fotografie inedita dupa o schita cu Maica Domnului si Pruncul – de Arsenie Boca

Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor

Isabela Vasiliu Scraba

După marturiile d-lui Dan Lucinescu (autorul cărţii Părintele Arsenie Boca -un sfânt al zilelor noastre, Bucureşti, 2009) în vara anilor 1946 şi 1947 în jurul stareţului de la M-rea Sâmbăta de Sus se strânseseră sute de studenţi si studente veniţi din toate centrele universitare să-l asculte vorbind despre trăirea învăţăturii creştin-ortodoxe. Spusele sale de atunci aveau să formeze volumul Cărarea împărăţiei.

Primele patru capitole se configuraseră înainte de 13 iunie 1946, dată la care Părintele Arsenie Boca le oferea în manuscris preotului Nistor din Braşov, spre a le salva de mercenarii ocupantului sovietic. Fiindcă în 1946 fusese pentru a doua oară anchetat, ca să explice mai pe îndelete organelor de ordine sovietică ce-a vrut să spună la predica în care a afirmat că “lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate”. Se pare că explicaţia conform căreia credincioşii puţini la număr vor fi mai tari decât mulţimea celor lepădaţi de credinţă nu i-a mulţumit.

În perfectă concordanţă cu gândul socratic după care relele vin din neştiinţă, Părintele Arsenie Boca avea să scrie în prefaţa Cărării (pe care părintele Serafim Popescu a copiat-o cu adâncă veneraţie) că “din noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi cruntă pământul”.

Ideea aceasta trimite către cea dintâi dintre legile veacului care se regăseşte prin urmările sale şi în veacul viitor. Legea e înscrisă în forma primului titlu din Cărarea împărăţiei: “de cârma minţii atârnă să rotunjim Calea”. De unde am plecat, acolo să ne străduim a ne întoarce, căci, după duh, omul este făptură cerească. El poate primi darul dumnezeiesc al mântuirii care însă trebuie să fie şi “roada cunoştinţei, voinţei, ostenelii şi dragostei sale” (Părintele Arsenie Boca).

Despre a doua lege a veacului viitor am putea spune că este apriori, în accepţiunea sugerată de Kant. Ea ar fi condiţia de posibilitate a primei legi, întrucât nimeni nu poate urma singur Cărarea împărăţiei. Pe calea rotunjită prin care ne întoarcem Acasă nu este posibil a se ajunge fără Călăuză, fără “mâna nevăzută a Mântuitorului” care ne îndrumă prin preoţi, “ucenicii săi văzuţi, trimişi de el în fiecare rând de oameni”.

Iată cât de sintetic exprimă Părintele Arsenie Boca această lege: “Fiul (a doua faţă a lui Dumnezeu) s-a făcut om desăvârşit -afară de păcat – şi ne-a arătat cărarea. Calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate …mergând cu noi, cu fiecare dintre noi, în toate zilele noastre. Căci Dumnezeu însuşi şi cu sfinţii săi îi întovărăşeşte nevăzut pe oameni” (Cărarea împărăţiei).

După cea de-a treia lege, porţile Bisericii lui Hristos rămân mereu deschise şi primitoare pentru cei care se întorc din “povârnirea pierzării într-o cale nouă, calea mântuirii”. Aici faimosul predicator (ascultat de zeci de mii de ardeleni la Sâmbăta de Sus şi apoi la Prislop) face o paralelă între corabia Bisericii plutind peste apele pierzării şi arca lui Noe închisă pe dinafară de Dumnezeu. Apoi, pornind de la premiza că Mântuitorul nostru a întemeiat şi are numai o Biserică Sobornicească şi Apostolicească pe care o conduce nevăzut El însuşi, “nu vreun înlocuitor al său”, Părintele Arsenie Boca distinge corabia salvării celei adevărate de sutele de ambarcaţiuni plutitoare pe care le constituie feluritele secte “nesigure în adevăr, dar sigure în înşelăciune”.

Dincolo de imaginea celor care încearcă să se agaţe de indiferent ce ambarcaţiune pentru a nu fi duşi la voia întâmplării de valuri, ar fi puhoaiele de oameni care nu încearcă să se salveze. Ei alcătuiesc “turma oamenilor necredincioşi, gura satului” sau, cum preciza cel supranumit Sfântul Ardealului “gura vecinilor care orice ticăloşie îţi iartă, dar nu te iartă nicidecum dacă le-o iei un pas înainte şi te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase, ba că te mândreşti, ba şi alte ponoase îţi mai aduc” (Părintele Arsenie Boca, Lupta mântuirii, în vol. Cărarea împărăţie).

