Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

O vizita de documentare in Siria nu poate fi decat o placere, mai ales cand o intreprinzi alaturi de maestrul Ion Cristoiu, a carui inteligenta debordanta, raspandita in jur prin panseuri pline de cele mai multe ori de un umor rafinat, constituie o delectare continua. Patru jurnalisti romani harsaiti in politica si afaceri internationale, doi de trust – Vlad Teodorescu de la Jurnalul National si Eliza Francu de la Adevarul – si doi independenti, Ion Cristoiu si Victor Roncea, au mers pe drumul Damascului pentru a descoperi ce mai e nou dar si vechi in spatiul de civilizatie batut si de apostolii Mantuitorului nostru, Iisus Hristos.

Lupta pentru apa si inaltimile Golan

La partea politica, ministrul Informaţiilor, dr Mohsen Belal, un critic aprig al ocupatiei israeliene a teritoriilor palestiniene dar si, mai ales, a Inaltimilor Golan, ne-a explicat din primul moment ca Siria doreste pacea in Orient dar nu este dispusa sa-si abandoneze pamantul, zona strategica de pe promontoriile Marii Galileei, actualul lac Tiberias. Aceasta este politica oficiala a Siriei, expusa foarte clar de presedintele Bashar al-Assad, un lider autoritar care si-a propus modernizarea Siriei si transformarea ei intr-o putere regionala si un factor de echilibru in Orient. Ocupata in urma razboiului de 6 zile din 1967, zona locuita de populatia druza este acum monitorizata la noua granita, de dupa anexarea israeliana din 1981, de trupele ONU. Un proces diplomatic complicat se deruleaza pentru eliberarea acestei zone, vizitata si de noi. Am mers pe urmele papei Ioan Paul al II-lea, care, in „orasul-fantoma” Quneitra, a cazut in genunchi rugandu-se pentru pace in molozul din biserica ortodoxa bombardata in urma cu 43 de ani si aflata si azi in ruine. Se intampla in 2001. Nimic nu s-a schimbat de atunci. Realistic, sansele ca Israelul sa cedeze o astfel de resursa importanta de apa – considerata unul dintre elementele viitoarelor razboaie ale lumii -, care ii asigura statului evreu, la ora aceasta, jumatate din necesarul de apa, sunt foarte mici. O ultima varianta neoficiala, aflata in discutiile diplomatiei subterane, este ca Israelul sa cedeze din teritoriul ocupat pana la buza lacului, care va deveni insa o granita de stat. Absurd, spun sirienii.

Obama, pe urmele lui Basescu

Ion Cristoiu este de parere ca numai interventia directa a Statelor Unite va putea solutiona amiabil batalia geopolitica locala si prevesteste ca presedintele SUA, Barack Obama, ar putea revolutiona politica Orientului Mijlociu printr-o vizita oficiala la Damasc, care va sparge gheata si, totodata, va spulbera conceptul fostei „axe a raului”.

Presedintele Romaniei, Traian Basescu, deja a facut aceast vizita, relansand relatiile noastre traditionale. El a lasat si urme prin orasul istoric. La Biserica unde Sf Anania l-a botezat pe Sf Apostol Pavel, o fotografie a lui Traian Basescu si Bashar al-Assad, insotiti de doamnele lor, troneaza la loc de cinste.

Inaintea noastra, recent, Siria a mai fost calcata si de tanarul Mihai Razvan Ungureanu dar si de ministrul Economiei, Adrian Videanu, intr-o vizita la fel de putin mediatizata ca si cea a sefului SIE.

Din punct de vedere financiar, Siria merge bine. Desi nu este afectata de criza euro-atlantica pentru ca nu este conectata la euro, Siria o urmareste cu mare atentie pentru ca isi doreste revenirea pe piete traditionale aflate acum in UE. Cum ar fi Romania. Vicepresedintele Consiliului de ministri, insarcinat cu problemele economice al Siriei, dr Abdullah Dardari, ne marturiseste ca reluarea relatiilor economice cu Romania este o prioritate bilaterala: Romania ar putea folosi Siria ca trambulina catre spatiul arab, in care tara de la Mediterana este scutita de taxe, iar Siria ar putea considera Romania un cap de pod spre spatiul UE. Aceste propuneri s-au aflat pe agenda intalnirii dintre viceprim-ministrul sirian si ministrul Adriean Videanu, desfasurata la Damasc pe 19 si 20 mai, cu doar o saptamana inaintea venirii noastre. Pe langa industria petrochimica siriana care are inca nevoie de specialistii romani care au pus-o la punct in regimul trecut, Romania si Siria sunt interesate in “crearea de parteneriate pentru valorificarea resurselor de gaz si a celor geologice din Siria”, conform afirmatiilor oficiale. Pragmatismul si prietenia sunt cuvintele care ar putea caracteriza noua relatie, racita dupa doua decenii de politica externa defectuoasa a Bucurestiului. Cristoiu,  desemnat drept “rais”-ul (presedintele) delegatiei, observa ca miscarea de revigorare este urmarea vizitei lui Basescu.

