de Magda Ursache
Încă mă obsedează un anunţ aflat la avizierul Facultăţii de Litere a Universităţii „Cuza”: Literatura – o cacealma! Literatura – s-a zis cu ea!, titlu şocant al unui concurs literar; neîndoielnic, productele aşa şi erau, cacealmale. Traditore pare a fi nu numai traduttore, ci şcoala însăşi, dacă într-o facultă de specialitate se gândeşte astfel despre obiectul cercetării, literatura română. Şi trebuie întrebat cu sinceritatea năucitoare a lui Cezar Ivănescu: am ales, cumva, să trăim într-o lume de-spiritualizată, de-poetizată, într-o „societate orizontală” (sintagma lui Lawrence M. Friedman), cacolalică?
Imediat după schimbarea de val din ’89, s-a afirmat în presa de cultură că poezia trebuie ignoraă, că în ţările civilizate s-ar fi renunţat demult să se scrie poezie. Cine se mai ocupă cu aşa ceva, pfff, poezie? Doar scriitorii de lumea a treia şi mai ales într-o limbă fără circulaţie, ca a noastră, periferică, nedemnă, „de slugi”. Cenuşăreasa, altădată regină a beletristicii, a fost trimisă la colţul vetrei, în genunchi. S-a făcut portretul în apă tare al poetului socialist, ca să se confirme teoria vidului cultural: un beţivan leneş de terasă, mâncând banii populaţiei prin Fondul literar al U. Scriitorilor, bancă de unde se împrumuta fără a se da nimic înapoi, cu directă la Nichita Stănescu.
Cum la noi solidarizare există, dar între veleitari, impostura a inundat literatura. Avem peste 2000 de scriitori cu carnet, 20.000 fără, 2.000.000 şi mai bine de cârcălici, spre a le spune ca Arghezi.
Un tsunami de revizuiri s-a prăvălit peste istoria literaturii, de o atenţie specială bucurându-se marea poezie politică, începând cu Doina lui Eminescu. Poeme ca Hora Unirii, Noi vrem pământ, Oltul au fost declarate cu bulină roşie, ca şi clădirile cu grad seismic ridicat, numai bune să fie demolate. Citiţi: scoase din manual. Mesajul a fost înţeles ad litteram: batjocorirea capodoperelor li s-a părut unora obligatorie. Întâi, oaia (Mioriţa), pe urmă, căprioara (Labiş), ca să nu fim acuzaţi, ca popor, de zoorastie. „S-o jupuim şi s-o facem drapel”, cântă Ada Milea despre Rodica lui Alecsandri. De ce? Pentru că e „nume emblematic”, vine răspunsul. Ca şi Mama lui Coşbuc; a fi „mama mamelor” e un rău bun de incriminat. Iar discreditarea sistematică a istoriei literaturii merge mână-n mână cu distrugerea educaţiei. „Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic din viaţa lui”, culege prof. Valeria Manta-Tăicuţu o perlă de elev. Cum altfel, dacă şi poeţi de prestigiu cer reexaminarea poetului naţional? Spui „idiotul Eminescu” şi ştie lumea cine eşti, ba chiar prinzi un loc în faţă, pe principiul „luptaţi cu totul voi să fiţi”.
Mass media au sărit şi ele la bătălia pentru noul canon, confecţionând nume/valori false, ca să instaureze, în loc de dictatura pseudo-cultului realist-socialist , dictatura fun. N-am aflat de pe varii canale că Miha scrie, că Ferenz scrie, că Andreea scrie, că Loredana are de gând să scrie? Doar nu-i mare scofală să scrii şi să şi editezi. Suntem liberi să tipărim orice şi o facem. Multele, prea multele reviste au renunţat la sita selectivă şi publică te miri ce declasaţi; la fel, editurile. Dar de ce astfel de cărţi imorale estetic sunt şi premiate de Uniunea Scriitorilor, asta-i întrebarea!
