Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

ADEVĂRATUL ADVERSAR AL COMUNISMULUI: NAŢIONALISMUL

de Mihai Ungheanu – pentru care se va savarsi azi parastasul de un an, la Cimitirul Bellu Ortodox –

Uniunea Sovietică, bastionul comunismului, este astăzi ca şi destrămată. Republicile fostei U.R.S.S. şi-au accentuat, în ultimii ani, acţiunea de delimitare de Moscova, tinzând la cucerirea independenţei necondiţionate. Toate aceste ţări au respins mai întâi tutela dictatorială a centrului, acesta fiind pasul prim şi necesar pentru respingerea comunismului. Ţările din U.R.S.S. au intrat într-o etapă nouă. Meritul ei este atribuit îndeobşte, mai ales în Occident, dar şi în Uniunea Sovietică, lui Mihail Gorbaciov. Dacă Stalin este văzut, în general, ca un crivăţ care a glacializat lagărul socialist, Gorbaciov este prezentat ca o primăvară a acestuia. Proiecţia este pe cât de simplificatoare, pe atât de debitoare mentalităţii hrănită de „cultul personalităţii“. În realitate, Lenin este creatorul sistemului statal comunist, dus la apogeu de Stalin, iar Gorbaciov are un vizibil precursor în Hruşciov. Înţelegerea veritabilă a proceselor care s-au produs în U.R.S.S. şi în Răsăritul Europei presupune renunţarea la mitologia misterului rus, fie el comunist sau nu.

Discutând fără prejudecăţi, Gorbaciov a voit s-o ia înaintea istoriei, încercând să canalizeze practic un proces firesc de dezintegrare a sistemului politic răsăritean. A existat, după toate semnele, speranţa că, deschizându-se câteva supape ale sistemului social sovietic, acesta va fi ferit de explozie, iar statul mamut al imperialismului comunist va supravieţui, cu minime readaptări, odată cu ţările satelizate. Mai precis, Mihail Gorbaciov nu a declanşat un proces, ci a căutat să păcălească istoria. Reforma (perestroika) gorbaciovistă n-a plecat de la o reală analiză a sistemului, n-a încercat o radicală revizuire a lui plecând de la realităţi, de la examenul de joc în sus, ci de la necesitatea supravieţuirii imperiului şi sistemului comunist, ceea ce înseamnă a privi lucrurile de sus în jos. Cu alte cuvinte, n-au fost luate în calcul energiile reprimate ale sistemului şi factorii conflictuali potenţiali.

Întrebat de un gazetar german dacă a avut vreun moment în vedere problema naţională în cadrul reformei, Mihail Gorbaciov a mărturisit senin că n-a avut-o deloc în vedere. Ceea ce dezvăluie neglijarea unui factor fundamental. Reforma gorbaciovistă avea, dacă era pornită în mod realist, un singur cadru real şi organic de înfăptuire, cel naţional. Recunoaşterea lui impunea însă adoptarea unei viziuni antiimperiale, ceea ce autorul perestroikăi n-a fost în stare să accepte. În mod curent, se atribuie în primul rând lui Gorbaciov schimbările din U.R.S.S., în al doilea rând gravei crize economice şi abia în al treilea rând vechilor tendinţe centrifuge ale republicilor încorporate cu forţa în Uniunea Sovietică. Dacă privim însă lucrurile de la temelie, adică de jos în sus, factorul care a dinamitat centralismul comunist a fost energiile şi tendinţele naţionale. Corpurile şi energiile naţionale au fost şi sunt realităţi complexe, peste care s-a trecut şi se trece cu uşurinţă. Cel mai mare adversar al comunismului centralizant şi dezumanizant a fost naţionalismul latent al popoarelor şi republicilor din U.R.S.S. Nu mai departe de noi, peste Prut, în republica “moldoveană”, românii de aici au înţeles perestroika ca pe o acţiune de recâştigare a identităţii etnice şi spirituale, de recuperare a potenţialului creator pe linie naţională. Popoarele şi naţiunile nu pot fi modelate ca arborii ornamentali din grădinile de paradă, fără ca faptul să nu se răzbune.