Siria isi plateste datoria fata de Romania

Discutia ziaristilor romani cu ministrul finanţelor, dr Mohammad Al-Hussein, a fost o incantare din mai multe puncte de vedere. Am putut afla de la domnia sa o stire in premiera: ca Siria este pe cale sa-si plateasca integral datoria fata de statul roman, ramasa inca de pe vremea lui Ceausescu, in acest moment achitand deja penultima transa din totalul de 41 de milioane de dolari. Si fara intermediari verosi, ca in cazul datoriei Libiei fata de Romania. Un alt motiv al placerii intrevederii, dincolo de inteligenta sa sclipitoare si prestanta de om de stat, a fost ca Al Hussein este absolvent, cu mandrie, al scolii romanesti de economie, Academia de Studii Economice de la Bucuresti. Si nu este singurul ministru “roman” din Guvernul de la Damasc. Si colegul sau de la Educatie a facut scoala tot la Bucuresti, la fel ca alti ministri adjuncti, cum ar fi cel al Petrolului. E o veste buna sa stii ca ai astfel de specialisti, formati la scoala noastra, intr-un Guvern amic. Macar de-am stii si cum sa folosim o astfel de “mostenire a trecutului”, benefica pentru Romania. Ca observator al pietelor europene si, in special, a celei romanesti, dr Al Hussein este de parere ca masurile de austeritate luate de Guvernul de la Bucuresti sunt absolute necesare si ne avertizeaza ca ar putea fi si mai dure. Dupa parerea domniei sale, reducerile de salarii bugetare si pensii ar putea fi urmate, pentru redresare, si de cresterea taxelor.

Minunile Doamnei Noastre

Atat ministrul Culturii, dr. Riyad Nassan Agha cat si ministrul Turismului, Saadallah Agha Al-Qalah, ne-au evidentiat faptul ca Siria nu-si doreste un turism de mase, ci prefera sa-si atraga turistul cult sau cel venit in pelerinaje religiose. Campaniile de promovare ale turismului in Europa sunt asadar axate pe interesul diferit al natiunilor carora li se adreseaza. Din Romania, de exemplu, sunt asteptati crestin-ortodocsii, care au ce vedea, mergand pe urmele apostolilor si primilor sfinti, de la Damasc, peste pasii Apostolului Pavel la semnele lasate adanc in stanga de Sf Ilie, sau de la Manastirea ortodoxa Sf Tecla, unde si acum se vorbeste aramaica, la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Sednaya (Doamna Noastra), care se spune ca a fost pictata de insusi Sfantul Apostol Luca.

Pe drumul matasii, de la Palmyra la Sarmisegetuza

Nici deplasarea prin desert nu trebuie ignorata, mai ales cand trece printr-o oaza de cultura si civilizatie ca orasul antic Palmyra, popas pe “drumul mătăsii” (singurul loc unde cresc palmieri in Siria, de unde provine de altfel si numele copacului). Printre ruinele pline de incarcatura istorica il gasim pe directorul complexului muzeal Palmyra, dr Khalil Al Hariri, care ne intampina cu un “bine ati venit!” neaos, cu accent oltenesc. Colegul nostru Vlad Teodorescu l-a cunoscut pe “nea Khalil” in Romania, unde istoricul si-a luat doctoratul, dupa studiile universitare de la Bucuresti. Lui i se datoreaza faptul ca una dintre limbile folosite in muzeu intr-un film documentar de prezentare este romana.

De ce sunt mai colorati oltenii

Pasionatul istoric, a carui sotie se numeste precum frumoasa si puternica regina care a adus faima Palmyrei, Zenobia, este autorul unei teze care ne poate explica de ce unii olteni au un aspect mai… oriental. Conform lucrarii sale – “Ritualurile religioase palmyriene. Studiu de caz: rolul lor in Dacia” – 4000 de arcasi din Palmyra au insotit legiunile romane ale lui Traian pana in Dacia, unde, dupa batalii, s-au si stabilit, atrasi de frumusetea locurilor. Foarte putin s-au mai intors, dupa cum stau dovada inscriptiile de pe cateva pietre funerare din Palmyra, care atesta incursiunea lor in Dacia.

