Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Isabela Vasiliu-Scraba: Cioran prin lăutărismul lui Pleşu. Inocularea ruşinii de a fi român

Motto: “trăim timpuri de absolută falsitate…, epocă a tuturor perversităţilor spiritului în care ne-a scufundat aşa zisa moarte a lui Dumnezeu” (Vintilă Horia, Viaje a los centros de la tierra, 1979)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei cel nou de Humanitas, amintind de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt al Academiei Franceze, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă”(1). Din atacul criticilor foşti comunişti, manifestând o inexplicabilă alergie la romanul unui mare scriitor de faimă internaţională(2), s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia ezitând să vină în România regimului Iliescu-Roman. Pentru autorul volumului Persecutaţi-l pe Boetiu, -scriitor tradus în peste 20 de ţări, fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru cărticelele(3) şi omagiile lui Andrei Pleşu  -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (4). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de “discipolul” Liiceanu, proaspăt director de editură, nici de “discipolul” Pleşu, ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (5), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la  Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată în 1972 (6).

“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de elita intelectuală franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.

Despre Emil Cioran ministrul culturii post-comuniste a scris pornind de la “portretul robot” al “românismului”. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu. Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care amintise Cioran când a primit Dimensiunea românească a existenţei. Pentru Pleşu, autorul volumului Pe culmile disperării ar reprezenta anti-românismul, ca român lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (Limba păsărilor, p.166). Iată-l aşadar pe tânărul Cioran considerat fără alte argumente drept particularul care ilustrează generalul unei boli pe care fantezia cioraniană n-a scos-o nicicând din virtualitatea ei postulată în glumă, într-o scrisoare către Mircea Vulcănescu trimisă în 1944.

E drept însă că abundenţa de citate din Emil Cioran lungeşte fără justificarea niciunei idei personale articolul lui Pleşu astfel început. Atent rupte din context şi mizând în exclusivitate pe latura negativă, citările din articolul despre Cioran cuprins în Limba păsărilor mai au neşansa de a văduvi de esenţa sa procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului cioranian (7). De pildă, vremurile “eroice” ale hitlerismului din care Cioran a reţinut cu predilecţie naţionalismul (aspect accesoriu al rasismului anti-semit, apud. I. Varlam), au fost pentru tânărul de 21 de ani vremuri exemplare. Pentru că el fusese martor la entuziasmul germanilor din anii venirii la putere a lui Hitler. Acest aspect care nuanţează şi face inteligibile multe dintre aparentele teribilisme juvenile din scrierile interbelice ale lui Cioran (8) este practic neglijat de Andrei Pleşu care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă” (v. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006). Neţinând seama de contextul istoric european implicat în subsidiar de multe dintre afirmaţiile tânărului Cioran, fostul comunist transcrie că în 1933 România ar fi fost “ţara oamenilor atenuaţi”, fără resurse de eroism, şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le înşire.

Cu un alt citat din articolul “Ţara oamenilor atenuaţi” în care “disperatul congenital – adică incurabil” (E. Cioran) -,  scrisese că a avut momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Dezinteresat de adevărurile istorice, promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului în România, pentru dilematicul moralist patriotismul a îmbrăcat consecvent forma combaterii paseismului. Însăşi istoria românilor i-a apărut drept paseism  “redus la o moştenire legendară confortabilă care este numai vanitate” (A. Pleşu, “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981).

De-a lungul vremii, ideile sale despre istoria românilor au rămas aşa cum le-a expus încă din vremea comunismului. Rămase pe loc, s-au fosilizat ca prejudecăţi, schimbându-şi doar forma lipsită mereu de fond. Doar după două decenii de post-comunism, într-un interviu luat pe 15 aprilie 2010 Andrei Pleşu a schimbat rutina gândului avut din anii optzeci. Alternativei “trecutului glorios” s-a gândit să i-o adauge pe cea a “trecutului falsificat”, spre a ajunge la condamnarea victimelor comunismului, insinuând că românii şi-ar fi “cosmetizat” nişte “pete istorice” din trecut.

