Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Într-o analiză post-electorală oferită din Statele Unite înexclusivitate ziarului „Curentul“, sociologul Liviu Turcu observăcâteva dintre şansele şi responsabilităţile preşedintelui TraianBăsescu, în cel de-al doilea mandat al său. Confirmat preşedinte pe 14decembrie, exact la 20 de ani de la scânteile anticomuniste de la Iaşi,cu mandatul primit pe 16 decembrie, la 20 de ani de la începutulrevoltei de la Timişoara, şi cu jurământul în faţa naţiunii pe 21decembrie, la 20 de ani de la insurecţia tinerilor din Bucureşti,Traian Băsescu are datoria să facă dreptate martirilor din decembrie1989 şi să spargă definitiv blestemul comunismului abătut asupraRomâniei. Va reuşi, oare?

Blestemul comunismului

România,ca stat privit în perspectiva evoluţiei universale, nu se poate plângeîn raport cu altele de absenţa oportunităţilor istorice. Adică, aacelor circumstanţe de ordin special/extraordinar care, potenţial,oferă şansa unei naţiuni de a se repoziţiona profund din punct devedere sociopolitic, ideologic, militar şi moral atât pe plan intern,cât şi pe plan internaţional. În acest sens, românii au fost, înultimii 20 de ani, martorii şi actorii figuranţi ai recursuluiexplicativ manipulativ cvasiexclusiv la adresa memoriei recente,respectiv moştenirea fostului regim comunist. O moştenire pe post deghenă defulatorie colectivă, jucând ad-hoc rolul de panaceu universalpentru justificarea eşecului regimului postdecembrist de a aduceRomânia măcar în apropierea nivelului de civilizaţie atins de tovarăşiide drum din Uniunea Europeană. Un demers ce reflectă tragic, subaspectul consecinţelor, nu numai incapacitatea clasei politice şi aliderilor acesteia de a-şi îndeplini obligaţiile elementare faţă de ceipe care formal îi reprezintă, dar şi o ignoranţă incalificabilă în aînţelege corect „mersul lumii“. De aici impotenţa de a alege ostrategie eficientă pentru navigaţia corabiei româneşti în apeletulburi ale contemporaneităţii.
Lista argumentelor ce susţinafirmaţia de mai sus e mult prea lungă şi, în fapt, destul de familiarăopiniei publice pentru a mai utiliza fie şi doar o selecţie cu caracterilustrativ. Calificarea cea mai potrivită pentru descrierea niveluluivieţii politice pe plan intern este, aşa cum s-a putut vedea şi încampania electorală prezidenţială, indigenizarea definiţiei, altfeluniversal acceptate, a „politicului ca artă a compromisului“ la cea a„politicului ca artă a compromiterii“.  Pentru cei care mai au încăvreun dubiu în legătură cu căderea abisală a calităţii vieţii politiceromâneşti actuale la un nivel lumpenar, îi invit să recitească caexperiment inedit mesajele oficiale de felicitare sosite la adresapreşedintelui după realegere. Mesaje care sunt adresate nu atât omului,cât ocupantului poziţiei numărul unu în ierarhia statului român. Pentrucei ce cunosc subtilităţile limbajului politico-diplomatic, dacă înRomânia ar fi fost vorba de o democraţie tipic occidentală, şocul ar fifost deosebit de puternic. Cum însă în cazul României actuale situaţianu este nici pe departe una normală în raport cu standardelemenţionate, cei în cauză s-au văzut probabil obligaţi să încalcecutumele ţinând seama de grosimea epidermei şi volumului cortexuluipoliticienilor, inclusiv a celor aflaţi la cârma statului. Odată cuobişnuitele formule de felicitare ce ţin de protocol, au foststrecurate în text sau lansate public în paralel formulări precum „Aţiprimit mandat pentru continuarea acţiunilor decisive de reformare ajustiţiei… pentru combaterea corupţiei şi creşterea performanţei însistemul justiţiar“; „România trebuie să aspire către o guvernare alegilor, nu a bărbaţilor şi femeilor“; „este timpul să începeţi săfaceţi, nu numai să vă certaţi“. Nu în cele din urmă, alfabetizarea defacto pe puncte concise a ceea ce ar trebui făcut în regim de urgenţă.Lecturându-le, la început rămâi aparent perplex din cel puţin douămotive: primul este că cel puţin formal, fiind vorba de recentelealegeri prezidenţiale, preşedintele, potrivit Constituţiei în vigoare,nu dispune direct de pârghiile necesare atingerii obiectivelor vizatede expeditori; doi, tonul care, aşa cum se zice, face muzica îmi aduceîn minte de unul folosit la adresa copiilor retardaţi şi care, dacă totţi i-a dat Dumnezeu în ogradă, nu ai ce face şi trebuie să foloseşti„mijloace de comunicare adecvate“.

