Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Un comic al ecranului (mic) francez isi bate joc de romani, ca neam, asimilandu-i cu o natie care devine tot mai mult una europeana. Este ca si cum saltimbanci mediocri de pe la televiziunile “nationale” de la Bucuresti (avem si noi de-alde astia, nu doar francezii) i-ar prezenta pe Urmasii lui Voltaire, Hugo si De Gaulle (doar) sub chipul unor magrebieni ori sud-saharieni, si ei, de altfel, cetateni francezi. Ne place, ne-ar placea sa credem ca asemenea glume inepte si ofensatoare nu sunt ce-i trebuie “Frantei profunde”. Care, dupa cum se vede, are nevoie, ea insasi, a se lamuri asupra propriei identitati nationale. Dovada ca un ministru a initiat o dezbatere nationala asupra chestiunii.

Ca dezbaterea e viu controversata si nu si-a prea atins scopul, a recunoscut-o chiar ministrul, dar ea a prilejuit unui sondaj de opinie  sa extraga concluzii interesante. Identitatea nationala franceza   este realitate pentru 82 la suta din cetatenii tarii, chiar daca asupra ei se exercita presiuni puternice. Identitatea nationala e solicitata intens negativ de, cred francezii, imigratie, pierderea valorilor, diversitatea culturala si etnica, dar si de forte si tendinte politice. Cel putin asa considera cei antrenati in respectivul sondaj de opinie.

Si atunci, ce-i de facut, care sa fie actorii si institutiile  care trebuie  sa contribuie la valorizarea identitatii nationale?  Pentru cetatenii Frantei, salvatorii fiintei lor nationale sunt – sau ar trebui sa fie – in primul rand scoala (80 la suta), apoi familia (61 la suta), istoria (44 la suta), cultura, limba si traditiile (38 la suta). Prin ce se singularizeaza Franta intre natiunile lumii? Oricine in lume va recunoaste aceasta natiune, inainte de orice, prin limba, cultura, libertatea de exprimare, istoria sa.

“Franta profunda” ramane, de cateva secole,  aceeasi natiune orgolioasa de identitatea sa nationala si de valorile ei emblematice, pe care le apara cand sunt pangarite. In aceasta primavara, cei din Lille au reactionat cu indignare  cand un palc de lesbiene, gay, bi- si trans-sexuali (LGBT- cum li se  spune) au infasurat cu fasii de panza roz si lozinci desuchiate de-ale lor statuia Ioanei d’Arc, iar cei din Nisa au procedat la fel de maniosi  fata de decizia  unui fel de juriu care a premiat  o fotografie ce-l infatisa pe un individ  cu pantalonii in vine care se stergea la fund cu  tricolorul francez (Nota mea, VR: La fel cum au procedat homosexualii de la Catavencu cand l-au batjocorit pe Mihai Viteazul!).

Asadar, cariatidele natiunii: scoala, familia, istoria, cultura, limba. Francezii le apara si prin autoritatile statului, si in strada,  cand cineva se atinge de ele.  La noi?  Sa le luam pe rand.

La noi, profesorii ies si ei in strada, dar pentru a afirma demnitatea scolii si calitatea programelor educative, ca  si statutul, din ce in ce mai precar, al dascalului.  Drept care, dar si pe fondul  saracirii populatiei, pe scoala nu se mai pune mare pret, iar copiii, mai ales cei de la tara, nu mai au putinta sa mearga la carte.  Din  tara fruntasa in Europa la numarul de absolventi universitari  am ajuns una dintre cele mai analfabete de pe continent, dar si – atentie! – cu un numar record de doctori, doctoranzi, masteranzi cu stiinta in cap pana la genunchiul broastei.

Coeziunea  sau intemeierea unei familii  au de infruntat sfidari materiale  si imorale  grave;  programele de tipul Prima casa sunt picaturi intr-un ocean al imposibilitatii de a intemeia  un camin tanar si expedientele de acest tip merg mana-n mana cu  prozelitismul sau ingaduinta fata de convietuirea, pana la casatorie, intre homosexuali, casatorie care, zic unii, ar trebui legalizata, caci asa ar fi, mai nou, si trendy, si “europeneste”.

Istoria e rastalmacita sau persiflata, interzisa sau  eliminata treptat din disciplinele scolare;  un oarecare se da drept urmas al lui Stefan cel Mare, Vlad Tepes  e, in perceptie de Ev Mediu, aceeasi capetenie sadica de semintie ciudata  ce salasluieste  intr-un tinut lugubru care n-ar putea deveni european decat daca ar intra sub obladuirea Coroanei  Sfantului Stefan . Pana si bietul Mihai  I se trezeste cu nu stiu ce urmas ce nu stie o boaba romaneste dar care se iteste pentru a revendica un virtual tron al Romaniei. Monumentele istorice, siturile arhelogice, Sarmizegetusa, Rosia Montana, Rasnovul, Branul, casele vechi din Bucuresti se duc de rapa sub ochii nostri. Autori  harnici si aplicati ne invata ca istoria Romaniei este una a tradarilor de tot felul sau una a loviturilor de stat. Sau o istorie pe care ne-au facut-o mereu altii. Am fi, cu alte cuvinte,  un popor de rame, de mancurti, de mutanti, de alieni, de acerebrali.

In fruntea Ministerului Culturii, ca si la Educatie, s-a aflat un sir de personaje mai degraba incompetente, iresponsabile ori rau intentionate, intre care, pana nu demult, un ministru  mai degraba al Cacariselii. El a emis zicale memorabile cum ar fi, de pilda, “Cine este ministru nu are importanta”, iar actualul ministru  se numeste Hunor Kelemen. Pentru mai marele Institutului Cultural Roman “radiografia plaiului mioritic este  cea a fecalei”. Eminescu nu mai este omul integral al spiritualitatii romanesti  ci o fosila culturala stanjenitoare, iar mari artisti ai ultimei jumatati de veac sunt “expirati” iremediabil compromisi.

Limba romana a ajuns “decat” un teren in care se  “implementeaza” constructii ilogice si agramatisme. Pe la televiziuni se vorbeste, si prin  publicatii se scrie, “deci”, in romgleza. In spatiul public se vorbeste, “deci”, tot mai mult, nu romana, ci “ca si romana”. Dar limba nationala, subtilitatile ei,  poate, pot lucra,  in momente istorice decisive, ca forta istorica de neoprit. In urma cu doua decenii, est-germanii care manifestau pe strazile Dresdei si Berlinului scandau “Wir sind ein Volk” (Suntem un popor), nu “Wir sind das Volk” (Suntem poporul). Din  aceasta nuanta, de particula gramaticala, s-a declansat procesul de neoprit al reunificarii natiunii germane, la care nu sperau atunci nici cei mai cutezatori oameni de stat de la Bonn.

In timp ce identitatea nationala devine loc de aruncat gunoaie pentru  frustrati, interesati,  iresponsabili, destarati,  alti ipocriti, sau tot ei,  se prefac ca-si bat capul sa gaseasca un brand bietei tari. “Of…neamul nevoii”, ar fi soptit cu naduf Eminescu,  pentru a ne mai aminti inca o data de acest blestemat brand de tara.

Corneliu Vlad

• Share
• Tweet
• Pin
• Email