Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Scris de Victor Roncea 
„Distrugerea comunităţii RoşiaMontană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea unei părţi apopulaţiei, demolarea de clădiri (unele având calitatea de monumentistoric), biserici, mutarea de cimitire şi alte acţiuni similare esteinacceptabilă pentru o societate civilizată“. Citatul face parte dinDeclaraţia solemnă privind proiectul Roşia Montană, adoptată deAdunarea Generală a Academiei Române, for suprem al intelectualităţiiromâne din care Nicolae Manolescu face parte ca membru corespondent,din 1997.Cu toate acestea, Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar,preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte alConsiliului Naţional de Acreditare Titluri şi Diplome Universitare depe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru de vază al ComisieiTismăneanu, profesor doctor la Universitatea Bucureşti, director alrevistei „România literară“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“şi editorialist la „Adevărul“ lui Patriciu şi, în acelaşi timp,simultan şi concomitent, ambasador la Paris al României, la instituţiainternaţională însărcinată cu protejarea patrimoniului cultural şinatural mondial, UNESCO, s-a gândit că, în folosul banilor, poatenesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, şi-a pus revista pecare o patronează, „România literară“, cu tot cu angajaţii ei,intelectuali de la sate şi oraşe, în slujba „Gold Corporation – RoşiaMontană“, care o sponsorizează oficial, ca pe o echipă de fotbaloarecare, împreună cu Fundaţia Anonimul, dar nu veneţian, ci moscovit,ţinând cont că e vorba de însuşi vânzătorul Rompetrol, Dinu Patriciu.
„AcademiaRomână este dispusă să participe, prin specialiştii ei, la acesteoperaţiuni care ar putea salva un spaţiu care are pentru români şi ovaloare emblematică. Este vorba, să nu uităm, de «ţara» lui AvramIancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“,se afirma în Declaraţia Academiei. E drept, s-ar putea să fie vorba şide niscai resentimente, ţinând cont că distinsul intelectual a fostrejectat chiar de două ori de către forul academic, ultima oară anultrecut. „Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui NicolaeManolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în careAcademia se bălăceşte de ani şi ani de zile“, avea să afirme la vremearespectivă angajatul său Mircea Mihăieşi, evident, chiar în „Românialiterară“. Cu toate acestea, punerea intelectualilor pe care sepresupune că îi reprezintă cunoscutul director al revistei, preşedinteal USR şi al atâtor alte comiţii şi comitete, sub steagul unei companiiatât de controversate nu poate decât să dovedească din nou înaltulnivel în care se scaldă erijatul „for moral“ al României, cuCărtărescu, pupilul lui Manolescu, plasat în fruntea brigăzilor „Gold“.
NicolaeManolescu, devenit milardar în 2005, graţie unui premiu oferit deaceeaşi mărinimoasă Fundaţie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenţaînainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele PieţeiUniversităţii, la conducerea Alianţei Civice care, la fel ca şi FrontulSalvării Naţionale, avea să se transforme rapid în partid, trădândpropriile declaraţii de la întemeiere. În memoria celor care le pasă deRomânia, Manolescu a rămas bine întipărit, după ce, imediat dupăsângeroasa mineriadă din iunie 1990, când încă se aflau închişistudenţi arestaţi ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-aînfăţişat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un„interviu cretin“, după cum l-a caracterizat Paul Goma, de spălare anoului „conducător iubit“. Este de amintit doar întrebarea principală:„Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu oîntâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţiintelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cueventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nuvă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi cevape coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic)şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două, când ne-am întâlnitîntâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şivă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eureprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţarăşi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilorşi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznescsă spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?“.

Patrimoniul UNESCO sau aurul de la Gold?

Iatăcum, după 20 de ani, aceeaşi „principală revistă literară din ţară“socoteşte firesc să pună „simpatia scriitorilor şi intelctualilor“între faldurile trenei celor care plătesc mai bine, indiferent căreprezintă un proiect distrugător al valorilor României, cele pe caretrebuie să le apere, nu-i aşa, un ambasador la UNESCO. Ce speranţe potavea toţi realii intelectuali români care se luptă să prezerve siturilearheologice milenare, pentru înscrierea localităţii Roşia Montană înpatrimoniul UNESCO, atunci când însuşi reprezentantul României la forulmondial este plătit de firma care şi-a propus distrugerea acestuia?
Duplicitateaşi decăderea morală a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolatoral lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolutpe fiul său literar nelegitim, Cărtărescu – nu durează de ieri de azi.Într-un interviu publicat anul trecut în (acelaşi) „Adevărul“,Manolescu afirma fără jenă: „Înainte de 1989 n-am scris niciodatădespre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii SocialisteRomânia. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, amreuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar ficonţinut.“
Manolescu se pare că uitase o parte importantă dinbiografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, încinstea „marii sărbători“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unorprobleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totuldeosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de aafirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionăriiliteraturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul căavangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectulstructural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, alunui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor problemenoi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc aînţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh.Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţaei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, laformarea omului nou, a moralei socialiste…“.

Manolescu: „Constructorul comunismului cultivă lumina“

ScriitorulGeorge Mirea, care-l cunoaşte mai bine, din tinereţe, îi aduce amintecriticului amneziac că tocmai la aceste comentarii era folosit deprotectorul său, George Ivaşcu: „După două decenii de la prăbuşirea (însus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile delaşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladiadevastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă. Ar fibine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în niciun fel, terfelitîn minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsătorasupra conştiinţei, trebuie recunoscut şi asumat de demnitate.

Nupentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie judecaţi, condamnaţi, ci,mai important, reabilitaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-auoferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în careau crezut ori s-au prefăcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vremuri.
Începânddin anul 1961 (v. „Viaţa românească“, nr. 7) şi până 1965 (v.„Literatura română de azi“, încercare de sinteză, în colaborare cu D.Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologieiliterare bolşevice… La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şicolaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“,condusă de comunistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui NicolaeManolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune înPostfaţă de către Sorin Alexandrescu.
Să cităm de ici-de colo:„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură avalorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate încunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi,îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epociinoastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitoriinoştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţieinoi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţiiviitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o marecucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou alrevoluţiei.“ (Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).
Ase observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte celedouă decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socialismuluivictorios. Manolescu a semnat săptămânal asemenea cronici în«Contemporanul» şi, normal, era bine stipendiat.
În anul 1965,împreună cu D. Micu (bineşcolit la «Scânteia» ani de zile!), editeazăvolumul «Literatura română de azi» (se reia titlul aniversar de maiînainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laudePartidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescuşi literaturii socialiste/comuniste“.
Aşadar, echipa de intelectualiprofitori, de la Ceauşescu la Iliescu, la Constantinescu şi, apoi, iarla Iliescu, până la Băsescu, se pare că ştie să profite cu brio detoate oportunităţile „Gold“.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email