Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

A început timpul prielnic poveştilor şi, înfioraţi de frumuseţea lor, ne întrebăm de unde vin şi încotro se îndreaptă după ce ne înmiresmează sufletele cu şoapte de dăinuire, purtându-ne „dincolo“, spre zarea de lumină a eliberării de năucitoarea „răutate a zilei“? Să uităm astăzi de „răutatea zilei“, cinstindu-l pe Sf. Mare Ierarh Nicolae, al cărui nume înseamnă biruinţă, cea a dreptei credinţe, nesfârşit roditoare pentru cei care urmează lui Hristos, o biruinţă asupra morţii prin Înviere. Să observăm că până şi într-un timp când profanul cotropeşte orizontul marginalizând sacrul din viaţa noastră (pentru a-l aminti pe Mircea Eliade), poveştile colindă timpul tăinuind ca o comoară de preţ sacralitatea. Aşa se face, bunăoară, că Santa Klaus perpetuează, dincolo de aspectele comerciale şi în pofida lor, esenţa sfinţeniei, adică Iubirea exprimată în darurile pe care le facem sau le primim, Iubire care, ştim prea bine, „nu cade niciodată“, pentru că e tărie şi dar de  la Dumnezeu-Iubire. Darurile amintesc de „săculeţii de aur“ pe care Sf. Nicolae i-a pus noaptea la casa bărbatului care nu avea bani să-şi mărite cele trei fiice, ele fiind condamnate astfel să se prostitueze pentru a trăi… Sf. Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi, prin horn, a dat drumul săculeţului cu aur într-o şosetă pusă la uscat. Blândul Sfânt l-a rugat pe tată, care văzuse scena, să păstreze secretul, însă cum Dumnezeu „descoperă ceea ce omul acoperă“, el s-a făcut poveste şi de atunci obiceiul de a face daruri copiilor, şi nu doar lor. În zvonul de colind abia presimţit se luminează un rost mai adânc al darului în dăinuire, dincolo de dobândire, după frumoasa expresie a lui N. Sthainhard. În esenţă, adevăratul dar nu sunt „săculeţii cu aur“, ci viaţa curată rodind spre altele şi nu spre rătăcirea sfârşind în moarte. O poveste spune cum o mamă îl ruga pe Sf. Nicolae s-o ajute să poată da copiilor ei trei daruri: credinţa, iubirea şi speranţa. Se întrezăreşte aici adevărul evanghelic după care Dumnezeu atât de mult a iubit omul, încât pe Fiul Său l-a dat, ca acei care vor crede în El să aibă viaţă veşnică.

Dăruind vom dăinui

Cum vorbeam de poveste, s-a făcut ca despre Sf. Nicolae să nu prea existe scrieri cu date riguroase. Este menţionat prima oară prin secolul al VI-lea în Martirologiul roman, unde se spune cum i-a apărut în vis împăratului Constantin, cerându-i să ierte trei ostaşi condamnaţi la moarte pe nedrept. Unii istorici chiar spun că sărbătoarea din 6 decembrie aduce aminte de această întâmplare. Tot din acest secol datează şi prima biserică ridicată în cinstea Sf. Nicolae de Mira Lichiei. Celelalte date biografice se găsesc în „Legenda aurea“ scrisă de Iacob de Voragina prin 1264. Ne aflăm deci într-un spaţiu al verosimilului, pe care încă Aristotel îl prefera uneori adevărului, poate pentru că se deschide ca o îmbrăţişare a nenumăratelor înţelesuri „ce nu strivesc corola de minuni a lumii“. Aşa aflăm că Sf. Ierarh Nicolae s-a născut pe la anul 280 în Mira Lichiei, pe vremea împăraţilor Diocliţian şi Maximilian, cunoscuţi pentru prigoana lor împotriva creştinilor, şi este recunoscut, cum spune Troparul, ca „îndreptător al credinţei, chip al blândeţilor şi învăţător al înfrânării“. Provenea dintr-o familie înstărită, cu credinţă în Dumnezeu, şi din fragedă copilărie a fost deprins cu rugăciunea şi postul prin care îşi sporea viaţa duhovnicească. Rămas orfan, Sf. Nicolae a urmat cuvintele adresate de Mântuitor  dregătorului bogat care a spus că păzise poruncile Legii şi tânjea la viaţa veşnică – Vinde totul, împarte săracilor şi vino de-mi urmează Mie. Aşa a făcut tânărul Nicolae cu moştenirea rămasă de la părinţi, dobândind din tinereţe înţelepciunea pe care doar anii mulţi o aduc cu trecerea lor şi căreia îi dă glas David: „către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia ta, că Tu eşti Dumnezeul meu“. Văzându-i tăria credinţei, curăţia vieţii şi râvna rugăciunii, unul dintre unchii lui, care era episcop, l-a îndemnat spre preoţie şi, aflăm din tradiţie, hirotonisindu-l, a prorocit că „va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea bunei credinţe îi va aduce pe dânşii; apoi se va arăta şi ajutor fierbinte a celor ce sunt în nevoi“. Sf. Nicolae a făcut-o cu prisosinţă, cu râvnă şi pricepere, cu timp şi peste timp, prin fapte în timpul vieţii, prin atât de numeroasele minuni, prin rugăciunile purtătoare de iubitoare grijă acum şi, peste toate, prin modelul de sfinţenie care ni-l arată ca biruitor asupra lumii prin lucrarea neabătută a asemănării cu Dumnezeu, pentru care fiecare primeşte tot ce este folositor. Folositoare pentru mântuire şi sfinţire s-a arătat şi prigoana la care au fost supuşi Sf. Nicolae şi obştea sa pentru că au refuzat să se închine idolilor şi l-au mărturisit pe Hristos. Au fost eliberaţi după victoria Sf. Împărat Constantin şi Sf. Nicolae s-a reîntors ca arhiereu în cetatea Mirei.

„Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul“

Cursul ispitelor a continuat, spre adeverirea cuvintelor Sf. Ap. Iacob: „Fericit bărbatul ce rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii pe care Dumnezeu a promis-o celor ce-L iubesc pe El“. Libertatea credinţei creştine a fost urmată de erezii, între care aceea a îndârjitului Arie şi, la soborul de la Niceea, Sf. Nicolae a făcut un gest aproape de neînţeles pentru cel ce era blândeţea întruchipată. Aprins de râvna credinţei, văzând că argumentele nu-l pot convinge pe Arie, l-a lovit peste faţă, motiv pentru care i s-au luat însemnele arhiereşti. Din înalturi văzând, Hristos şi Preacurata-I Maică s-au arătat Părinţilor lăudând fapta îndrăzneaţă a Sf. Nicolae, ceea ce a făcut ca „îndreptătorul credinţei“ să fie reprimit în arhierie. Aşa se face că în multe icoane îl vedem pe Sf. Nicolae având de-o parte pe Mântuitorul cu Evanghelia şi de cealaltă pe Preasfânta Fecioară. Multe alte întâmplări îndreptăţesc atributul de „făcător de minuni“, fapte care nu sunt la îndemâna celor fără credinţă sau doar „căldicei“, dar „fireşti“ pentru cei a căror viaţă sfântă străjuieşte drumul rugăciunii spre Dumnezeu, care le împlineşte.
Despre toate dau mărturie, în felul lor, tradiţiile legate de această sărbătoare în care blândeţea celor care vor „moşteni pământul“, cum sună una dintre fericiri,  împletită cu râvna dreptei credinţe, se regăseşte în darurile puse în ghetuţe şi însoţite musai de năzdrăvana „nuieluşă“, pusă apoi în pod sau pe perete spre a fi folosită când fiecare dintre noi ştie că merită…
Mai presus de toate darurile, înţelese şi ca o biruinţă asupra egoismului, a individualismului, este însăşi viaţa Sf. Nicolae ca o pildă a împlinirii îndemnului Evanghelic. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri.“ Ne întâlnim aici cu dăinuirea ca prelungire a existenţei, perpetuare a vieţii, dar mai cu seamă ca deschidere a vremelniciei spre veşnicie. Când un dregător i-a spus lui Hristos „Învăţătorule Bun“, răspunsul a fost ferm: „bun este numai Dumnezeu“, ceea ce înseamnă că omului îi este dat  spre dăinuire a face binele, exclusiv în numele Dumnezeului celui veşnic.
Revenind la istorie, adăugăm că, prin secolul al XI-lea, a început a se răspândi cultul popular al Sf. Nicolae, devenind Santa Klaus în lumea anglo-saxonă, nu o dată înlocuindu-l pe Moş Crăciun, şi este vestit ca protector al celor acuzaţi pe nedrept, al comercianţilor, călătorilor, fetelor nemăritate şi, mai ales, al copiilor. Între tradiţiile noastre, amintim darurile făcute copiilor dimpreună cu buclucaşa nuieluşă, prognozele meteo şi… să nu uităm să punem în apă crengi de măr spre a ne colinda cu dalbele lor flori.

Elena Solunca Moise / Curentul

Roncea.Ro

• Share
• Tweet
• Pin
• Email