Până la un punct, e de înţeles refuzul poeziei politice, câtă vreme ne-au agresat atâţia mercenari cu versuri pro patriepartid. Ce-i de neacceptat e, însă, dispreţul versificat pentru ţara „plină de sifilis şi bună de scuipat”, cu eroi şi morminte cu tot: „Pişa-m-aş pe toate cuvintele mari pe care lumea le rosteşte pentru tine, Patrie”, ca să decupez dintr-un declarat lider de grup. Replica lui Cezar Ivănescu la astfel de insanităţi n-a întârziat. Mie, discutând despre Mihai Gălăţanu, mi-a spus că detestă „golănismele” în poezie. „Scârbenie mare, am oftat eu, dacă Memorialul durerii e parafrazat Memorialul plăcerii. Halal curaj erotic”.
Într-un interviu luat de Florin Dochia în toamna lui 2004, la Câmpina, la galele APLER, Cezar Ivănescu a fost şi mai radical: „Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor”. Intră în noţiunea de domcezarism atitudinea asta.
Aici ar trebui amintit eseul semnat de Alexandru Muşina, Educaţiunea poetului sau armăsarul şi jocheul, dintr-o „Vatră” a anului 1982. Muşina compara talentul cu un armăsar. Bine strunit de un jocheu pe numele lui Cultura, iese câştigător al tuturor curselor; dimpotrivă, nestrunit de acest jocheu (mulţi sunt enervaţi chiar de livresc, de aluziile culturale în poezie), o ia razna spre prăpăstii.
Una dintre cele mai tentante s-a dovedit prăpastia biologicului. Critici de direcţie nouă au afirmat ritos că literatura română trebuie, în fine, să (re)descopere corporalitatea, orgasmecanismelele. De înţeles şi asta, câtă vreme cenzura tăia înverşunat tot ce ţinea de sex. Autori de 3 legături la 2 lei s-au şi repezit la fructele oprite, să le înhaţe şi să le mestece în exces. Conjuncturalii au constatat că a te ne-ruşina în public a devenit calitate. Iar sexul explicit în poezie şi-n proză, inflamând organele genitale, a intrat în atenţia juriilor. Numai că poezia la comanda criticii s-a perimat totdeauna. Iar distihul lui Iulian Fruntaşu: „Curul tău se mişcă/ de la o margine la alta a patului” aduce cu altul, din proletcultură: „Ce-i asta, frate?/ E scândură de bună calitate”, ştiut fiind că elementele extraliterare duc la rezultate extraliterare.
„Îmi amintesc (povestea Cezar Ivănescu, în Pentru Maria Preda, Timpul ’96) cum încercam să-l conving pe Mihai Gafiţa că spre exemplu cuvîntul «anus (c…) sângerând» într-un poem al meu de vreo zece pagini nu e pus acolo gratuit ca într-o poezie a lui Marin Sorescu, numai spre a stârni vulgar hazul, cu atât mai mult cu cât «vulgaritatea», se ştie, nu stă în cuvânt, ci în atitudinea vorbitorului faţă de acel cuvânt: îi apare cuiva limbajul Vechiului Testament ca vulgar numai pentru că e natural?” (p. 96).
Gratuit e cuvântul exact. Vocabula anus în titlul unei plachete e împotriva naturii poeziei, ca să zic aşa: anus contra naturii. După cum setea de cuvinte verzi ca fofoloancă, pizdulice, floci etc., nu-ţi sporeşte expresivitatea.
Deşi Ilie Constantin l-a poreclit Cezar Ivăsexu (vezi Timpul asasinilor), poetul nu s-a vrut precursor al „sexuanţilor” exhibiţionişti. „Întreabă-te dacă trăiesc cum scriu, mi-a spus. Violând curcani sau iubindu-se cu trimamelare”, a făcut el aluzie la sexualismul exasperat şi exasperant al lui Emil Brumaru . Mai dur, într-un interviu luat de Petru Ursache: „De deranjat mă deranjează gunoaiele gen Marius Ianuş sau Elena Vlădăreanu, care-şi expun chiloţii murdari prin librării…”.