Scos în mod abuziv din preoţie în 1959 de cei care l-au tot închis în iulie 1945, în 1946, în perioada Sfintelor Paşti 1948- august 1948, ianuarie 1951- martie 1952, de Rusalii 1953, 20 sept. 1955- aprilie 1956, etc., fără verdictul niciunui proces, fiindcă vinovăţiile inventate erau complet lipsite de temei, părintele Arsenie Boca a prevăzut prigoana şi martirajul pe care avea să le îndure din partea oamenilor lepădaţi de Dumnezeu. Încă de când iniţiase renaşterea duhovnicească de la Sâmbăta, el spusese într-una din predicile sale că în toate vremurile, mereu au fost împrejurări în care “a spune adevărul şi a propăvădui îndreptarea îţi pot pune viaţa în primejdie de moarte”. Drept exemplu i-au venit atunci în minte zilele Sfântului Ioan Botezătorul şi ale lui Irod. Si chiar acest sfânt este cel care începe cu povestea vieţii sale “predicile vii” (apud. Nichifor Crainic) pictate de “călugărul iconar” pe pereţii Bisericii de la Drăgănescu după ce îi fusese cu desăvârşire interzis să vorbească oamenilor dornici să rotunjească Calea.

Isabela VasiliuScraba

Alte articole despre Parintele Arsenie Boca

Fotografii: Fundaţia Creştină Arsenie Boca

Liiceanu si vila “Constantin Noica” de la Păltiniş. Situatia actuala. FOTO: 16 instantanee inedite cu filosoful legionar, de Dinu Lazar

Vila “Constantin Noica” de la Păltiniş

de Isabela Vasiliu-Scraba

In iulie 2010 am vizitat –la ora prânzului, după cum era permis – camera l3 a vilei (cumpărată de dl Gabriel Liiceanu) în care a stat la Păltiniş filozoful Constantin Noica. In micul hol mansardat m-au impresionat bizonii desenaţi pe perete de talentatul pictor Vespasian Lungu din Brăila, poate şi datorită contrastului pe care fresca atât de reuşită o forma cu cele câteva tablouri şcolăreşti cu poze de filozofi germani atârnate de proprietarul vilei în dreptul scării ce urca spre cele două camere de sus, dintre care una fusese închiriată anual de Constantin Noica  (iulie 1909-4 dec. 1987). In cei 8 mp ai camerei de la etajul micuţei vile  -numită în mod abuziv “vila Noica”, de parcă i-ar fi aparţinut în întregime ca închiriată din pensia lui de 1000 de lei la care Uniunea Scriitorilor adăugase încă o dată pe atât – încăpeau doua paturi, o sobă si o mică chiuvetă. Grupul sanitar era la parter, unde, coborând scările, filozoful îşi putea rezolva nevoile fiziologice. Pe primul pat se gasea expusă scândura confecţionată de prietenul filozofului, dl. Octavian Nicolae, meteorolog îndepărtat de Securitate din preajma lui Noica în octombrie 1987 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica).  Scândura ţinută în poală îi fusese lui Noica masă de scris. După moartea filozofului în camera sa a fost introdusă o mică masă în dreptul ferestrei, să dea impresia de “confort sporit”. Pe cel de-al doilea pat aflat la vreo treizeci de centimetri de primul se găseau  în stânga o serie de publicaţii spaniole, italieneşti,  franţuzeşti, germane şi englezeşti. La o rapidă răsfoire le-am presupus venite din partea lui George Uscătescu, a lui Duiliu Sfinţescu şi a lui Mircea Eliade. Fiindcă cele italieneşti şi spaniole publicaseră articolul scris de Noica, El continente mental trazado por Jorge Uscătescu, despre acest faimos universitar spaniol de origine română, şi pentru că în volumul omagial D. Sfinţescu: l’ingenieur et l’homme, 1980 era textul noician La ruse de la raison et le destin d’un homme. Puţinele semne ale prieteniei dintre Noica şi Mircea Eliade erau, desigur, cele mai evidente în ce priveşte provenienţa câtorva publicaţii lăsate în camera 13.
(more…)

Ultimul Patapievici

«PATAPIE-viciul» (român?)

