Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă” – Nicolae Manolescu in “Literatura română de azi. 1944-1964”, Editura Tineretului

“Un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc.” – George Calinescu despre Nicolae Manolescu, intr-o scrisoare de protest adresata lui George Ivascu, publicata in extrase in Contemporanul

Mai intai sa citim cateva pareri ale Hertei Muller despre “micul gigant” al lui Manolescu, navetistul ICR Cartarescu:

Herta Muller: “Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi”

“Dacă iei noţiunea de cenzură, îţi dai seama că te loveai de ea peste tot. Şi, ca să închei paralela, eu niciodată n-am crezut că fac parte din ceva separat de societate, niciodată nu am putut gândi în maniera aceasta. Şi aşa eram toţi la Aktionsgruppe. Din păcate, mulţi scriitori români au gândit altfel. Mircea Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi şi că nu a ascultat Europa liberă. Păi, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum să nu mă fi interesat?! Era ceva de la sine înţeles. Nici nu mi-aş fi putut închipui să nu ascult un post de radio care îmi spune într-o oarecare măsură ce se întâmplă cu noi. Şi peste tot, în restul ţărilor comuniste, mă refer la Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, scriitorii au fost mult mai preocupaţi de politică. Pentru ei, era de la sine înţeles să facă analiza politică şi socială a ţării în care trăiau. Se vede asta şi din operele lor. În România, nu prea găseşti similitudini în acea perioadă.” (Un interviu de Marius Cosmeanu pentru Revista de cultura Corso, via NapocaNews)

Herta Muller: “Cartarescu a trait cu nasu-n vant”

Interviu acordat de Herta Muller ziarului Romania Libera:

S.F.: Mircea Cărtărescu declara pentru Frankfurter Allgemeine că înainte de ’89 scriitorii nu doar că aveau mai multe subiecte, rezistenţa la dictatură, dar aveau pe deasupra şi mai mult timp: „Sistemul era groaznic, însă aveam stabilitate şi fiecare ştia ce-l aşteaptă în ziua următoare”. Astfel de argumente ar putea explica de ce nu a existat o rezistenţă anticomunistă în România?

H.M.: Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în străinătate, iar ceea ce spune oglindeşte o stare de fapt. Ce a vrut el să spună: că a fost apolitic, că nu s-a interesat de nimic şi a trăit cu nasul în vânt. Eu n-am avut stabilitate şi, din păcate, în nici o zi n-am ştiut ce mă aşteaptă a doua zi. Mie în fiecare zi mi-a fost teamă că seara nu voi mai fi în viaţă. Ceea ce spune Mircea Cărtărescu arată multe despre el.

S.F.: Cum aţi putea defini acest gen de neimplicare?

H.M.: În limba germană există termenul „Mitläufer” (*), cel care merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se face gri.

(*) “Mitläufer” e un termen foarte dur in germana, pentru sustinatori pasivi si colaborationistii unei dictaturi.
(Via Auftakt. Mai multe despre interviul scriitoarei, aici)

Acum sa vedem cine este, de fapt, Nicolae Manolescu, “marele” critic literar care, in “monumentala” sa “Istorie critica a literaturii romane” aparuta in 2009, nici macar nu a inclus-o la “mentiuni” pe cea care avea sa obtin Nobel-ul pentru literatura in acelasi an:

“Innoirea” – “Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune”

“Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei”. Dar nu numai muncitorul reflecta chipul omului nou.

Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune, dupa cum ne-au trasat-o diferitele forte politice conducatoare: Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” (Contemporanul, 23/24 August 1962)

“Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană”

„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea: «Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…». Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fa­brici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii… o laudă efortului uman eliberat. Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Elibe­rare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“ (Contemporanul, Nr 18, 1964)

“Întregul nostru front scriitoricesc”

“23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (Contemporanul, 21 August 1964)

Mai multe citate pe blogul lui Nicolae Manolescu si in link-urile de documentare din baza materialului

Acum, imaginati-va ca de ani buni gasca GDS, Noua Europa, Humanitas si Romania literara incearca sa-l urce pe un piedestal de rahat publicistic pe “micul gigant” si marele obsedat sexual Cartarescu, cu pretentie de aspirant la Nobel. Iar Herta Muller, calca direct in rahatul lor (cu noroc 🙂 ), le sufla tortul si la arunca-n brate o coliva. Si, ajunsa la Bucuresti, le mai si tranteste de la scena deschisa, tuturor “disidentilor” gen Plesu, Liiceanu, Manolescu & Co, ca au fost niste co-la-bo-ra-tio-nisti (“Mitläufer”) ai regimului comunist. Pai cum sa nu se enerveze sectarii GDS! Primul care a reactionat, pe post de fumigena, cu un text ce pare mai curand scris ori de Manolescu ori de Plesu, a fost chiar Cartarescu, in tribuna neo-kominternistilor, Evenimentul Zilei: “O sansa irosita”. Vai! Apoi, a doua zi, insusi “maestrul” a pus-o la zid pe laureata Nobel, intr-o prima parte a unui epitaf din Adevarul mogulului Patriciu, urmand ca in cea de-a doua, pastrata pentru sambata asta, sa o mitralieze de-a dreptul. Pana la tirul final al executie, l-a mai pus odata pe infantilul sau copil nelegitim sa arunce cu petarde, deja anuntate cu tam-tam, pentru maine, tot in Evenimentul Zilei. Saracii de ei. Le reproduc mai jos, ca nu se stie cand se desfiinteaza Adevarul si Evenimentul Zilei si dispar de pe net ca si Ziua. Sa ramana aici :)… Astept cu rabdare si acea placere de dinaintea unei fripturi la protap, raspunsul Hertei Muller la atacul cameleonilor.

Ah, era sa uit: Plesu s-a suparta pe spalatoreasa sa din presa, Corlatanca de la Evz, si i-a tras una peste bot (literalmente) in Adevarul. Of, of, of… Articolul mai jos, sub Cartarescu si Manolescu (sa respectam greutatea 🙂 ).

Sarja 1: Vineri, 1.10.2010. Cartarescu vs Herta Muller (prefacandu-se cu o lauda ii trage la gioale ca pe maidan)

SENATUL EVZ: O şansă irosită

Herta Müller, scriitoare germană născută în România, laureată Nobel anul trecut, a făcut săptămâna aceasta o scurtă vizită în România.

Vizita a fost precedată de câteva interviuri în care, în termeni de multe ori tăioşi, scriitoarea anunţa câteva teme pe care-ar fi vrut să le lanseze dezbaterii publice româneşti, cum ar fi problema Securităţii în regimul comunist şi mai ales raportul dintre intelectualitate şi dictatură. Intelectualii, spune ea, în loc să fie vocea naţiunii împotriva dictaturii, s-au închis în turnul lor de fildeş, devenind “tovarăşi de drum” sau complici (“mitläufer”) ai regimului comunist.

Ajunsă în România, însă, Herta Müller nu şi-a putut pune în aplicare acest program din motive care ţin pe de-o parte de societatea românească, aşa cum e ea constituită astăzi, iar pe de alta de câteva contradicţii şi vicii structurale ale propriului ei discurs. Ar fi putut fi o sărbătoare a spiritului şi o ocazie de reînnoire morală pentru noi. Lumea românească, însă, s-a prezentat lamentabil, îndreptăţind expresia cu care a întâmpinat-o, la Ateneu, Herta Müller: “Aţi venit aici ca la circ”. Cum circ e tot ce se vede la televizor, cum circ e spectacolul politic cotidian, cum circ e spaţiul public ca şi cel privat, şi vizita unei mari scriitoare a fost luată ca un spectacol strident, cu accente kitsch.