Sigur că au fost destui critici echilibrat-severi care au arătat că senzualitatea e senzualitate şi vulgaritatea e vulgaritate; că libertatea nu înseamnă libertinaj, nici de-sensibilizarea modernă nu ţine de sexualizare. Au fost numiţi răsuflaţi de comentatorii cu afinităţi erectile, cum spune Titi, personajul lui Mihai Rogobete.
„Nu e nevoie de şarpe ca oamenii să decadă”, scria DRP într-un număr recent din „Luceafărul de dimineaţă”. Cu vânt şi avânt în pînzele lenjeriei intime, tinerii poeţi s-au declarat altfel construiţi, cu altfel de comportament sexual, contând pe multiple simţuri, nu doar cinci. Lectorul modern – s-a spus – trebuie să guste obscenităţile. N-a făcut-o! Cititorul avizat nu se vrea voyeur, nu-şi doreşte literatura ca sex asistat; preferă cartea de buzunar, nu de mână, eventual stângă. Geaba „ingineria editorială” Polirom a tipărit sumedenie de cărţi cu pu… şi pi… de rigoare, negru pe alb. Kakodopurile au cam rămas nevândute. Şi dacă hârtia abia rezistă la versuri de Iulian Fruntaşu („mădularul meu venea gâfâind, hohotind”) ori de Dudu Crudu (pe care nici nu-l pot cita), de ce-ar fi fost mai rezistent cititorul? Poezia a intrat într-un con de umbră, s-a exclus singură trăgîndu-se în ţiplă, să nu ajungă la puberi. În paranteză fie spus, numai minorii sunt afectaţi de limbajul degradat? Numai cei sub 18 ani, atât? Cultura E-O, sintagma lui Martin Wesler, căderea în trivial ne afectează pe toţi.
Încercând să demonstreze că poezia e musai gen impur, scato-scriitorii noştri şi-au rupt legătura cu publicul larg. Şi trebuie precizat că cititorul vieţaş în socialism era mult mai greu de mulţumit ori de păcălit. S-a intrat nu în criză de poezie, pentru că sunt destui poeţi de mare clasă (poeţii de inimă ai lui Cezar Ivănescu: Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Cristian Simionescu, Virgil Mazilescu, Aura Cristi, Gabriela Creţan…), ci într-o criză de public de poezie. Scriitorii de poezie nu sunt în criză de creaţie, ci de reacţie. A criticii şi a cititorilor.
Şi pentru că ea, iubitapoezia, este, după menestrelul său, mai importantă decât poeţii, Cezar Ivănescu s-a gândit s-o apere de psihopaţii puşi pe defulări şi refulări. Răsbunat, a zis poetul Rodului, înseamnă a-l face din nou bun: pe Labiş (înţelegând că Tomozei a fost complice în asasinarea poetului din Mălini, Cezar Ivănescu a demisionat de la „Argeş”, preferând şomajul), supus unei noi „înfierări” cu vechi mijloace proletculte pe Daniel Turcea, marginalizat prin abuzuri de valorizare, pe Petru Aruştei… Nu are dreptate? Vocile cu adevărat importante nu se aud din cauza unui bruiaj continuu; iar critificţionarii ne asurzesc derutând, dezorientând…
„Asta e (a răbufnit Cezar în interviul citat mai sus) cu criticii ăştia debili mintali sau doar debili, care nu mai ştiu să le tragă derbedeilor şuturi în cur şi-n gură…”
Marii poeţi sunt generoşi cu confraţii. Şi marele poet Cezar Ivănescu a fost: „Din Daniel Turcea sau Petru Aruştei rezistă tot ceea ce au scris”, nota în Timpul asasinilor. Pe Cărtărescu, însă, „piatra tombală” a literaturii, l-a văzut ca plagiator care n-are un stil pentru că le are pe toate, de la Bolintineanu la Dimov. Exprimare frustă, iritantă. Şi câte alte adevăruri ale lui, spuse oblu, mai ales de pe „Baricada” lui Victor Eduard Gugui, nu i-au creat duşmănii, pe viaţă şi pe moartea lui.
