Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Foto: Sorin Radu

“Diva Divină”, “Regina della Scala”, “Prima Donna Assoluta”, “Signora del Belcanto”, Mariana Nicolesco, tragediană lirică, temperament de foc, cu personalitatea sa distinctă, cu timbrul său cald, admirabil modulat, cu acel vibrato ce-i asigura un vast registru de excepţie, cu acea voce splendidă, care urca până la cer, a cucerit întotdeauna publicul de pretutindeni. Mariana Nicolesco ne-a obişnuit cu fastuoasele rochii de concert, din taftale preţioase, cu şalurile ei colorate, cu broderii de aur vechi, coborând parcă dintr-o pictură renascentistă.

Are mister, frumuseţe şi dramatism. Viaţa Marianei Nicolesco este ca şi cea a eroinelor sale din operă. Ştie să se dăruiască, să lupte, să nu se lase doborâtă, să renască asemenea Păsării Phoenix. Să iubească. A lansat pe orbita internaţională, cizelând-o, o tânără gardă de cântăreţi, care continuă să cucerească scenele lumii.

Cu Andy Warhol la Metropolitan Opera din New York

Presa din întreaga lume a elogiat-o: “Mariana Nicolesco a provocat un adevărat cutremur la Scala cu argintul viu al acelui surprinzător “Mi tradì”, nota Rupert Christiansen în “The Independent”, “O mare voce, o măiestrie supremă” (“Süddeutsche Zeitung” din München), “Cu greu şi-ar putea cineva aminti să fi asistat la Balshoi Teatr sau la Marea Sală a Conservatorului la o astfel de perfectă, desăvârşită împlinire ca acest concert al Marianei Nicolesco”, scria Natalia Zimianina, în “Vecernii Club” din Moscova, “Vocea ei a răsunat cu o extraordinară expresivitate, revelând semnificaţii şi trăiri pe care nimeni nu le-ar fi crezut posibile”, comenta “The New York Post”, iar ,,The New York Times” aprecia: “Una dintre cele mai extraordinare apariţii din câte ne putem aduce aminte”. “Aseară, la Scala din Milano, Mariana Nicolesco a declanşat prin cântul ei o adevărată furtună de ovaţii”, citim în “Daily News” din New York. Îşi exercită magia de ieri, de astăzi, de totdeauna: “Cântă legendara Darclée!”… Cântă Diva Mariana Nicolesco!…

Cu Riccardo Muti la Scala di Milano, la finele lui Don Giovanni

– Marţi, 27 iulie, începe la Brăila Concursul Internaţional de Canto “Hariclea Darclée”, ce se desfăşoară până pe 8 august. O ediţie jubiliară, celebrându-se 150 de ani de la naşterea legendarei artiste. Sunteţi sufletul şi iniţiatoarea acestei prestigioase manifestări. “Ceea ce nu pot face instituţiile, statul, face un singur om, mobilizând, e drept, resurse personale ieşite din comun: resurse de talent, de mărinimie, de prestigiu, de credibilitate, greu de găsit pe piaţa curentă”, afirma Andrei Pleşu. Dezvăluiţi-ne câteva dintre punctele forte ale programului.

– Numele Haricleei Darclée, prima soprană a lumii timp de trei decenii, e un simbol naţional de prim rang care motivează şi inspiră marea sărbătoare a muzicii pe care i-o dedicăm. La ediţia jubiliară din acest an s-a înscris un număr-record de 187 de concurenţi din 27 de ţări şi cinci continente. Cei care vor intra în etapa finală vor putea fi aplaudaţi de public în 3 şi 4 august, ca şi participanţii la Gala Laureaţilor din 8 august, acompaniaţi de Orchestra Festivalului Darclée, avându-l la pupitru pe dirijorul italian Marco Balderi. Manifestările încep cu un Recital al mezzosopranei Carmen Topciu, laureata Premiului I 2007. Pe data de 6 august are loc reprezentaţia cu “Don Pasquale” de Donizetti, iar pe 7 august, marea Celebrare Darclée de pe Esplanada Dunării, cu pagini din capodoperele interpretate cândva de legendara artistă, cu participarea laureaţilor Concursului Darclée. Alte importante evenimente au loc pe 31 iulie, când Stephan Poen, medic foniatru şi doctor în muzicologie, va susţine conferinţa “Darclée în istoria muzicii de operă”, acompaniată de videoproiecţii cu arii din repertoriul Haricleei Darclée interpretate de mine, iar autorul olandez René Seghers va prezenta în premieră mondială volumul său “Hariclea Darclée: Vissi d ‘arte, Vissi d ‘amore”, în curs de publicare. Pe 1 august vor fi celebraţi Schumann şi Chopin la 200 de ani de la naştere şi Darclée la 150. Participă renumita formaţie camerală germană “Münchner Klaviertrio” compusă din Donald Sulzer, Michael Arlt şi Gerhard Zank. Marele pianist Matei Varga interpretează cu această ocazie integrala celor 24 de “Preludii op. 28” de Chopin. În fine, pentru a onora aceste evenimente, Banca Naţională a României emite o Monedă Darclée ce va fi prezentată pentru prima oară în cadrul festivalului.