În sala Ateneului român s-au înghesuit destule figuri dubioase ale vieţii noastre publice, mulţi informatori dovediţi ai Securităţii. Ei aplaudau cel mai tare. Mediile n-au reflectat vizita laureatei Nobel aproape deloc. Monstruoasa OTV, odioasele ştiri de la ora cinci, mizerele manipulări ale Antenelor şi Realităţii n-au încetat nicio clipă. Nimănui nu i-a păsat de acest mare eveniment.

Dezbaterea propusă de Herta Müller în privinţa Securităţii nu pare să fi interesat pe nimeni. (Chiar asa?! – nota mea) Cum, dacă scurmi cu unghia pojghiţa de democraţie a aproape fiecărui politician şi afacerist din România dai de securistul care a fost, e de la sine înţeles că nu există niciun fel de voinţă de a deschide o astfel de discuţie.

Pe de altă parte trebuie spus însă că Herta Müller însăşi nu a putut veni de pe o poziţie puternică în România, chiar dacă încununarea cu Premiul Nobel îi dă autoritate şi prestigiu. Scriitoarea nu şi-a clarificat încă sentimentele faţă de ţara natală. Un complex dragoste- ură pare să le însoţească. E greu să fii popular într-o ţară dacă nu arăţi afecţiune faţă de oamenii ei.

Scriitoarea afirmă undeva că România nu trebuia să fie primită în Uniunea Europeană. Poate că este un sâmbure de adevăr aici, dar este şi o nedreaptă condamnare.

În discuţia purtată cu Gabriel Liiceanu, la Ateneu, s-au văzut mai bine inconsecvenţele de gândire ale Hertei Müller. În mod evident, ea a fost stânjenită, în atacul ei împotriva colaboratorilor Securităţii, de recenta dezvăluire că poetul Oskar Pastior, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi şi personajul principal al romanului ei cel mai recent, a fost el însuşi vreme de câţiva ani colaborator al sinistrei instituţii. Când ai declarat că pe acest poet l-ai îmbrăţişa, chiar ştiind totul despre trecutul său, este greu să-i condamni pe ceilalţi delatori din epoca ceauşistă.

De asemenea, teza potrivit căreia intelectualii români ar fi fost “mitläufer” ai regimului comunist, pentru că nu au vorbit deschis împotriva acestuia, este mai întâi pusă în dificultate de faptul că, susţinând-o, Herta Muller condamnă explicit memoria unor autori pe care îi admiră, ca de pildă Gellu Naum, care şi-au scris cărţile în epoca respectivă, dar n-au “deschis gura” împotriva dictaturii.

Herta Müller însăşi, de altfel, a fost un martor şi un martir al mizeriei comuniste, dar nu un disident asemenea lui Paul Goma, Dorin Tudoran sau Doina Cornea. E greu să condamni pe cineva pentru că a tăcut când tu însuţi nu ai vorbit. În realitate, scriitorii demni ai epocii (între care şi cei de etnie germană) au vorbit prin cărţile lor. Cultura nu este un turn de fildeş, ci se leagă de viaţă prin mii de fire. Regimul se temea de libertatea interioară a scriitorilor şi îi oprima în consecinţă. Nu cei care au tăcut, ci aceia care au vorbit aducând osanale dictaturii sunt marii vinovaţi ai epocii.

Ca să devină un oaspete iubit şi admirat al ţării a cărei limbă o vorbeşte atât de bine, Herta Müller ar trebui să arate mai multă empatie faţă de oamenii acesteia. Căci în definitiv, cu toate păcatele lor, ei au repurtat (alături de Herta) cea mai mare şi mai completă victorie împotriva dictaturii comuniste: i-au supravieţuit.

(Victorieeee! – nota mea)

Comentarii aici

Sarja 2: Sambata, 2.10.2010. Manolescu vs Herta Muller (prefacandu-se ca-i apara pe romani o injura birjareste)

Ce nu (vrea să) ştie Herta Müller (I)

Primirea de care s-a bucurat Herta Müller în România la sfârşitul lui septembrie a fost, spre lauda intelectualilor români, excepţională.

