Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Isabela Vasiliu-Scraba: Cioran şi procedeul complementarităţii

Bătute în cuie până mai ieri, “adevărurile istorice” au cam început să se clatine, după surprinzătoarele informaţii post-decembriste referitoare la amestecul spionajului străin în asasinarea istoricului Nicolae Iorga, sau la cooptarea comuniştilor în aşa zisa “revoluţie” din ianuarie 1941 în urma căreia Ion Antonescu a rămas singur la guvernare. Dacă ar fi să ne luăm după nişte mărturii ale ministrului său de interne (Alexandru Roşianu), am putea da crezare şi informaţiei după care cămăşile verzi cu care a fost îmbrăcată la începutul anului 1941 pleava revoluţionară din mahalalele Bucureştiului ar fi provenit din Rusia. Referirea noastră la aceste zvonuri nu a fost însă menită a zdruncina istoria vehiculată de ideologii comunismului. Ea ne-a părut a avea darul de a pune în evidenţă naivitatea tânărului Emil Cioran care, în toiul acelei revoluţii teleghidate de specialişti, îl căuta febril pe unul din conducătorii regimului bicefal instituit după smulgerea în vara anului 1940 a unei treimi din teritoriul României. Scopul declarat al căutării entuziaste de atunci era să-l pupe (nu chiar pe obraz!) pe Horia Sima pentru că ar fi reuşit să facă “prima revoluţie organizată din istoria poporului român” (v. declaraţia din închisoare a deţinutului politic Dancu I. Cristofor, în vol. Cioran si Securitatea, Iaşi, Ed. Polirom, 2010, p.100, precum şi descrierea infiltraţiei de agenţi trăgând din mulţime în tinerii care manifestau cântând pe 20 ian. 1941, în vol despre Antonescu alcătuit de istorici comunişti sub coordonarea lui J. C. Drăgan, Bucureşti, Ed. Europa Nova, 1996, p.249-252). În tot ce scrisese în mod programatic despre necesitatea “schimbării la faţă” a României, Emil Cioran (1911-1995) îşi dorise din toată inima ca imaginea românului să contrasteze mobilizator cu “orgoliul” revoluţionar din 1789 al “ultimului francez care şi-a revărsat bestialitatea într-o furie umanitară”, trezind invidia zeilor (Schimbarea la faţă a României, 1937, p. 35).

Prin procedeul pe care l-am numit al “complementarităţii” (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”), el invoca pe de-o parte bestialiatatea, instinctul teluric. Pe de altă parte, cu un umor care-i este foarte caracteristic, Cioran indica latura omenească a “ultimului francez” prin orgoliul revoluţionarilor de la 1789 mândri de furia lor aşa-zis “umanitară”. Aceste exprimări exagerate atât în conţinut cât şi în formă nu provin neapărat din nevoi stilistice. După cum singur mărturisea în anii senectuţii, multe din teribilismele cu care şi-a scandalizat contemporanii aveau un substrat umoral. “Fără o bună camuflare a culiselor din care au provenit gândurile există riscul compromiterii şi degradării lor”, spunea Emil Cioran la un interviu, dându-l drept exemplu pe Nietzsche care şi-ar fi ascuns abil slăbiciunile psihologice, obiectivându-le sub formă de probleme privitoare la om în general (Cioran, 1984, în rev. VR, 3/1991, p.97).

Într-un articol publicat în anul apariţiei Schimbării la faţă, Cioran se arătase exasperat de “lipsa totală de transcendent a politicului”. În Germania anilor treizeci el s-ar fi apucat să studieze budismul  “pentru a nu fi intoxicat sau contagiat de hitlerism” (E. Cioran, În preajma dictaturii, în Vremea, 21. febr.1937). Admirând în toate regimurile dictatoriale “telurismul” ca invadare de elemente primordiale, el mai scrisese că “dictatura este o epidemie politică de proporţii unice căreia nu-i scapă nimeni, iar cel ce vrea să scape este întâia victimă”. Apoi precizase că în curentul de masse cu tendinţe dictatoriale, fie de dreapta, fie de stânga, oamenii ar deveni “fanatizaţi până la imbecilizare” (Emil Cioran, op. cit.).