A treia oportunitate istorică

Înrealitate, observaţiile şi recomandările au fost făcute cu bună ştiinţăde cele două din cele mai importante cancelarii occidentale tocmaipentru că actualul moment postelectoral prezidenţial reprezintă o atreia oportunitate istorică a perioadei postdecembrie 1989 pentrurepoziţionarea structural-funcţională a României pe plan intern, dar şipe plan extern. Prima oportunitate istorică a fost în decembrie 1989 şiratată copios, întrucât fosta clasă politică comunistă (nomenclatura) ajucat eficient în vodevilul istoriei în rolul de „Marie cu aceeaşipălărie“, schimbând doar oportunist eticheta de pe borcanulpolitico-ideologic. Dirijor a fost, bineînţeles, Ion Iliescu. A fostfaza în care a avut loc şi prima împărţire a „prăzii“ economicemoştenite de la fostul regim şi care a avut menirea să legitimezenomenclatura în calitate de noua clasă capitalistă autohtonă.
Adoua oportunitate istorică a fost ratată con brio după alegerea, cusprijinul societăţii civile, a preşedintelui Emil Constantinescu şicare a fost fals percepută, mai ales în exterior, ca prima alternativăpolitică de guvernare profund noncomunistă. În fapt, o perioadă ce aveasă ducă practic, datorită incompentenţei politice şibirocratico-administrative, la dispariţia de pe scena politică apartidului istoric naţional-ţărănist augmentat neinspirat dreptcreştin-democrat. 
Actuala victorie a preşedintelui Traian Băsescureprezintă cea de a treia oportunitate istorică. De ce? Pentru faptulcă, în pofida unui handicap considerabil reprezentat de poziţiileeconomico-financiare consolidate timp de 20 de ani de grupurile deinterese cu care s-a confruntat, actualul preşedinte are, potenţial, şiel la rândul său câteva puncte de sprijin importante. Sublinieztermenul potenţial întrucât în acest moment acestea nu sunt încăangajate/integrate activ în procesul politic de reformare substanţialădorit şi aşteptat de multă lume.

Avantajele lui Băsescu

Primulavantaj este acela că acţiunile sale nu mai sunt condiţionate deconstrângerile calculului politic al realegerii sale ca preşedinte.Traian Băsescu şi-a epuizat constituţional acest drept. Al doileaavantaj, cel pierdut atât de lamentabil de preşedintele EmilConstantinescu şi grupul său politic, este reprezentat de valulimportant al sprijinului popular, mai exact al celor care fie şiinstinctiv percep adâncimea crizei sociopolitice şi morale în care sezbate societatea românească. Nu este vorba de un val de proporţiilecelui din anul 1996, dar unul suficient pentru a-i fi aduspreşedintelui victoria şi care poate fi amplificat dacă şi numai dacă,fie doar şi o parte a celor ce au absentat de la vot sau au votatîmpotriva lui, vor realiza că vrea să se lanseze cu adevărat înprocesul unei schimbări de substanţă a situaţiei actuale. Să nu se uitecă o parte importantă a votanţilor în favoarea lui Mircea Geoană s-aualiniat politic în primul rând ideii necesităţii imperioase de reformă,de schimbare a ceea ce există azi în sistemul politic. Aceşti oamenisunt aliaţi naturali pentru actualul preşedinte dacă îi va convinge căde această dată se va ţine de cuvânt.
Pentru amplificareasprijinului popular, ca bază esenţială în vederea creării condiţiilornecesare politico-legislative de modificare a Constituţiei în sensuleliminării definitive a ambiguităţilor cu privire la definireaatribuţiilor ramurilor puterii, preşedintele Traian Băsescu trebuie maiîntâi să se „reinventeze politic“ pe el însuşi, ceea ce este dificil,dar nu imposibil. El trebuie, înainte de toate, să convingă opiniapublică că nu este doar exponentul unei federaţii de grupuri deinterese economico-financiare, întâmplător mai mici şi mai slabe decâtcele ce l-au avut exponent pe contracandidatul său, Mircea Geoană. Caatare, preşedintele trebuie să convingă că este de facto reprezentantulintereselor marii majorităţi a românilor. Acest proces nu poate avealoc peste noapte şi impune elaborarea unei strategii de mare„imaginaţie politică şi sociologică“. Iar pentru asta preşedintele arenevoie de ceea ce de fapt nu a avut în timpul primului său mandatprezidenţial: sprijinul masiv al intelectualităţii progresisteromâneşti prin exponenţii ei cei mai capabili în raport cu obiectivelepropuse. La acest capitol, preşedintele Traian Băsescu a trăit lapropriu în timpul primului său mandat povestea cu „hainele cele maifrumoase ale împăratului“, în care personajul era de fapt… completgol.