“Marea Minciunã începea sã-si desfãsoare ilara frazeologie cu ajutorul cãreia se pregãtea … reducerea unui popor la cea mai cruntã si mai tragicã robie…Dezmostenitii pãmântului cãutau sã-si facã loc, pretutindeni, unde se putea.”

Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, p. 57 si p. 80

    D-na Monica Lovinescu observa (citind o carte despre comunism apãrutã în Franta) ciudata necunoastere a rezistentei anti-comuniste din România, rezistentã armatã ce a “durat peste un deceniu, pânã la exterminare”. Se pare însã cã nu istoria (ce-i fusese vreme de patruzecisicinci de ani “trecutã la secret”) trebuia aflatã dupã 1990, si nici faptul istoric al rezistentei anti-comuniste de care foarte multi n-au auzit nimic sau au auzit extrem de putin. Dupã ce românii se arãtaserã atât de decisi a plãti chiar si cu pretul vietii înlãturarea comunismului, ce s-au gîndit unii imediat dupã aceea? Iatã, picat din cer, momentul ca românului sã i se toarne pe gât portia de culpabilizare. De acest lucru s-a ocupat cu mult succes dl H.R. Patapievici.

    Pentru cei care au scãpat de vãtãmarea mintii necitindu-i cãrtile, sau articolele din revista “22”, informãm cititorii cã abundenta sa vorbãrie s-a iscat dupã abolirea comunismului de la constatarea pe care a fãcut-o în 1990 cã tatãl sãu a fost român si colaborationist. Cele douã determinante majore reunindu-se în decedata persoanã a propriului tatã, dl H.R. Patapievici nu ezitã sã generalizeze: deci toti românii au colaborat cu ocupantul sovietic. Astfel gãsitã, ideea a fost exploatatã pânã la paroxism. Colaborationismul propriului tatã ar reprezenta cel mai de pret indiciu pentru o întreagã serie de concluzii, tot una si una. Presupunând cã tatãl sãu n-a fost silit sã colaboreze, sau aflînd asta de la el, fiul consemneazã cã tatãl sãu chiar a voit sã facã ceea ce a fãcut. Apoi, prins iarãsi de euforia generalizãrilor, din actul voluntar al colaborãrii românului sãu tatã, d-lui Patapievici i se nãzãreste cã poporul român are “vocatie pentru aservirea voluntarã” (H.R. Patapievici, Politice, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 53).

    Dar lucrurile nu se opresc aici. Ar fi prematur, cãci una este evidentierea vocaþiei, si alta intuitia de esentã. O nouã opintire pe drumul ales îl saltã prin vidul gândirii spre dilematica concluzie cã “aceasta ar fi aporia etnicã a românilor” (Ibid.). Din abureala aporiei la care a ajuns cu mintea sa atât de sãltãreatã, dl. H.-Roman Patapievici se dezmeticeste poticnindu-se de esenta cea spurcatã a tatãlui sãu care, român fiind, prin colaborarea sa voluntarã s-a “spurcat în toatã fiinta” (Ibid., p. 54). De aici rezultã, de astã datã nu prin euforia generalizãrilor, ci prin contaminare, cum esenta cea spurcatã a tatãlui colaborationist a întinat toatã românimea: “colaborarea -scrie dl. H.-Roman Patapievici – i-a spurcat /pe ei, pe români/ în toatã fiinta” (Ibid.).

    Din 1990 încoace dl. Patapievici “s-a întâmplat sã nu mai fie de acord cu exprimarea excesivã” (Ibid.)… cã tatãl sãu a fost român. În viitor s-ar putea sã-i aparã excesivã chiar si etnia polonezã atribuitã tatãlui sãu.

    Vorba proastã (nãscutã dintr-o gândire suie), nu vatãmã doar adevãrul, ea vatãmã si sufletul (apud. Platon). Senzatia aceasta de vãtãmare a sufletului mã paste de fiecare datã cînd îmi cad ochii peste gãunoasa (si mult aplaudata) frazeologie a acestui talentat orator politic.