“Scena, ca un destin, mi-a orânduit întâmplările existenţei”

– Unde şi când v-aţi aflat pentru prima dată faţă în faţă cu miracolul muzicii?

– De mică eram fascinată de sunetele acelea încântătoare ce veneau de nu se ştie unde în casa noastră din Braşov prin ceea ce aveam să aflu mai târziu că se numeşte radio. Nu-mi închipuiam, desigur, că peste ani acea cutie magică va aduce de dincolo de Ocean vocea mea în casa părintească, interviurile mele la “Europa liberă” şi la “Vocea Americii”, marea muzică interpretată de mine, şi că prin radio şi prin televiziune cântul meu avea să aducă din Vatican colindele româneşti în sufletele a peste un miliard de oameni.

– Cariera dumneavoastră internaţională s-a desfăşurat, cu recitaluri, concerte şi spectacole, pe cele mai prestigioase scene ale lumii: Carnegie Hall, Royal Festival Hall, Accademia Santa Cecilia, Concertgebouw, Musikverein la Salle Pleyel, Marea Sală a Conservatorului din Moscova. Aţi fost aclamată la Viena, Paris, Monte Carlo, München, Hamburg, Chicago, San Francisco, Barcelona, Madrid, Zürich, Roma, Veneţia, Florenţa, Parma, Boston, New Orleans, Festivalul de la Salzburg…

– Destinul a fost destul de tranşant cu mine. Studentă încă la Conservatorul Santa Cecilia, la Roma, graţie unei burse obţinute prin concurs, am câştigat cea mai importantă competiţie de canto a timpului, la Milano, “Voci Rossiniane”. Eram dintr-odată cineva în lumea liricii, mi se deschideau porţile marilor realizări. Dar autorităţile române n-au vrut să-mi prelungească viza de şedere în străinătate, aşa că am decis pe loc să-mi asum pe deplin vocaţia de artistă lirică. Şi iată că am fost remarcată şi invitată de Luchino Visconti să apar în “Don Carlo” de Verdi, la Teatro dell’Opera de la Roma, ultima sa punere în scenă. Apoi marele dirijor american Thomas Schippers m-a invitat să debutez sub bagheta sa în Statele Unite, în rolul Mimi din “La Bohème” de Puccini şi apoi la Maggio Musicale Fiorentino în “La Traviata” de Verdi, alături de inegalabilul tenor spaniol Alfredo Kraus. Cariera lirică m-a purtat de la Teatrul alla Scala din Milano la Opera din München sau la Metropolitan Opera din New York, de la Caracas şi Rio de Janeiro la Pretoria şi la Tokyo, pentru a nu mai menţiona practic toate teatrele europene şi americane care contează. Îmi amintesc şi de premiera mondială cu “Seven Gates of Jerusalem” de Krzysztof Penderecki, sub bagheta lui Lorin Maazel, o capodoperă muzicală, cu ocazia celebrării a trei mii de ani a Oraşului Sfânt.

Împreună cu Yehudi Menuhin

– Aţi revenit în ţară, în 1991, după 21 de ani, pe scena Ateneului din Bucureşti, susţinând trei concerte consecutive, pentru a răspunde celor peste 10.000 de cereri de bilete.

– Mă simţeam, în sfârşit, acasă. Au fost seri de neuitat, seri incandescente, seri magice. A fost comuniune prin muzică cu un public atât de cald, de sensibil, de receptiv!

– Când aţi simţit că aţi atins perfecţiunea, că sunteţi cu adevărat Regina scenei şi că plutiţi de fericire?

