UPDATE: Victorie uriaşă a societăţii civile – Emil Boc a retras de pe ordinea zi Proiectul de schimbare a numelui străzii „Radu Gyr”!
de Ion Spânu
Şedinţa Consiliului Municipal Cluj a început azi cu o surpriză de proporţii: primarul Emil Boc a solicitat retragerea de pe ordinea de zi a punctului 31 privind schimbarea denumirii „străzii Radu Gyr”! Cezarina Condurache, de la Fundaţia George Manu, care a fost prezentă în sală alături de mai mulţi clujeni, ne-a comunicat ce s-a întîmplat: „Dl. Emil Boc a spus că retragerea se face ca urmare a numeroaselor solicitări venite din partea societăţii civile (peste 6000 de solicitări!), venite pe căi legale şi formulate pe ton democratic. Dumnealui a spus că nu poate ignora vocea societăţii civile. Va solicita analizarea situaţiei de către instituţii abilitate şi, în urma acestei analize, se va decide DACĂ se va mai reintroduce vreodată pe agenda Consiliului Local schimbarea denumirii „străzii Radu Gyr”.
Este un succes de etapă al societăţii civile, care a reuşit să oprească nedreptatea pusă la cale de Institutul „Elie Wiesel” şi Ministerul de Interne, condus de Carmen Dan, care a trimis mai multor prefecturi ordinul de a schimba denumirile unor străzi sau şcoli, precum şi de a demola unele statui ale martirilor poporului român, cum este cea din curtea mănăstirii Putna, care-l reprezintă pe mitropolitul Visarion Puiu, condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul Poporului!
Reamintim că Institutul „Elie Wiesel” a solicitat ministrului Carmen Dan să ia aceste măsuri în baza OUG 31/2002, indicînd următoarele obiective de schimbare a denumirilor sau chiar de demolare:
Isabela Vasiliu-Scraba: Cioran prin lăutărismul lui Pleşu. Inocularea ruşinii de a fi român
Motto:“trăim timpuri de absolută falsitate…, epocă a tuturor perversităţilor spiritului în care ne-a scufundat aşa zisa moarte a lui Dumnezeu” (Vintilă Horia, Viaje a los centros de la tierra, 1979)
După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei cel nou de Humanitas, amintind de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt al Academiei Franceze, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă”(1). Din atacul criticilor foşti comunişti, manifestând o inexplicabilă alergie la romanul unui mare scriitor de faimă internaţională(2), s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia ezitând să vină în România regimului Iliescu-Roman. Pentru autorul volumului Persecutaţi-l pe Boetiu, -scriitor tradus în peste 20 de ţări, fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru cărticelele(3) şi omagiile lui Andrei Pleşu -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (4). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de “discipolul” Liiceanu, proaspăt director de editură, nici de “discipolul” Pleşu, ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (5), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată în 1972 (6).
“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de elita intelectuală franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.
Despre Emil Cioran ministrul culturii post-comuniste a scris pornind de la “portretul robot” al “românismului”. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu. Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care amintise Cioran când a primit Dimensiunea românească a existenţei. Pentru Pleşu, autorul volumului Pe culmile disperării ar reprezenta anti-românismul, ca român lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (Limba păsărilor, p.166). Iată-l aşadar pe tânărul Cioran considerat fără alte argumente drept particularul care ilustrează generalul unei boli pe care fantezia cioraniană n-a scos-o nicicând din virtualitatea ei postulată în glumă, într-o scrisoare către Mircea Vulcănescu trimisă în 1944.
E drept însă că abundenţa de citate din Emil Cioran lungeşte fără justificarea niciunei idei personale articolul lui Pleşu astfel început. Atent rupte din context şi mizând în exclusivitate pe latura negativă, citările din articolul despre Cioran cuprins în Limba păsărilor mai au neşansa de a văduvi de esenţa sa procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului cioranian (7). De pildă, vremurile “eroice” ale hitlerismului din care Cioran a reţinut cu predilecţie naţionalismul (aspect accesoriu al rasismului anti-semit, apud. I. Varlam), au fost pentru tânărul de 21 de ani vremuri exemplare. Pentru că el fusese martor la entuziasmul germanilor din anii venirii la putere a lui Hitler. Acest aspect care nuanţează şi face inteligibile multe dintre aparentele teribilisme juvenile din scrierile interbelice ale lui Cioran (8) este practic neglijat de Andrei Pleşu care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă” (v. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006). Neţinând seama de contextul istoric european implicat în subsidiar de multe dintre afirmaţiile tânărului Cioran, fostul comunist transcrie că în 1933 România ar fi fost “ţara oamenilor atenuaţi”, fără resurse de eroism, şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le înşire.
Cu un alt citat din articolul “Ţara oamenilor atenuaţi” în care “disperatul congenital – adică incurabil” (E. Cioran) -, scrisese că a avut momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Dezinteresat de adevărurile istorice, promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului în România, pentru dilematicul moralist patriotismul a îmbrăcat consecvent forma combaterii paseismului. Însăşi istoria românilor i-a apărut drept paseism “redus la o moştenire legendară confortabilă care este numai vanitate” (A. Pleşu, “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981).
De-a lungul vremii, ideile sale despre istoria românilor au rămas aşa cum le-a expus încă din vremea comunismului. Rămase pe loc, s-au fosilizat ca prejudecăţi, schimbându-şi doar forma lipsită mereu de fond. Doar după două decenii de post-comunism, într-un interviu luat pe 15 aprilie 2010 Andrei Pleşu a schimbat rutina gândului avut din anii optzeci. Alternativei “trecutului glorios” s-a gândit să i-o adauge pe cea a “trecutului falsificat”, spre a ajunge la condamnarea victimelor comunismului, insinuând că românii şi-ar fi “cosmetizat” nişte “pete istorice” din trecut.
June 22nd, 2017 
VR 
Posted in 
Tags: 