“Astfel, o inscripţie de la Agora Palmyrei, din anul 141 d. Cr, menţionează numele unui militar palmyrian, Alpios Abjar, iar alta numele de Titus Ulius, care indică şi existenţa unei unităţi de arcaşi palmyrieni şi, de asemenea, a unei unităţi militare de la Dunăre”, ne explica dr Hariri, care mai aminteste si de existenta unor altare dedicate zeitatilor siriene. Descoperiri similare exista in Romania si chiar si la Sarmisegetuza, ne mai spune directorul. Se pare insa ca palmyrienilor le-a placut cel mai mult in zona sesului si a Dunarii, asa explicandu-se si de ce unii olteni sunt mai colorati la fata, glumeste istoricul.

La un pahar de tuica batrana

O alte surpriza placuta, din aceeasi categorie, a constituit-o intalnirea cu directorul Muzeul particular de Geologie din Latakia, oras turistic si port la Mediterana, dr Fawaz Al-Azki, unde am oprit intamplator, prin peregrinarile noastre. Cu doctoratul luat (tot) la Bucuresti, dr Al-Azki a ramas indragostit de Romania si de cultura romana. Rocile din Romania, expuse in muzeul sau, cartile din biblioteca si romaneasca pe care o vorbeste cu nesat sunt doar cateva dintre dovezile sale de dragoste fata de tara in care s-a format ca specialist. Ion Cristoiu il iscodeste: “Ati studiat si cu Emil Constantinescu? Si cum vi s-a parut fostul presedinte?”.”Ca om sau ca profesor?”, ii replica geologul sirian. “Scoala romaneasca de geologie este cea mai buna din lume”, afirma directorul muzeului, care este si profesor universitar si care a lucrat in mai multe state ale Golfului. “Sunt dator pentru ea Romaniei si nu o sa uit asta niciodata”, ne spune geologul, fericit, demonstrand cati prieteni nestiuti avem prin spatiul arab si valoarea umana inestimabila, care trebuie recastigata, pentru Romania. Inainte de a ne desparti, geologul sirian si toata familia sa ne mai uimesc cu o comoara bine pastrata si cu o latura a ospitalitatii romano-siriene: “Si-acum haideti cu totii la o tuica batrana olteneasca!”
Victor Roncea / Glob Express

Vezi si:

Locul unde Hristos vorbeşte încă

de Vlad Teodorescu / Jurnalul National

Îţi sună cunoscut deşi nu ai întâlnit-o niciodată. Face parte din acele lucruri pe care nu le cauţi neapărat, dar care vin în întâmpinarea ta cu simplitate şi firesc. Ca dragostea, ca dorinţa de a zbura. Limba aramaică, limba în care se adresa Hristos credincioşilor, face parte din acele lucruri de care nu ştii că îţi este dor decât atunci când le-ai găsit.

Despre Malloula, localitatea siriană în care se vorbeşte aramaica, limba lui Hristos, afli încă de la primul pas în Damasc. Este unul dintre principalele obiective turistice ale ţării şi gazdele au grijă să nu îl ratezi. Fie că este vorba despre afişe, fie că este vorba despre recomandarile şoferilor de taxi sau ale recepţionerilor, Malloula este, alături de minunăţiile de la Palmira, Damasc sau Alepp, un obiectiv care nu poate fi ratat.

De la coborârea din autocar, în parcarea din mijlocul localităţii, îţi dai seama că ai păşit, dacă nu neapărat în altă lume, cu siguranţă în alt timp. În primul rând este senzaţia de ospitalitate accentuată de mirosul de pâine proaspătă, tocmai scoasă din cuptorul ce arde non-stop la brutăria din imediata apropiere. De aici şi senzaţia de bună primire pentru români cel puţin, pentru care reflexul întâmpinării cu pâine şi sare este în mare parte şi involuntar îndeplinit. Apoi este limba pe care o vorbesc cei din jur. Familiarizat în cele câteva zile cu araba, ceea ce aud acum îmi pare cunoscut fără însă a putea identifica expresiile, cuvintele. Este senzaţia pe care o trăieşte probabil orice turist latin, dar cu siguranţă orice român aflat în Portugalia. Aceea că “recunoaşte” tot ceea ce se vorbeşte în jurul lui, fără ca de fapt să înţeleagă mai nimic, doar “muzicalitatea” limbii auzite fiindu-i familiară.