– La prima mea apariţie la New York cotidianul „The New York Times” mi-a dedicat o jumătate de pagină sub titlul „Miss Nicolesco in Super US Debut”. Articolul se termina cam aşa: „Mariana Nicolesco este tipul de artistă capabilă să declanşeze pasiuni, dacă nu chiar adevărate bătălii în rândul iubitorilor muzicii de operă”. La Barcelona, după prima mea „Traviata” la Gran Teatre del Liceu, încheiată într-un adevărat delir şi transmisă în direct de Radio Espana, faimoasele Ramblas erau blocate de automobilişti anume veniţi, aproape de miezul nopţii, care au început să claxoneze ca într-un alai de nuntă. La Scala există înregistrarea cu „Don Giovanni”, în care aplauzele şi ovaţiile pe care le-am primit după „Mi tradi quel alma ingrata” au durat mai bine de 13 minute, adică mai mult decât magica arie a Donnei Elvira pe care o cântasem. Sunt desigur momente de neuitat, dar pe care le percepi ca printr-o trăire de dincolo de lume, şi într-adevăr eşti într-un alt univers. Momentul de supremă fericire pe care mi-l amintesc nu e legat nici de aplauze, nici de ovaţii, nici de numeroasele rechemări la rampă pe care le-am cunoscut de atâtea ori. E momentul în care mă văd traversând scena Teatrului alla Scala din Milano după repetiţia generală cu opera „Fetonte” de Jommelli. Nu mai era nimeni în teatru, absolut nimeni. Şi eu pluteam de fericire. Aveam atunci sentimentul, într-adevăr, că totul îmi ieşise la perfecţiune.

Alături de genialul regizor Giorgio Strehler la Milano

„Am abordat cu aceeaşi pasiune toate partiturile”

– Cum v-aţi conceput rolurile, care sunt eroinele dumneavoastră preferate?

– În clipa în care m-am decis să abordez un rol, fie din iniţiativă proprie, fie la propunerea vreunui teatru, mi-am procurat anume partitura, dacă n-o aveam deja, şi în trei zile cunoşteam întreaga operă pe dinafară, nu numai partea mea. Asta chiar dacă reprezentaţiile ar fi avut loc peste o stagiune sau două. Toate valorile se puteau sedimenta în timp, toate întrebările îşi găseau răspuns şi mă apropiam astfel de esenţa cea mai profundă a personajului şi a muzicii. La fel proceda şi Alfredo Kraus. Roluri preferate? Greu de spus, pentru că am abordat cu aceeaşi pasiune toate rolurile pe care le-am interpretat. Dar trebuie să recunosc că unele dintre ele mi-au oferit împliniri extraordinare, Violetta din “La Traviata” de Verdi, de pildă, Beatrice din “Beatrice di Tenda” de Bellini, Elisabetta I din “Roberto Devereux” de Donizetti, Elettra din “Idomeneo” sau Donna Elvira din “Don Giovanni” de Mozart.

Cu Lorin Maazel în timpul repetiţiilor la Jerusalem

– Aţi apărut alături de alte mari voci ale timpului, cu cei mai de seamă dirijori, în cele mai faimoase regii…

– Nu contează întotdeauna prea mult “cu cine” ai cântat, ci “cum” ai cântat. Dar e cert că marile teatre asigură un nivel foarte ridicat tuturor componentelor unui spectacol şi mi-a fost dat într-adevăr să apar pe marile scene alături de Cesare Siepi şi Alfredo Kraus sau John Vickers, să cânt sub bagheta lui Carlo Maria Giulini, Wolfgang Sawallisch, Riccardo Muti, Seiji Ozawa, Lorin Maazel, Colin Davis, să lucrez cu regizori ca Luchino Visconti, Giorgio Strehler, Patrice Chéreau, Luca Ronconi, Jean-Pierre Ponnelle, Franco Zeffirelli, Pierluigi Pizzi sau Jonathan Miller, şi asta în nenumărate ocazii memorabile ale istoriei teatrului liric.

Cu dirijorul Seiji Ozawa, după reprezentaţia cu Idomeneo la Tokio

A construi şi a ctitori durabil

– Care e cel mai important lucru în viaţa unui artist?

– Adevărul prin artă, căutarea perfecţiunii şi atingerea ei, fie chiar şi numai episodic…

– E greu să fii artist liric?

– Depinde în ce sens luăm aceste cuvinte. Dacă eşti născut pentru asta, nu e greu, e firesc. Şi cine nu e născut pentru asta nu poate ajunge decât prizonier al unor iluzii deşarte. Îmi amintesc că Elisabeth Schwarzkopf, pe când parcurgeam cu ea marele repertoriu dramatic mozartian, unde era depozitara unor importante tradiţii care mă interesau, a invitat într-un rând la repetiţiile noastre o tânără soprană din Germania, care dorea să studieze cu ea pentru a face o mare carieră. Schwarzkopf i-a spus: “Vino în seara asta la ora 7, când Mariana Nicolesco şi cu mine vom face muzică împreună”. A venit, a asistat în culmea încântării şi la sfârşit Elisabeth a întrebat-o: “Ai văzut ce înseamnă adevărata artă a cântului?” “Da”, a răspuns ea. “Ai înţeles, deci, că nu e pentru dumneata!”

– Cum vede scena o mare artistă ca Mariana Nicolesco când nu este în lumina reflectoarelor?