De dezlănţuit, debatteurul se dezlănţuia contra detractorilor lui Eminescu. Pe T.O. Bobe, dezgustat de mirosul de tei al poeziei eminesciene, dar premiat la Ipoteşti, nu-l agrea. „Ce-i uşor să-ţi placă Eminescu? E foarte greu”.
Optzecişti nu i-au plăcut. Găsea că „prostmodernismul” negase tradiţia religioasă a poeziei, funcţia ei de act liturgic, sacru şi nu profan; că ludicul verbal îl împiedică pe poet să întrezărească a lumii taină. Or, ştacheta ridicată de Dom Cezar era foarte înaltă: „scriind hârtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu”.
Spus cu superba-i putere de a fascina: „Arta poeziei era o artă fundamentală, religioasă şi totală, pentru că poezia era însoţită de muzică”. Şi încă, de la Maître cetire: „Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, textul ei scris, trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale”.
Iată şi rodul poetic, Doina (la margine):
„!rogu-mă, rămâi aici/ Doamne, nu pleca// că stă peste noi Moartea,/ Doamne, nu pleca,// Moartea toată-i la hota –,/ Doamne, nu pleca…// dacă pleci ne-om dare foc,/ rogu-mă, mă rog”.
Şi-i de subliniat: citeţul/ anagnostul e slujitor în biserică alături de psalt.
Odată cu venirea lui Cezar Ivănescu în Iaşi (convins pe urmele lui Sergiu Al. George că Iaşul comunică subteran cu India”) şi cu întoarcerea lui Mihai Ursachi acasă Târgul, dulcele, intrase în „linia regală a poeziei”. Proiectul Cezarului – de a repune în drepturi marea poezie românească – începuse a se contura. Etapa benefică a Editurii Junimea se leagă de numele poetului Cezar Ivănescu, după ce N. Creţu şi interimarii o aduseseră în pragul falimentului.
Da, prin Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Nichita Danilov, Iaşul devenise „epicentrul poeziei româneşti”. „Poate şi al lumii”, se hazarda Domcezarul. Dar de ce n-am vrea ca iluzia lui să funcţioneze?
Prin moartea lui Romanescu, apoi a lui Ursachi, apoi a lui Ivănescu, „nobila falangă moldavă” s-a descompletat, pierderile au fost mari şi grele.
Numai că Poetul Cezar Ivănescu – o cred cu tărie – s-a întâlnit in concreto cu Shakespeare în Albion, cu Dante în Italia, cu Claudel în Franţa… S-a vrut şi a fost contemporan cu Conachi şi cu Alecsandri, cu Eminescu, Blaga, Goga, cu Ştefan Petică şi cu Bacovia, cu Magda Isanos, Labiş, Ioan Alexandru; cu mai tânărul Turcea şi cu mai bătrânul Dimov, cu Angela Marinescu şi cu Gabriela Creţan. S-a vrut şi a fost puer senex, copil bătrân, din stirpea bătrânului copil Homer. Poezia şi-a dorit-o cântată în public şi ascultată de public. A urmat numai calea sa (rar lucru!), convins că modele trec, poeţii mari rămân. „Faptul de a fi sau nu modern mi-a devenit, dintr-o dată, indiferent” (Roland Barthes).
Şi-i dau dreptate lui Petru U., care-şi încheia monografia Înamoraţi întru moarte. Eros Poesis la Cezar Ivănescu (editura Timpul, Iaşi, 2004):
„Cezar este alt nume pentru poezie”.