    Isabela Vasiliu Scraba

    Capusarea ca tehnica a Securitatii. Liiceanu, capusa la doi filosofi: Noica si Alexandru Dragomir. “Tatucii” Rautu, Roller, Ianosi si fiii: Lautarul “intervalist” Plesu, “indureratul crestin” Tismaneanu si cantautorul Sorin Lavric

    C. Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric

    de Isabela Vasiliu-Scraba

    Chiar dacă Anti-Goethe (10 capitole), Povestiri după Hegel şi nouă jurnale i-au fost confiscate de Securitate, Noica nu voia de loc să se lase descurajat de permanentele şicanări ale comuniştilor dirijaţi de Leonte Răutu/Oigenstein/Oişteanu, şeful secţiei de ideologie a Comitetului Central. Nici să-şi pună gândirea în slujba ideologilor inculţi care voiau (cf. C. Brădaţan invocându-l pe I.Ianoşi) ca el să renunţe la preocupările legate de specificul spiritualităţii româneşti şi să “dezbată teme universale ale filozofiei” (C. Brădăţan, O introducere la istoria filozofiei româneşti în sec.XX, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000). De unde se vede că Brădăţan, doctor în filozofia românească, n-a avut de la ce profesori să afle că filozofia autentică se ocupă numai cu teme universale, chiar atunci când pare interesată de “chestiuni româneşti”.

    In opinia lui Constantin Noica, “nici o limită nu interzice nelimitatul” (ibid.), în sensul precis că gândirii sale nu i se poate pune stavilă. “Complexaţi de o teribilă frică instinctivă (…), necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor (…) de nimic nu le-a fost comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului (…). În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat” (Ion Caraion, Ultima Bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p. 25).

    Despre ura comuniştilor şcoliţi în URSS faţă de vârfurile spiritualităţii româneşti se pot spune foarte multe. Noi vom aminti doar ura faţă de “poezia mistică” scrisă înainte sau în timpul ideologiei comuniste, pentru care Vasile Voiculescu a fost întemniţat la peste şaptezeci de ani. In aşa-zisa democratizare, instaurată prin uciderea a sute de mii de români după gratii (v. F. Mătrescu, Holocaustul roşu) acuzatia de misticism a planat asupra întregului grup format din 25 de persoane nevinovate intrate în temniţă împreună cu Noica şi Pillat la vremea când cenzor ideologic la Direcţia de agitaţie şi propagandă a Comitetului Central era comunistul Ion Ianoşi instruit în URSS, după ce în România cu “un rege copil pe tron şi Anei Pauker dictator” (C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, Ed. Floarea darurilor, vol. 3, p.425) a terminat şase ani de liceu în timpul record de doi ani (v. Estetică şi moralitate, 1998).

    (more…)

    70 de ani de la asasinarea lui Nae Ionescu. Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

    Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.

    Nae Ionescu

    Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
    Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
    Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
    De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
    Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
    Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
    Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
    Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.

    Constantin NOICA

    Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940

    DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

    Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay

    Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar”, pãstrate în arhiva familiei.

    (more…)

    PLESU & LIICEANU, CATARATI PE CADAVRUL LUI NOICA. La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”. "Filosofii" fara opera sunt si "poeti"

    La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”IV. Centenar Noica (1909-2009)
    de Isabela Vasiliu-Scraba

    Constantin Noica (1909-1987) diferenţiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepţia spiritualităţii indiene), binele din domeniul social şi politic şi psihanaliza. Tristeţile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta domeniul istorismului, cum spunea Petre Ţuţea (1). După Noica, asemenea tristeţi sînt de resortul “sufletului”. Gabriel Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri demonice, tiranice şi negative refuzul lui Constantin Noica de a încadra în domeniul “spiritului” tristeţile cioraniene (Jurnalului de la Păltiniş , Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p.164).

    Neintrând în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărţile sale, protejatul lui Noica a reuşit să păstreze peste ani confuzia dintre spirit şi suflet. Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului şi conservarea nebulozităţii privitoare la distincţia operată de Noica între suflet şi spirit s-a văzut din cele spuse de Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar fi de luat o lecţie de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei istoriei ar fi că noi trebuie să ieşim din infernul comunismlui fără să intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992).