Pentru ţările din Răsăritul Europei introduse cu forţa în maelstromul comunist, ţări atât de distincte, ca trecut şi fizionomie naţională, comunismul a fost o carapace greu de suportat, pe care fiecare ţară în felul şi cu mijloacele ei a încercat s-o dea la o parte. Au avut loc confruntări armate din această pricină (Berlin, Ungaria), reprimate militar de Moscova, au avut loc mişcări sociale prelungite (Polonia), au avut loc disidenţe (cazul Bucureştilor, contestând autoritatea Moscovei, primăvara pragheză), toate acestea constituind faţetele unui proces, de rezistenţă şi opoziţie faţă de ocupaţia sovietică şi de comunism, întemeiat pe energiile şi tendinţele naţionale. O teorie (pe cât de interesantă pe atât de stupidă) vorbeşte despre pasivitatea Europei de Răsărit faţă de comunism (în mod special, a României, căreia i se cere să-şi pună ţărână în cap in corpore!), ignorând în mod vinovat marile tensiuni şi confruntări dintre ţările satelizate de Moscova şi dictatura acesteia. Altă teorie, din aceeaşi direcţie, acordă un rol decisiv disidenţei din fostele ţări socialiste în căderea comunismului. Disidenţa este însă un fenomen târziu şi dirijat. Caracterul e organic, firesc, este imposibil fără o componentă naţională care e decisivă. Disidenţa din Europa de Răsărit este o falsă disidenţă, întrucât a încercat să se constituie şi să se definească în afara şi chiar împotriva problemei naţionale. Simultan, această disidenţă, care preia un model fabricat peste hotare, a contestat existenţa şi efectul unei rezistenţe şi opoziţii naţionale la comunism, care au fost forme active şi de durată ale luptei cu regimul comunist. Criza doctrinară şi programatică pe care o trăiesc, la nivele diferite, ţările Europei de Răsărit provine şi din apelul la o ideologie care fie că se hrăneşte din internaţionalismul kominternist, fie că se adapă de la teoriile occidentale transnaţionale, ocoleşte inevitabil problema naţională în termenii ei cei mai proprii. Această ideologie de sursă occidentală este ideologia disidenţei. Criza politică, economică, culturală şi naţională din România este rezultatul împrumuturilor de modele internaţionaliste sau transnaţionale acolo unde era binevenită o soluţie scoasă din date reale şi din experienţa locului. Pluripartidismul artificial, reforma Roman, acceptarea francofoniei cu tot cortegiul ei de debilităţi intelectuale, separatismul şcolar maghiar, ca şi formula partidului etnic provin dintr-o „doctrină“ de împrumut, fără legătură cu realităţile şi necesităţile naţiunii şi statului român. Disidenţa constituie, din această pricină, un element intrus şi suprapus, menit să înlăture şi să înlocuiască expresia şi accesul la putere al forţelor naţionale. Stăruinţa disperată cu care sunt alăturate mereu, în deficienta ideologie a disidenţei, comunismul şi naţionalismul, ca şi când ar fi osmotice, spune foarte mult în acest sens. Este aberant să combaţi comunismul şi, în acelaşi fel şi în aceeaşi măsură, ba chiar mai mult, să combaţi şi naţionalismul. În fond, jertfa din decembrie 1989 s-a făcut pentru a recuceri dreptul unei naţiuni de a-şi trăi viaţa liber, organic şi normal, şi nu pentru a deveni peste noapte cobaiul unor experienţe impuse de un sistem economico-politic. Căderea direcţiei Roman în politică şi reformă ilustrează profunda inadecvare a acestei linii antinaţionale la realităţile româneşti. Regretul fostului prim-ministru de a nu fi avut în vedere criteriul naţional încă de la începutul activităţii sale politice este recunoaşterea indirectă a inadecvării şi absurdităţii ideologice a disidenţei. Disidenţa anticomunistă din România (dacă există!) nu poate fi, prin definiţie, decât naţionalistă. Dacă nu este naţionalistă, nu este nici anticomunistă, deoarece anticomunismul organic este un anticomunism naţional. Teoriile internaţionaliste şi transnaţionale ale disidenţei române îi anulează orice credibilitate.

Când se va face o cercetare aplicată a modului în care au evoluat societăţile Europei de Est sub control moscovit, se va constata că, deşi reprimat brutal în faza dintâi, factorul naţional a fost cel care a asediat toate structurile şi cuceririle comunismului, ameninţând să le confişte în folosul său. Fără perestroika gorbaciovistă, fără revoluţiile de catifea şi fără explozia anticomunistă din România, toate ţările satelizate de Moscova în Răsăritul Europei evoluau spre o lentă naţionalizare şi normalizare a structurilor şi instituţiilor de bază. Împlinirea procesului, care era în faza ultimei acumulări, ar fi înlăturat de jos în sus, în cadrele organismelor naţionale, modelul opresiv de împrumut, fără zguduirile şi dramele pe care le traversează astăzi Europa de Răsărit. Este o întrebare dacă reformismul lansat de Moscova şi susţinut de Vest în U.R.S.S. şi în ţările socialiste n-a urmărit să lovească în primul rând naţionalismul renăscând al acestor ţări şi abia în al doilea rând comunismul. Proiectul (sovieticilor, pus in practica ulterior de “europeni”- nota mea) (astăzi anacronizat de evoluţia evenimentelor) de a face din Europa o Casă Comună, care desfiinţa suveranităţile naţionale, ne îndreptăţeşte să punem această întrebare. După cum şi elaborarea unei ideologii absurde, de provenienţă occidentală, care, contestând dreptul de a exista al naţionalismului, se ridică împotriva unei fatalităţi organice şi istorice. Fabricarea unei disidenţe europene răsăritene, de extracţie intelectuală şi politică eteroclită, dar ostilă in corpore naţionalismului, e un fapt care îndreptăţeşte şi el întrebarea. Alergia la autohtonism, la tradiţie, la naţionalism a aşa-zisei disidenţe române de inspiraţie occidentală este corolarul unui program de integraţionism economic şi politic. Marea cacialma s-ar putea să fie, la examenul lucid al faptelor, nu revoluţia română, cum se pretinde, ci revoluţiile de catifea, destinate, după câte se pare, să împiedice apariţia unor puternice revoluţii naţionale. Ceea ce a fost falsificatoriu în explozia românească din 1989 a fost şi este, mai ales, ceea ce s-a deviat, caracterul firesc, naţional. Efortul de a alinia cea mai naţionalistă revoluţie răsăriteană din 1989, cea din România, celorlalte, de a-i distruge identitatea, spune totul. Pe scurt, cel mai mare adversar al comunismului rămân energiile naţionale.

„Naţiunea“, nr. 48 (75), decembrie 1991

• Share
• Tweet
• Pin
• Email