Să-l fi determinat la o astfel de înnoire experienţa cumulată la CNSAS? Faptul că vreme de patru ani au fost deconspiraţi în exclusivitate oameni aflaţi la periferia totalitarismului comunist, pe baza unor documente selectate în prealabil de alţii, precum şi atenta ocolire a celor din zonele de decizie, se pare că i-a lămurit unele dileme. În orice caz, strategia de lucru a CNSAS l-a făcut să spună Rodicăi Palade că “ne-am lăsat duşi de furor… am luat hotărâri pe ce am avut. Este o inexactitate procedurală pe care eu personal mi-o asum ca pe o culpă” (rev. 22, nr.763 din 19-25 oct. 2004).

Isabela Vasiliu-Scraba

Note

1.v. Theodor Cazaban în dialog cu C. Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125.

2. v. Vintilă Horia (18/31 dec. 1915- 4 aprilie 1992), Mai sus de miazănoapte [despre Ştefan cel mare] Bucureşti, Cartea Românească, 1992. Din scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorul său Mihai Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991) apar limpede disfuncţionalităţile libertăţii de a difuza adevărul după 1990 si continuarea politicii editoriale dinainte de 1989: Dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia, nici Humanitas nu o va face. Dedesubturile necurate apar la suprafaţa imediat după 1990: “Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din niciun partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, Villalba, 27 febr. 1990, în vol. Mihai Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Humanitas, 2007, p.334). După 20 de ani de democraţie astfel începută nu e de mirare că opera lui Vintilă Horia a fost publicată cu ţârâita, necomentată şi nemediatizată. În 1991, la o obscură editură particulară din Craiova (Ed. Europa) i s-au tipărit marelui scriitor român, francez şi spaniol două romane din Trilogia exilului: Dumnezeu s-a născut în exil (ed. I, Paris, 1960, Premiul Goncourt al Academiei Franceze; cu o postfaţă de Monica Nedelcu de la Univ. Complutense, Madrid; ed. II-a, trad. Ileana Cantuniari, Ed. Art, 2008) şi Cavalerul Resemnării, trad. Ileana Cantuniari, postfaţă de Monica Nedelcu). Post-mortem i-au mai apărut câteva opere, pe hârtie de calitate inferioară, trecute repede sub tăcere. Doar filmul Marilenei Rotaru a mai reuşit oarecum să-l facă pe Vintilă Horia cunoscut, deşi prea des nu a fost transmis de televiziune, din motive uşor de imaginat.

3. Despre soarta internaţională a cărţilor lui Andrei Pleşu aflăm de la Radu Portocală. Intr-un interviu publicat în “Ziua”, fostul director ICR-Paris spunea că volumele lui Pleşu editate în Franţa cu sume nejustificat de mari nici nu se vând, nici nu sînt considerate cărţi. În fişierul general ţinut de editura franceză care a fost convinsă a le publica ele apar ca broşuri, “deci nu intră în cataloagele generale ale editurilor”(Radu Portcală). Această interesantă informaţie n-a fost desigur cuprinsă în lista bibliografică din volumele omagiale dedicate lui Pleşu, apărute în 2009, la aproape un an de existenţă al Institutului de istoria religiilor condus de Andrei Pleşu, sub îngrijirea unui fost salariat al său din cadrul Institutului. Mai nou ajuns în subordinea directorului Vladimir Tismăneanu, poate Mihail Neamţu îi va pregăti şi acestuia un volum sau două de Omagii (o spunem în glumă, dându-i harnicului editor eventual o idee…). Demnă de citit ne pare însăşi scrisoarea de demisie a lui Radu Portocală din postul de director ICR-Paris.

3. v. Cristian Bădiliţă în rev. Rost, 16/2004; în aceeaşi revistă un interesant articol despre Vintilă Horia este semnat de Marcel Petrişor (“Întoarcerea lui Vintilă Horia nu a mai avut loc”).

4. Jenica Tabacu, Amurgul demiurgului [B. P. Haşdeu], Bucureşti, Ed. Saeculum vizual, 2007, ISBN 978-973-85868-2-8, p.178-180, precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”.

5. v. prof. univ. dr.Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50.

6. v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”, precum şi I. V.-S., “Ideile, un decor variabil în scrierile lui Emil Cioran”, în vol. : În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 978-973-8134-05-6.

7. “Fără o bună camuflare a culiselor din care au provenit gândurile există riscul compromiterii şi degradării lor”. Este ceea ce spunea însuşi Emil Cioran la un interviu. Exemplul i-a fost oferit de Nietzsche care şi-a ascuns abil slăbiciunile psihologice, obiectivându-le sub formă de probleme privitoare la om în general (rev. VR, 3/1991, p.97).

• Share
• Tweet
• Pin
• Email