Sala Ateneului era plină ca în foarte puţine împrejurări. În faţa librăriei Humanitas s-a format o coadă de sute de persoane. Presa culturală şi cotidianele au consacrat evenimentului pagini întregi. N-au lipsit radioul şi televiziunile. Trebuie să recunosc că am fost mândru de atenţia pe care intelectualitatea bucureşteană a acordat-o scriitoarei germane de origine română, laureată a Premiului Nobel. „Premiul este al dv. în întregime, nu al Germaniei, nici al României”, a spus în cuvântul său Andreas von Mettenhelm, ambasadorul Germaniei. Am citit o bună parte din literatura Hertei Müller, romane ca şi eseuri, şi sunt de părere că Nobelul este absolut meritat, indiferent de numele, uneori mult mai cunoscute, ale altor candidaţi din 2009, cu care numele ei a fost, nu o dată, pus tendenţios în cumpănă.

Îmi pare rău că trebuie să spun că Herta Müller nu a fost la înălţimea prestigiului ei şi a entuziasmului celor care au întâmpinat-o. Ce enormă dezamăgire felul în care Herta Müller a răspuns la întrebările lui Gabriel Liiceanu în dialogul lor de la Ateneu! Înainte de orice, mi s-a părut nepotrivită cu statura ei morală flatarea unui public doritor să audă exact ceea ce i se spunea. Herta Müller a jucat, evident, un rol. Faptul că l-a jucat perfect, ca o mare actriţă, e departe de a putea fi considerat o scuză. Aplauzele la scenă deschisă dovedeau că mesajul ei trecuse rampa. Ceea ce este ciudat este că publicul nu părea să fi remarcat că nu doar scriitorii erau aruncaţi în groapa cu lei a judecăţii de apoi a colegei lor de breaslă, ci şi poporul român în întregul lui.

Un mesaj, nu doar răutăcios, ci şi incorect. Herta Müller îl transmisese şi cu alte ocazii, deşi nu cu audienţa din 27 septembrie. Mesajul consta în criticarea fără menajamente a comportamentului românilor în anii dictaturii comuniste şi a lipsei de atitudine civică a scriitorilor. „Majoritatea românilor au avut avantaje, s-au aranjat … Nu mă mir că aceşti oameni nu vor să spună că dictatura a fost o crimă, şi-ar pune în discuţie propriul trecut”, a afirmat ritos Herta Müller. Adevărul este că oamenii din toate dictaturile „s-au aranjat” mai mult sau mai puţin. Regimurile comuniste au durat decenii şi trei sau patru generaţii au fost nevoite să caute moduri de supravieţuire. Eventual să emigreze şi să critice dictatura de la distanţă, cum a procedat Herta Müller însăşi. Cât timp s-a aflat în România, a tăcut, chiar dacă, vorba ei, s-a „enervat”; de solidarizat, nu s-a solidarizat cu disidenţii, fatalmente minoritari în toate dictaturile (reproş pe care îl face acum majorităţii românilor), ba s-a „aranjat” şi ea cum a putut, nerefuzând de exemplu un premiu literar acordat de UTC. Şi nu mi se pare deloc onorant din partea ei să nu ştie, şi încă şi mai grav, să se prefacă a nu şti că, vorbind de memoria dictaturii, în România postdecembristă există un institut al statului care studiază trecutul comunist şi crimele lui şi că România este singura ţară din fostul lagăr estic al cărei preşedinte şi-a asumat oficial un raport care condamna regimul, declarându-l, nu numai criminal, dar şi ilegitim.

Comentarii aici

Sarja  a treia e anuntat pentru maine, in EvZ, iar a patra pentru poimaine, in Adevarul. Le asteptam 🙂

Plesu despre Basescu si spalatoreasa sa, Corlatean:

Marketing?

• Share
• Tweet
• Pin
• Email