Pentru dictaturile de stânga, la vremea aceea era oarecum ştiut modelul sovietic, prezentat din punct de vedere teoretic într-una din conferinţele Criterionului. Despre eveniment, Petru Comarnescu avea să consemneze în jurnalul său că interesul teoretic stârnit de conferinţa lui Mircea Vulcănescu despre Lenin ar fi fost deturnat prin agitaţia de stradă organizată de spionii sovieticilor. Aceasta ar fi determinat riposta autorităţilor care au interzis conferinţele Asociaţiei Criterion, spre a nu mai fi folosite ca tribună politică de Partidul Comunist din România condus de minoritari (v. Vlad Georgescu, Istoria românilor, ed. I-a 1984, Ed. Humanitas, 1992 şi J. C. Drăgan, Istoria românilor, ediţia a II-a revăzută, Ed. Europa nova, 1994).

În opiniile tânărului Cioran, ruşii, cu visul dominaţiei universale continuat în bolşevism, ar fi plasat absolutul în istorie. “Rădăcinile ultime ale mesianismului rusesc sînt în apocalism”, scrie Cioran, “de aici pasiunea, absurdul, crima, bestialiatea unică a istoriei lor apocaliptice” (Schimbarea la faţă a României, 1937, p.17-19).  Prin aceasta sovieticii s-ar deosebi de occidentali pentru care istoria este o finalitate în sine care “se rotunjeşte în planul imanent al devenirii” (op. cit.). E drept însă că fosta editură Politică n-a reprodus integral textul din 1937 al Schimbării la faţă. Din cartea apărută prin anii nouăzeci au fost cenzurate falsele păreri despre evrei, dar nici una din opiniile despre români, oricât de falsă sau de exagerată.

Procedeul complementarităţii mai ia în Schimbarea la faţă câteva înfăţişări inedite: Una în imaginea culturilor mari (franceză şi germană) asemuite unor monade cu o singură fereastră prin care cele două se privesc şi se urăsc reciproc (p.28); alta prin grotescul unor aserţiuni, atât de false încât devin de-a dreptul amuzante. Folosind eronatele generalizări ale rasismului interbelic,  prin care unele popoare deveneau de admirat si altele demne de oprobiul public, dar fără vulgaritatea şi primitivismul cu care s-a realizat după 1990 portretul poporului român din trăsături exclusiv negative (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Patapie-viciul, român?) -, Emil Cioran scria în 1937 că evreii ar fi “condamnaţi a nu se realiza niciodată în planul istoric, deşi aceasta le-ar fi aspiraţia, pentru că “lumea nu i-a acceptat niciodată şi nici nu-i va accepta” (p.22, din prima ediţie, cea necenzurată). În schimb englezii ar fi realizat o dominare a lumii prin simplul automatism al intereselor, fixând astfel axa lumii în valori materiale.

Inexistentă în muzică, nulă în metafizică, Anglia ar fi de admirat ca ţara care l-a născut pe Shakespeare. Ceea ce nu o împiedică a fi şi ţara “empirismului ordinar”( Schimbarea la faţă a României, 1937). Dacă “în ardoarea lor pământească, în dorinţa lor de a nu “rata vreo plăcere sublunară” evreii s-ar împlini vreodată, atunci “nu ne putem gândi decât la un moment final de istorie” (ibid.). Cu destinul său lipsit de universalitate, Anglia mai este pentru Cioran “o pată în istorie”. Aici, umorul său distilat prin procedeul complementarităţii îl face să răstoarne negativul “petei” în pozitivul “umbrei”. Căci umbra acestei “pete” ar fi benefică întrucât “gigantismul” ei  material oferă posibilităţi optime de odihnă la o umbră atât de uriaşă(op. cit., p. 28-29).

Sursa: https://isabelavs.blogspot.com

• Share
• Tweet
• Pin
• Email