Locuitorii din Malloula folosesc limba vorbită de Hristos în Galileea. Învaţă în aramaică, se căsătoresc în aramaică, se ceartă tot în aramaică. Este singurul loc din lume unde funcţionează o secţie a Universităţii specializată în predarea uneia dintre cele mai populare limbi de pe pământ acum două mii de ani, dar pe cale de dispariţie, astăzi. Despre Malloula se spune că e “locul unde Hristos vorbeşte încă” fiindcă până şi pietrele par a se adresa vizitatorilor într-un limbaj anume. Nu este nevoie să aştepţi intrarea în Mânăstirea Tecla pentru a avea contactul cu limba lui Hristos. E suficient să intri în primul magazin sau să dai bineţe primului localnic întâlnit în cale. În afară de “bună ziua” sau răspunsul la “cât costă” vei auzi cu siguranţă şi un fragment din “Tatăl Nostru” rostit în aramaică sau o altă rugăciune spusă cu emoţia şi mândria interpretării imnului de stat. Fiindcă într-un fel, chiar este. Fiindcă în Malloula limba aramaică este imnul iar Mânăstirea Tecla este stindardul-pereche.

MAMA BOLNAVILOR
Legenda spune că Tecla a fost prima femeie creştină care a suferit pentru credinţa ei. Născută într-o familie de arabi bogaţi, ea a fost hărăzită de părinţi unui tânăr de aceeaşi religie. Fata însă descoperise credinţa creştină şi hotărâse să îşi dedice viaţa slujirii Domnului Iisus Hristos, devenind ucenicul Apostolului Pavel. Aflând acestea, familia o reneagă şi face în aşa fel încât Pavel să fie alungat din cetate. Fiind ea însăşi în pericol de a fi întemniţată şi ucisă pentru credinţa ei, Tecla părăseşte casa părintescă şi fuge pe teritoriul actual al Siriei. Ajunsă în zona localităţii Malloula de astăzi şi fiind urmărită de autorităţi pentru a fi încătuşată, Tecla se roagă la Dumnezeu să o ajute şi, spune legenda, muntele din faţă se deschide atât cât să treacă o persoană de dimensiunile ei, scăpând-o astfel de urmăritori. Se spune de asemenea că acesta ar fi primul miracol al secolului I după Hristos.

La capătul defileului astfel săpat în piatră a găsit o grotă pe care a transformat-o în chilia şi adăpostul în care a trăit tot restul vieţii. Sfânta Tecla s-a stins în jurul vârstei de 90 de ani, fiind cunoscută şi ca “Mama bolnavilor” datorită miracolelor înfăptuite cu apa din izvorul ce a răsărit dintr-o dată în chilie, fiind îngropată în acelaşi loc. Cu timpul, alături de Sfânta Tecla au venit şi alte călugăriţe astfel că, în anul 313, locul a fost menţionat pentru prima dată ca fiind mânăstire şi de atunci există o continuitate recunoscută în minuni, în special tămăduiri miraculoase. În prezent, aici trăiesc 13 călugăriţe şi 27 de fete orfane care pot să rămână permanent aici sau nu. De exemplu, Sara a venit aici la 4 ani şi acum termină facultatea.

O alta “soră” de a ei a devenit între timp designer vestimentar, locuieşte în Damasc, dar se întoarce la mânăstire pentru a petrece fiecare week-end în locul pe care toată viaţa îl vor considera “acasă”. Şi astfel de exemple pot continua. Mânăstirea se finanţează din donaţii şi din vânzările pe care le fac aici, nefiind subvenţionată de stat. Statul nu contribuie financiar, dar face publicitate locului, pentru a se înregistra cât mai mulţi turişti şi pelerini. Din păcate pentru vistieria locaşului, intrarea este gratuită iar dintre miile de turişti care îi trec lunar pragul puţini sunt aceia care fac donaţii sau cumpără măcar lumânări, cei mai mulţi mulţumindu-se a se închina şi a face fotografii cu măicuţele.

PICĂTURA FERMECATĂ
Astăzi, pentru a ajunge la Mânăstirea Tecla din Malloula nu mai este nevoie să străbaţi defileul îngust şi abrupt care taie răsuflarea oricărui călător neantrenat. Este suficient să mergi pe şoseaua din Nordul Damascului şi localitatea tăiată de-a dreptul în piatră îţi apare în faţă după circa o oră de drum. Urmează apoi să străbaţi curtea interioară a mânăstirii şi să urci scările tăiate în piatră. Acestea te vor duce la locul unde Sfânta Tecla şi-a trăit viaţa şi acum, iată, veşnicia. Mormântul este simplu, întocmai ca traiul pe care l-a dus sfânta. În faţa chiliei însă, practic în grota care i-a servit drept adăpost, se găseşte acum un altar în mijlocul căruia un arbore îşi caută de zeci de ani drumul spre lumină.