– În mod vizibil sau nu, sunt mereu pe scena lirică prin performanţele nenumăraţilor tineri artişti pe care-i îndrum. Cât despre aplauze şi ovaţii, am fost răsplătită întotdeauna de public cu o imensă generozitate, nu numai pentru prodigiile tehnice sau expresive, ci şi pentru angajarea totală a fiinţei mele în actul artistic. Asta fac şi acum. Lumea resimte acest lucru. Şi nu-l uită niciodată.

– Ce e muzica pentru dumneavoastră?

– Muzica e depozitară a celor mai misterioase valori şi a celor mai exaltante aspiraţii de absolut ale sufletului uman, prilej de sublime trăiri imediate, de comuniune, dar şi cel mai fidel companion de-a lungul întregii vieţi. Pentru mine muzica e o permanentă sursă de energie, de frumuseţe, de împlinire. Iar cântul, artă sacră prin excelenţă, e, în formele sale cele mai înalte, expresia cea mai adevărată, mai sublimă, a relaţiei noastre cu Creatorul.

– Ce vă displace profund în lumea de azi?

– Tot ce se opune înălţării noastre ca fiinţe umane. Şi apoi, acceptarea mediocrităţii, declinul valorilor, degradarea fiinţei, dezagregarea tradiţiilor.

– Ce le recomandaţi tinerilor artişti?

– Să realizeze maximum posibil cu mijloacele pe care le au.

– Ce e gloria?

– Dacă vorbim de gloria adevărată, aceea înseamnă împlinirea desăvârşită a vocaţiei sacre a cântului, a artei în general. E momentul în care artist şi public se regăsesc într-o divină comuniune şi la o mare altitudine sufletească.

– Cum trăieşte o mare soprană viaţa de zi cu zi?

– Personal, trăiesc într-un perpetuu foc de artificii, muncind mult şi cu plăcere, în virtutea responsabilităţilor asumate şi a satisfacţiei de a-i vedea pe alţii reuşind. Cred că merită efortul. Răsplata? Ca artistă am avut întotdeauna sentimentul că mi s-a oferit infinit mai mult decât am sperat sau am visat, pe scenele lumii sau prin nenumăratele titluri şi onoruri pe care le-am primit. Şi am înţeles repede că ele pot deschide multe porţi în cauzele înalte pe care le apăr.

– Aţi fost răsplătită cu nenumărate premii şi distincţii. Ce înseamnă excepţionalitatea pentru dumneavoastră?

– Toate, absolut toate spectacolele, concertele şi recitalurile mele au fost şi sunt pentru mine ocazii unice, irepetabile de a da măsura supremă a ceea ce îmi era şi îmi este dat să pot exprima cu prezenţa mea, cu vocea mea, cu arta de a cânta pe care am dobândit-o. Această artă ne cere împliniri superlative în raport cu noi înşine şi, în acelaşi timp, cu partiturile muzicale în care toate comorile şi frumuseţile, ca şi toate obstacolele sunt înscrise cu semne de foc. Iar la aceasta se adaugă anumite tradiţii de interpretare statornicite în timp pe care publicul marilor teatre de operă le cunoaşte şi al căror respect îl impune. Opusul acestor valori ar fi mediocritatea, banalitatea, rutina. Iar aceasta ar însemna sfârşitul teatrului liric. Mă lupt de fapt pentru supravieţuirea însăşi a acestei arte care a adus atâta bucurie oamenilor.

– Ce înseamnă viaţa alături de o mare personalitate ca Radu Varia?

– Radu e o persoană de o vastă cultură şi plin de umor, mă tachinează întruna şi e tot timpul alături de mine, un scut formidabil în jungla care e viaţa uneori. În afară de asta, n-am cunoscut persoană mai disponibilă intelectual şi uman, strălucitor ca prezenţă, admirat şi adorat de Salvador Dali sau de Marshall MacLuhan, şi povestitor cum nu e altul, dacă nu e întrerupt de anumite… soprane. Aşa că s-a gândit să adopte şi el deviza unui prieten, Abe Rosenthal, redactorul-şef al ziarului “The New York Times”, pe care ne-a spus-o cândva, de Anul Nou, la Acapulco: “Îmi interzic să-mi mai întrerup nevasta când mă întrerupe”. Excelent program de viaţă, în opinia mea.

– Cum resimţiţi legătura dintre muzică şi celelalte arte?

– Nimic mai stimulator decât perfecţiunea în artă, indiferent de care artă vorbim…

– Un dar al naturii pe care aţi vrut să-l aveţi…

– Mi-ar fi plăcut să pot zbura ca păsările cerului. Nu e de mirare pentru o Săgetătoare…

– La ce visaţi?

– La armonie în viaţa de zi cu zi, vedeţi că termenul e tot muzical, şi la bucuria de a întreprinde mereu lucrurile care mă pasionează.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email