Statul bun

Un preşedinte sau unlider politic de marcă trebuie să fie desigur un om inteligent, dar nuneapărat cel mai inteligent om al naţiei sale. Ca lider, în afaracarismei necesare asigurării eficienţei procesului comunicării cuopinia publică, el trebuie să aibă calităţile manageriale de a ştisă-şi aleagă membrii echipei cu care elaborează şi aplică strategiileconsiderate esenţiale pentru atingerea obiectivului de a realiza unstat bun. Mulţi se vor fi întrebånd dacă definiţia de stat bun nu esteuna iluzorie, fiind imposibil de realizat în condiţiile enormeidiversităţi de caractere şi interese din lumea de azi. Nimic mai fals,şi asta o demonstrează şi cercetările sociologice, ca şi sondajele deopinie atunci cånd sunt făcute corect. Iată, aşadar, cåteva rezultateuimitor de simple, altfel la nivelul bunului-simţ, obţinute pe planinternaţional la acest capitol: un stat bun pentru cetăţenii săi esteunul în care legea este una pentru toţi, este ordine, asiguråndu-seastfel securitatea nediscriminatorie a cetăţeanului; un stat bun esteunul care prin capacitatea managerială a sistemului politic şi economicasigură o existenţă materială decentă la nivelul standardului de viaţă,unul în care nu se permite transferul ilegitim de bogăţie de la ceimulţi la cei puţini ca sursă de sărăcie endemică; este unul în careasigurarea locurilor de muncă ca sursă legitimă de venituri pentruatingerea unui nivel de existenţă civilizată este un obiectivfundamental, alături de grija şi măsurile instituţionale luate pentrufuncţionarea unui sistem de educaţie profesional competitiv, dar fără aneglija aspectul culturii politice şi inculcării valorilor morale; unstat bun este unul care nu se angajează în războaie inutile şi nu facedin acest mijloc un vector agresiv constant al politicii sale cu altestate; un stat bun este un stat care îşi protejează în mod egal toţicetăţenii pe teritoriul naţional şi în afara acestuia; este un statcare prin tot ce realizează trezeşte în mod natural respectul şiloialitatea cetăţeanului, dar şi respectul pentru sine şi alte naţii cucare vine în contact. Şi lista poate desigur continua mult, dar odatăîndeplinite condiţiile de mai sus vorbim deja de un stat, un sistempolitic şi o naţie modernă, civilizată. Eşecul aplicării mecanice şineadecvate a diferitelor modele de import este din păcate o constantă oistoriei romånilor fie doar şi pentru ultimele două secole cånd sepoate vorbi de incipienţa procesului de modernizare socio-politică.

Lipsa intelectualilor cu spirit de sacrificiu

Cåtedin obiectivele enunţate mai sus au fost îndeplinite de clasa politicăşi conducătorii politici de după decembrie 1989? Răspunsul este evidentşi tragic în acelaşi timp. Ar fi timpul ca aceşti factori responsabilipentru împingerea ţării în tomberonul istoriei, fie el şi unul ataşatdin motive geopolitice Uniunii Europene şi NATO, să fie obligaţi sălase locul unora dispuşi să facă efortul necesar pentru corectareasituaţiei. Oameni cu o solidă cultură politică, cu o înţelegereprofundă a intereselor naţionale şi un spirit de sacrificiu personalnecondiţionat.
În primul său mandat, preşedintele Traian Băsescunu a avut o echipă intelectuală de această talie. Marea majoritate aintelectualităţii de valoare, coloana vertebrală a oricărei societăţicivilizate, nu s-a aflat alături de el şi nu pe motive neînsemnate. Ela devenit în primul mandat „captivul“ unui grup de interese intelectualstatistic şi valoric minoritar şi care sub umbrela puteriiprezidenţiale s-a răfuit lumpenar nu numai cu cei cărora le-a purtatsåmbetele încă dinainte de decembrie 1989, dar şi celor care au refuzatsă i se alinieze după acea dată. Marea majoritate a intelectualilor devaloare au preferat să se retragă din viaţa politică şi inclusiv dinviaţa publică pentru a nu intra în mocirla timpului prezent. Ei aumizat istoriceşte pe efemeritatea existenţială a unor astfel de grupuriagresive intrånd, cum se spune, în conservare. Un abandon socio-politicdiscutabil sub aspect moral, dar care este o poveste de tradiţiecentenară în cultura romånească. Acest subiect merită analizat de sinestătător prin efectele generale nefaste asupra întregii societăţiromåneşti în cadrul evoluţiei ei universale. Cånd am propus dezbatereapublică a acestei teme la mijlocul anilor ‘90 în fieful Grupului deDialog Social am întåmpinat nu doar o rezistenţă, dar şi o ostilitatebine calculată. Recåştigarea de către Traian Băsescu a sprijinuluiintelectualităţii romåneşti progresiste concomitent cu îndepărtarea dinzona puterii a elementelor intelectuale corupte şi mercenare ce audispus de puteri discreţionare în primul său mandat va fi o importantăsursă de recåştigare a legitimităţii la nivelul acelei părţi a opinieipublice. O legitimitate fără de care nu va putea construi platformanecesară reformării profunde a sistemului politic inclusiv la nivelinstituţional.