Lângă el se găseşte un suport metalic, ca un piedestal din fier forjat la capătul căruia este un fel de farfurie sculptată în piatră. Deşi şochează prin simplitatea lui, acesta este locul cel mai căutat de pelerini şi de turişti deopotrivă. Este locul în care din tavan se preling picături de apă din izvorul apărut miraculos aici odată cu sosirea sfintei în grotă, apă care a ţinut-o în viaţă. Turiştii ţin mâna deasupra ciudatei farfurii din piatră sculptată spre a prinde picătura de apă sfinţită. Palma se aşază cu faţa în sus şi se pune o dorinţă. Tradiţia spune că, dacă picătura căzută din tavanul peşterii ajunge chiar în mijlocul palmei, atunci dorinţa pusă se va îndeplini cât mai curând. Dacă picătura cade însă mai departe de acest loc, pe încheietura mâinii sau pe degete de exemplu, credinciosul va mai avea de aşteptat până la îndeplinire.

Nu se spune nimic pentru cazul ratării cu totul a picăturii, neînregistrându-se nici un turist care, după atâţia kilometri bătuţi până aici să renunţe după una sau două încercări nereuşite de a prinde cât mai central picătura miraculoasă. Există doar sentimentul că vecinul reuşeşte întotdeauna să o prindă mai central, motiv pentru care, chiar dacă nu este vorba de mai multe dorinţe, experienţa se repetă. Şi se repetă… şi se repetă, fiind unul dintre puţinele locuri unde am văzut coadă în Siria.

REFUGIU PREZIDENŢIAL
Mânăstirea nu este renumită doar pentru minunile ce se înfăptuiesc aici, ci şi pentru activitatea didactică. Există aici o aşa numită şcoală de vară de două luni, gratuită, în care oricine vrea să înveţe sau să se perfecţioneze în aramaică o poate face în mod gratuit şi ale cărei cursuri sunt frecventate de persoane de toate vârstele, de pe toate continentele, de la cercetători de renume mondial la simpli împătimiţi în ale religiei.

Mai trebuie spus că Mânăstirea Sfânta Tecla nu este un refugiu doar pentru copiii orfani. Maica Stareţă care păstoreşte de aproape două decenii aşezământul poveşteşte că de Paştele trecut s-a trezit, fără nici o înştiinţare prealabilă, cu preşedintele sirian şi soţia acestuia în mânăstire. “Pur şi simplu au «fugit» din Damasc fără însoţitori sau gardă de corp şi ne-am trezit cu ei aici, spune stareţa, adăugând că “ineditul cuplu de musafiri a vizitat orfanii, s-a interesat de soarta lor şi de condiţiile în care trăiesc, a luat masa alături de aceştia iar când a aflat că aici se predă aramaica a înfiinţat un institut unde această limbă să fie predată în mod oficial, şi care să poată emite şi diplome de absolvire, fiind în subordinea directă a Universităţii din Damasc.

MULTICONFESIONAL
O altă particularitate a locului este şi faptul că aici vin foarte mulţi musulmani în pelerinaj, aceştia crezând în puterile miraculoase ale apei care picură din pereţii peşterii unde a locuit Sfânta Tecla. Ei vin şi se roagă pentru vindecare fără a folosi însă covoraşele tradiţionale, făcând uz doar de poziţia rituală a mâinilor.

Există şi români care se roagă aici. Unii în calitate de turişti, de simpli credincioşi, altii chiar în calitate oficială. Este cazul preotului Gheorghe Costea, primul preot hirotonisit de PF Patriarhul Daniel special pentru parohia din Siria, pentru comunitatea creştin-ortodoxă a românilor din Damasc. Astfel că la slujba ţinută cu ocazia Crăciunului de anul trecut de “abuna Georges”, cum îi spun localnicii părintelui, la una dintre cele mai vechi şi cunoscute mânăstiri de pe pământ, araba, greaca, aramaica şi româna au fost împreună limba universală a milioane de credincioşi, a credinţei în Dumnezeu, indiferent cum s-ar numi El.

Jurnalul National

• Share
• Tweet
• Pin
• Email