    Aici nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un moment vorba de filozofie. Citatul dovedeşte nestrămutata ancorare a discipolului în domeniul “sufletului”, întrucât lecţia la care se referea Gabriel Liiceanu ar fi de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci de la discipol. Cu alte cuvinte, profitorii regimului comunist, foştii ideologi din tagma lui Ion Ianoşi, cei care peroraseră despre “pseudo-paradisul capitalist” şi despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă, e cazul să dea alte lecţii după abolirea comunismului, să-şi cârmească discursul dinspre “onestitatea” faţă de oamenii care trăiesc în statistică înspre “infernul” comunismului.

    Noica nu a dat niciodată lecţii politice. A constatat eventual nivelul şi sursa învăţăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau şi i-a îndemnat să-şi lărgească orizontul citind în germană. De exemplu, lui Dan C. Mihăilescu – pe care nu l-a văzut foarte hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea lui Pleşu) păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu Al-George (şi de exemplul marelui Eliade) -, Noica îi recomandase (într-o scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.63).

    Modelul discursului privitor la “infernul” comunismului este oferit de discipolul preferat al lui Noica. Intr-adevăr, prof. Gabriel Liiceanu – fost adept al eticii comuniste (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi) -, a ţinut pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie o frumuseţe de conferinţă pe care s-a gândit s-o publice într-un volum colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica si cu Alexandru Dragomir. Ba i-a mai trecut în rând cu Noica şi pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenţei ideatice) şi pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20 de ani) şi pe Andrei Pleşu din aceleaşi considerente. Reciclarea unui text a lui Pleşu din 1988 arată că “discipolul” n-a fost capabil să creeze nimic nou la sărbătorirea centenarului maestrului invocat negreşit în apariţiile publice.

    Iată o parte din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ţinuse lui Noica lecţii despre binele celor mulţi cu care îi fericeşte pe oameni etica comunistă (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.175). Fostul profitor al regimului comunist spunea fără să clipească următoarele: “Ţara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu şi să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humboldt care trecea Cortina de Fier la vremea graniţelor practic închise atinge apogeul în fraza: “România cea furată de comunişti nu a fost niciodată patria mea”(op. cit.).
    Dar aşa zisa lecţie pe care ar fi ţinut-o Constantin Noica despre ieşirea “din infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului” nu deconspiră doar incapacitatea discipolului de a înţelege gândirea lui Noica, ci si “oportunismul” lui Adrian Marino care n-a scăpat ocazia de a prelua citatul din rev. “Euphorion” şi a broda la nesfârşit în jurul opiniei lui Liiceanu (v. rev. “22”, nr.42, 22-28 oct. 1992, p.14).

    De fapt, nu după confuzia de idei ilustrată de acest citat care i-a plăcut atât de mult lui Adrian Marino se pot deduce relaţiile dintre maestru şi protejatul său, care ori nu citea ce scrie Noica, ori nu avea capacitatea să priceapă ce gândeşte filozoful. In relaţia Noica-Liiceanu, caracteristice rămân “adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (2) în aceea de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor.

    In ciuda veşnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei (cum s-a întâmplat şi cu logica lui Ares însuşită pe aceeaşi cale de Pleşu în Elemente pentru etică a intervalului, v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleşu filozofie”, în vol. Contextualizări, Ed. Star Tipp, Slobozia, p.46), acelaşi Liiceanu care i-a “vampirizat gândirea” lui Noica are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenţilor la Colocviul din 24-25 aprilie 2009 organizat de Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti că pentru el şi pentru Pleşu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi “născut” pe ei doi (v. G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.38). Altă splendoare nu e de menţionat, eventual legată de opera filozofică a acestuia. Liiceanu mai consemnează în volumul scos la Humanitas că filozoful de la Păltiniş îi irita, îi întrista, sau îi amuza cu “puseurile sale anacronic patriotarde” (ibid.).

    Din cele 206 de pagini ale cărţii (în care e trecută enormitatea că unicul merit al lui Noica ar fi acela de a-i fi “născut” pe Pleşu şi Liceanu), credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest volumul este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text a lui Andrei Cornea (care a mers în Italia la universitatea din Roma dus de Patapievici ca model de discipol al “Şcolii de la Păltiniş”) cum acesta nu e în stare să aştearnă pe hârtie o idee sesizată şi expusă extrem de clar de Eliade: în timp rezistă doar cărţile scrise de mari personalităţi: Getica lui Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu. Timpului îi vor rezista mereu “oamenii care au tratat istoria şi ştiinţa paradoxal, fantastic, personal” (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, ediţie de Magda Ursache şi Petru Ursache, pp. 66-67).