Interesul inter-naţional reciproc

Altreilea avantaj pentru finalizarea unei adevărate „revoluţii“, cum adenumit-o în discursul său ambasadorul uneia din marile aliateoccidentale, este sprijinul politic extern declarat pentru preşedinteleTraian Băsescu în direcţia unor reforme profunde. Nu mă număr la modulgeneral printre „fanii“ intervenţiilor vectorilor externi în politicainternă a unui stat, altfel suveran şi independent. Aceste influenţepot fi desigur de o diversitate şi intensitate variabilă şi depind înegală măsură de situaţia şi interesele ambelor părţi. În politicaromånească există însă, în mod tradiţional, obiceiul nefast aldiverselor grupuri politice de a cere sprijinul unor factori politiciexterni cånd nu sunt în postura de a accede singure la putere. Unobicei care la råndul lui a creat mituri în legătură cu rolul şiamploarea acestor influenţe şi tipuri de intervenţie. Menţionånd acestaspect, am îndeosebi în vedere invocarea directă sau indirectă, detipul bluffului manipulaţionist, de către un politician, partid saugrup de interese a sprijinului primit de factori de putere de prestigiuexterni. Această metodă a intrat curent după decembrie 1989 înarsenalul mijloacelor diversioniste utilizate pe scena politicăromånească. Nici recenta campanie electorală prezidenţială nu a făcutexcepţie. Un exemplu este invocarea prin mijloace propagandistice înmass-media a ideii susţinerii candidatului Mircea Geoană, nici maimult, nici mai puţin decåt de o alianţă occidentală pe axaWashington-Berlin-Bruxelles.
În realitate, clasa politicăromånească şi majoritatea liderilor ei nu par a fi înţeles, îndetrimentul intereselor naţionale, nici geneza reală a procesuluiacceptării Romåniei în cele două organizaţii internaţionale şi nicimodul în care ar trebui să acţioneze pentru valorificarea pozitivă anoului statut regional. Datorită acestui fapt, un proces serios dereformare pe plan intern, precum cel care teoretic ar putea fideclanşat de preşedintele Traian Băsescu, este dorit şi binevenit încancelariile occidentale ale ţărilor membre ale Uniunii Europene,întrucåt le rezolvă o serie întreagă de situaţii disfuncţionale aflateîn conflict acut cu statutul şi funcţionalitatea organizaţiei. Esteaşadar, înainte de toate, o chestiune de interes reciproc.

Spargerea blestemului

Pånăatunci, însă, trebuie constatat la modul cel mai realist că situaţiaraportului de forţe între grupurile de interese ce au stat în spatelealianţelor electorale pro-Băsescu şi pro-Geoană a rămas practicneschimbat. Un fel de „pat sahistic“ care chiar dacă va fi în cele dinurmă spart prin reînvierea vechii axe PDL-PNL-UDMR va consfinţi pe fondmenţinerea vechiului statu-quo. Iar dacă această formulă nu va figåndită de preşedinte ca una de tranziţie, care să permită în modinteligent pregătirea şi aplicarea etapizată a „marii strategii dereformare profundă“ aşteptată atåt pe plan intern, cåt şi extern,compromisul se va tranforma într-o reţetă sigură pentru îngropareadefinitivă a celei de-a treia mari oportunităţi istorice de dupădecembrie 1989. Ar fi un semn şi o victorie a mediocrităţiicvasi-perpetue a clasei politice şi a liderilor ei. Este motivul pentrucare, personal, păstrånd echidistanţa politică, am avut şi am senzaţiacontinuă că asupra Romåniei s-a abătut de mult timp un adevărat blestemmistic al mediocrităţii. Rămåne de văzut dacă viaţa va confirma sauinfirma acest verdict.
Dr Liviu Turcu
Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei

• Share
• Tweet
• Pin
• Email