Am publicat, acum patru ani, un volum dedicat intelectualilor publici din România postcomunistă (Noii precupeţi. Intelectualii publici din România de după 1989, Compania, 2006). În acel moment nu am avut intenţia unui studiu exhaustiv al subiectului, ci doar al unei introduceri în temă, pe fundalul unor discuţii publice anterioare nesistematizate.
Am redactat atunci analize punctuale având ca obiect spaţiul cultural românesc, referitoare la premiile trucate ale revistelor, la complicităţile şi adversităţile manifestate în studiourile de televiziune, tranşeele săpate în presă, universitarii contrafăcuţi, logoreea omniprezentă a analiştilor politici, editurile falimentare şi alte boli intelectuale.
Am scris cu speranţa că voi fi contrazis sau corectat în concluziile mele, ceea ce mi-ar fi demonstrat că personajele mele (sau măcar unele dintre ele) evoluează, se schimbă (fie şi parţial), iar scena publică se poate desprinde de unele dintre apucăturile sale rudimentare.
Din nefericire, ultimii ani mi-au arătat că lucrurile au rămas aproape la fel. Continuă retorica tribală din paginile cotidienelor şi publicaţiilor culturale, vizibilă în special în perioadele de campanie electorală (prezidenţialele din 2009 pot fi un exemplu concludent). Talk-show-urile sunt aglomerate de vorbitori specializaţi în orice. Establishment-ul cultural abia mai respiră, blocat în propria caricatură. Cei care confundă presa scrisă cu un PR îndoielnic şi semilegal sunt recuperaţi şi reintroduşi nonşalant în circuitul public (cazul Bogdan Chirieac, de la finele anului trecut). Titlurile universitare se acordă în familie sau între prieteni, unul miluindu-l pe celălalt. Dosarele de Securitate se desecretizează în variante prescurtate şi aproximative. Studenţii cumpără cu hărnicie creaţiile profesorilor pentru a obţine note rezonabile la examene. Marile trusturi media au cumpărat aproape tot, inclusiv conştiinţele predispuse la compromisuri şi avide să-şi împartă zonele de capital simbolic.
Mai presus de toate, un lucru mi s-a părut constant în toţi aceşti ani : patima cu care intelectualii publici se scuipă unii pe alţii. Plăcerea pe care o găsesc în a face frecvent acest lucru. Şi puterea de a se şterge şi de a continua în acelaşi firesc. Nu am o soluţie pentru a încheia acest spectacol minor. Rămân doar cu amărăciunea contemplării lui.
Foto: Ilarion Tiu Blog