Despre oroare şi dispreţ
Mulţi au fost cei care s-au întrebat la ce a servit ceremonia de condamnare a comunismului de către preşedintele Traian Băsescu de vreme ce ea n-a fost urmată de nici o acţiune concretă. Şi mulţi au fost cei care au văzut în demersul dlui Băsescu un simplu – dar cît de eficient! – gest electoral.
Iată, însă, că în iunie 2009 Parlamentul a adoptat Legea 221 pentru despăgubirea victimelor regimului comunist şi a urmaşilor acestora pînă la gradul doi. În sfîrşit, condamnarea comunismului se materializa într-o acţiune reparatorie.
Fireşte, ne puteam întreba cum de a votat Parlamentul o lege pregătită de Marius Oprea şi Constantin Ticu Dumitrescu. Şi, fireşte, ne puteam spune că, 2009 fiind un an electoral, puterea trebuia să răspundă într-un fel sau altul celor care puseseră sub semnul întrebării momentul de glorie al lui Traian Băsescu.
Acţiunile au început să fie depuse la tribunale, Traian Băsescu a fost reales, Marius Oprea a fost dat afară de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România şi o serie de decizii au fost luate în favoarea victimelor comunismului sau a urmaşilor lor. Totul se desfăşura conform planului…
…Cu o singură excepţie. Statul, care a promulgat Legea 221 acum zece luni, a făcut apel împotriva tuturor sentinţelor pronunţate. Statul, deci, a contestat toate efectele produse de o lege pe care el însuşi a făcut-o să intre în vigoare. Statul a arătat că nu vrea să aplice una dintre legile sale.
Sîntem în plină aberaţie? Nu, sîntem, pur şi simplu, în România.
Acum, la nouă luni de la promulgarea ei, guvernul a constatat că Legea 221/2009 este imperfectă. Prin urmare, guvernul pregăteşte o ordonanţă de urgenţă prin care despăgubirile să fie plafonate la 10 000 de euro pentru fiecare deţinut. Guvernul anunţă, printr-un reprezentant rămas anonim, că această sumă este rezonabilă.
Guvernul îşi arogă dreptul monstruos de a decide limita dincolo de care suferinţa şi oroarea nu mai merită nici o despăgubire. Guvernul îşi arogă dreptul insuportabil de a decide că un an de închisoare sau cincisprezece ani de închisoare valorează 10 000 de euro. Că moartea în camerele de tortură ale Securităţii sau în celulele universului concentraţionar valorează tot 10 000 de euro.
Cînd a promulgat Legea 221/2009 ştiind că o va bloca în justiţie şi că o va transforma într-o bătaie de joc, statul a condamnat la o nouă suferinţă pe toţi cei pe care comunismul i-a zdrobit. Şi a făcut-o cu tot atîta cinism. Dintr-un simplu calcul electoral.
Nu ştiu dacă dlui prim-ministru i-a murit vreo rudă în închisorile comuniste. Nu ştiu dacă dl prim-ministru s-a întrebat vreodată ce înseamnă să fii omorît pe pardoseala de ciment a unei celule din închisorile comuniste. Şi nu ştiu dacă dl prim-ministru şi-a închipuit vreodată că o familie întreagă ar putea, decenii la rîndul, să fie pedepsită din cauza unei astfel de morţi.
Am ezitat mult înainte de a-i arăta dlui prim-ministru un loc în care propria mea familie s-a frînt. M-am întrebat dacă gestul meu nu se îndepărtează de imperativele decenţei. Locul, însă, e public şi oricine îl poate vedea. Iar cuvîntul rezonabil folosit de un reprezentant al guvernului este atît de hidos indecent, încît nu i se poate răspunde decît cu brutalitatea celor mai personale mărturisiri.
Bunicul meu, fostul ministru liberal Radu Portocală, arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 – “noaptea demnitarilor” – şi întemniţat la Sighet, a fost omorît pe data de 13 aprilie 1952 în acestă celulă, zisă “neagra” (foto sus). imobilizat probabil cu aceste lanţuri scurte, făcute să ţină supliciaţii aproape de solul rece şi ud, lovit cu picioarele în cap şi în pîntec. După ce au sfîrşit să-l omoare, gardienii i-au aruncat cămaşa în celula din care fusese scos cu cîteva ore înainte şi-n care ceilalţi deţinuţi aşteptau pentru a se ruga. Noaptea, au auzit căruţa care venea să-i ia corpul şi să-l ducă spre o groapă în care avea să fie aruncat fără sicriu, o groapă care trebuia să fie acoperită astfel încît să i se şteargă urma pentru totdeauna.
Azi, guvernul preşedintelui care a condamnat comunismul îmi oferă în amintirea acelei zile, în amintirea acelei orori, în amintirea acelei morţi cumplite despăgubirea rezonabilă de 10 000 de euro. Pensia pe trei luni a unui general de Securitate.
Mă bucur pentru dl preşedinte şi pentru dl prim-ministru că nu au astfel de amintiri. Pentru că, altminteri, s-ar dispreţui pe ei înşişi.
Cu asa conducatori minunati ce avem nu e de mirare ca nici macar nu batem pasul pe loc, am ajuns sa mergem ca racii. Poate om prinde si zile mai bune.