    In volumul scos de Humanitas pe a cărei primă pagină e trecut “Centenar Noica 1909/2009” mai găsim inserată şi poezie proastă (scrisă de Bogdan Mincu, Ioana Pârvulescu, Pleşu, Liiceanu etc.). Paginile de prisos cu ode închinate directorului Editurii au fost cuprinse în carte după principiul mass-mediei: cantitatea bate calitatea. Prin ele Liiceanu a încercat (fără succes!) deturnarea urechelii lui Noica de după publicarea Jurnalului de la Păltiniş. Desigur, urecheala trebuia citată, ca să se ştie ce rost are adunătura de osanalele “poetice” de la pagina 191 până la p. 201 şi auto-adularea dublată de auto-compătimire (în versuri, si ce versuri!) a lui Liiceanu (de la pp. 202-203), care-şi întreabă aplaudacii: “de ce vrei tu ca eu să port/ O greutate fără nume/ Între discipol şi maestrul mort?”.

    Cu fineţea ce-l caracteriza, Noica interpretase poza de pe Jurnalul de la Păltiniş, notând pe 15 ian. 1984 (în Jurnalul său de idei) că Liiceanu şi-a început cariera “cu stîngul”: In loc să publice o lucrare personală din care să se vadă că si-a depăşit maestrul şi că după un discipolat de două decenii îşi poate ucide simbolic învăţătorul (3), Liiceanu “cel stîngaci” s-a decis să facă pe toată lumea părtaşă la conversaţiile cu Noica, publicând spusele maestrului cu o aşa de mare fidelitate încât dau impresia transcrierii unor înregistrări.

    Interesant e că discursul din 24 aprilie 2009 care figurează drept contribuţia lui Liiceanu la sărbătorirea lui Noica are pe la început nişte întrebări retorice despre creşterea sau descreşterea “staturii” lui Noica în timp. La vremea “industriei” de lansări de nume prin organizarea ad hoc a tot felul de colocvii ale căror lucrări devin volume, în ţară sau pe la institutele române din afară (v. masiva impunere post-decembristă a lui Culianu, pe post de “nou-Eliade”, apud. Antohi), astfel de întrebări maschează purul dezinteres pentru filozofia lui Noica. Nimic altceva! Este suficient să răsfoim excelenta lucrare a lui Stan Cristea (C. Noica: repere bio-biliografice, RCR Editorial, Bucureşti, 2009) spre a vedea câtă râvnă a pus fosta Editură Politică şi ICR-ul în traducerea şi răspândirea cărţilor lui Noica. Intr-un sfert de veac, Liiceanu, discipolul lui Ion Ianoşi (cu care si-a dat doctoratul) a avut grijă să-i fie traduse lui Noica doar două cărţi de filozofie: Spiritul românesc în cumpătul vremii, tradus după subtitlu, care, scria Ion Ianoşi, “redă mai bine conţinutul” (în 1991 în franceză, în 1993 în italiană, în 1999 în portugheză şi în 2009 în spaniolă), şi Devenirea întru fiinţă (în 2007 în italiană) şi în 2008 în franceză la o editură din Germania, cu un titlu nepotrivit: Devenir envers l’etre, întrucât Noica a optat pentru echivalarea Le devenir au sens de l’etre (1982). Acel îndemn tipic noician “să devii ceea ce eşti” reflecta titlul ontologiei sale, împreună cu credinţa că “esenţele nu se schimbă”. Fiecare om îşi dă măsura arătându-şi firea lui cea adevarată, împlinindu-şi astfel menirea, pentru că “în orice om o lume-şi face încercarea” (Eminescu).

    N-am putea spune dacă volumul de la centenarul lui Noica este mai catastrofal decât volumul prin care fosta Editură Politică a marcat centenarul lui Eliade. Oricum, cartea Despre Noica; Noica inedit nu cuprinde o afimatie de genul “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Mircea Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului” (Virgil Nemoianu în vol. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192), cum se găseşte în volumul prin care Liiceanu în calitate de director de editură l-a sărbătorit pe Eliade la centenarul naşterii marelui istoric al religiilor.

    ISABELA VASILIU-SCRABA

    Powered by WordPress

    toateBlogurile.ro

    customizable counter
    Blog din Moldova