Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Mircea Eliade si Părintele Arsenie Boca despre ieşirea din timpul istoric

de Isabela Vasiliu Scraba

Când Sartre* va înceta sa intereseze, Mircea Eliade va dăinui prin romanul său metafizic, Noaptea de Sânziene, credea Robert Kanters în anii de glorie ai existenţialismului francez. Raţiunea pentru care “ultimul dintre marii critici ai Parisului”(v. Monica Lovinescu, Demnitatea naraţiunii, în România literară, nr.9/1991) scria acest lucru ţine de fondul metafizic al romanului Foret interdit (Paris, 1956). Dincolo de arbitrarele împărţiri geografice ale culturii europene, s-a întâmplat ca ideea pe baza căreia Mircea Eliade şi-a construit romanul publicat în anii cincizeci la Paris să fie limpede formulată şi la Bucureşti de preotul profesor Dumitru Staniloaie (1903-4 oct.1993) în primăvara anului în care s-a dus la Domnul: “noi, românii, trebuie să-i ajutăm pe occidentali să se spiritualizeze” (v.interviul cu D. Stăniloaie, Membru de onoare al Academiei Române, în rev.Apostrof, nr.3-4/34-35 martie-aprilie 1993, p.13).

Robert Kanters se pare că sesizase mesajul eliadesc adresat unui Occident care se făcuse vinovat de crucificarea României. Anume că, din perspectiva împlinirii destinului uman, timpul istoric îşi pierde orice semnificaţie. Sau, cum observa un alt universitar român – filozof cunoscut şi apreciat mai mult în Italia şi în Spania (care i-a fost patria din exil) decât în cultura ţării sale dominată de politruci cu liceul pe puncte (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinajn la Păltinişul lui Noica) -, istoria timpurilor moderne, marcată de tehnică şi de utopie, implică “ruptura şi depăşirea timpului istoric” (v.G. Uscătescu, Tehnică şi utopie, în rev. Destin nr.12, Madrid, 1962, p.10).

Noaptea de Sânziene (Paris, ed. II-a, 1972, Bucureşti, ed.III-a, 1991, ed.IV-a, 2010), înfăţişează un filozof ajuns deţinut politic în România ocupată după 23 august 1944 de trupele sovietice. Modelul personajului este fără îndoială real si nu greu de găsit în cercul de prieteni pe care-i lăsase Eliade în ţară. Personajul Biriş, împrumutând atât soarta cât şi unele trăsături ale gânditorului religios Mircea Vulcănescu, împărtăşeşte cu limbă  de moarte acel mesaj destinat unui prieten aflat dincolo de Cortina de fier. În pragul marii treceri, deţinutul schingiuit după gratii pentru vini imaginare transmite unui român de la Paris următorul mesaj pe care acesta are datoria să-l transmită la rândul său mai departe: “există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei [occidentalii]!” (v. Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, ed. III-a, Bucureşti, vol.II, 2010, p.299).

Textul de evocare a lui Mircea Vulcănescu scris de Eliade în 1967 începe cu mărturisirea că nu a întâlnit în viaţa sa un om mai modest şi mai înzestrat cu atâtea daruri admirabile: curiozitate nestăvilită şi o cultură vastă, solidă, bine aticulată, pe un fond de mare inteligenţă şi generozitate. Credinţa religioasă a prietenului său, iscusit tălmăcită în scris, era trăită cu simplitatea ţărănească care-l făcuse odată să-i spună, aidoma ţăranilor autentici, că “darurile, ca şi încercările vin tot de la Dumnezeu”. De aceea, în clipa când au venit încercările şi “în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială, academică, familie, libertate”, filozoful M. Vulcănescu le-a primit senin. In încheierea evocării, Eliade scrie că ceea ce ştim de viaţa pe care a trăit-o în temniţă “ne e deajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii” (M. Eliade, Trepte pentru Mircea Vulcănescu).

Continuarea la GANDIREA – Ziaristi Online

• Share
• Tweet
• Pin
• Email