Ca orice mare poet, Cezar Ivănescu a avut previziunea sfârşitului tragic: moarte forţată. Nu se mai îndoieşte, cred, nimeni în momentul de faţă că Dosariada a avut strategia ei malefică: „docomentul” care apare la ţanc, să distrugă pe careva. În cazul poetului, dovada nici n-a mai apărut. Pe alese se fac şi spălările de mâini (una pe alta) şi de obraze.
I-a fost dată o Golgothă, pe care a urcat-o singur, desculţ, aşa cum a şi fost îngropat, după Ion Murgeanu. În Sutra a XI-a a avut previziunea propriei morţi:
„! neam bun şi blând,
de trădători,
cuminte neam,
frumoasă cruce,
pe Fiii lui Dumnezeieşti
neamul cu drag
pe cruce-i duce!”
A fost împins în greve ale foamei, ca-n ’86, când i-a fost interzis cenaclul. Nepeceristul Cezar Ivănescu, „anticomunist pe faţă”, a fost dat afară, după acel Decembrie, de la „Luceafărul”. Minerii, chemaţi în Bucureşti să planteze nu-mă-uita în Piaţa Universităţii, l-au bătut, să-i facă praf creierii.
Hăituirea CNSAS l-a epuizat. Mircea Dinescu a câştigat concursul Vrei să fii miliardar?, dar şi cămaşa lui Ivănescu, la zaruri. S-a zbătut să-şi facă dreptate. N-a suportat să-i fie terfelită demnitatea. Cu ce cost psihic nu mă întrebaţi. Iaşioftica pe geniul său şi-a spus şi ea cuvântul; nimicarniţele s-au bucurat. Cei care-l flancau strâns nu i-au fost alături la greu. Cezar li s-a părut prea mânios, prea încrâncenat, prea disperat, prea tragic, prea bizar. A rămas neauzit, ca Bacovia: „Nimic tu nu vei auzi din câte voi avea de spus”.
Războiul scriitorului român contra scriitorului român a înscris cea mai ruşinoasă filă din istoria lui.
„Când o fi să mor, vreau să mor cântând Eminescu”.
O fi apucat să murmure, pe patul de spital, marele vers al Odei (în metru antic)? „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Nu ştiu. Ce cred e că poimâinele îi aparţine.
April 24th, 2010 
VR 
Posted in 
Tags: 
Ce treabă are, stimată doamnă, “Rodica” Adei Milea cu cea a lui Vasile Alecsandri? Vă întreb deoarece am intrat pe această pagină căutând versurile de la melodia Adei Milea.
Permiteți-mi să cred că Ada Milea nu s-a gândit la Alecsandri când a compus piesa pe care de altfel nu o văd deloc ca pe instigare la reprimarea valorilor naționale ale trecutului nostru.
Puneti-va ochelari la urechi si poate o sa intelegeti!
Nu vorbeam cu dumneavoastră 🙂
Acum am văzut ca blogul e al dumneavoastră, aveam impresia inițial că e al autoarei articolului. Rămân la părerea mea deși răspunsul pe care mi l-ați dat nu cred că reprezintă vreo probă contra și nici nu dovedește respect pentru singurul comentator pe care îl aveți la acest articol.
Sunt de acord în mare cu articolul doamnei; nu ar trebui să mai considerăm că suntem un neam de toată jena, ci dimpotrivă, să urmărim înlocuirea propriei desconsiderări cu un sentiment constructiv. Asta vine în primul rând prin respectarea valorilor “vechi” ale neamului.
În același timp nu văd cum Ada Milea contribuie la defăimarea noastră. Cu toate excentricitățile ei, mi se pare o persoană care oferă cultură, iar piesa citată ironizează proletcultismul, și nu poezia lui Alecsandri (în opinia mea).
Numai bine.
Da, nu va suparati. Am raspuns lapidar pentru ca ma grabeam. Dar esenta aceasta este: trebuie sa ascultati mai cu atentie ce si cum canta tanti Milea, un Patapievici cu chitara si siringa-n vena. Voi reveni…