Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Către o religie a numărului

partea a doua

Numele referă creatul la necreat: suflarea de viaţă este dar al energiei necreate, şi viaţa duhovnicească este împreună-lucrare între energia necreată şi cea creată, aşadar numele, care este pecetea Cuvântului în lumea creată, leagă fiinţa lucrului care-l poartă de Creatorul Său.

Numărul referă creatul la întregul sistemului creat, el este simbolul celei mai abstracte reductibilităţi a fenomenologiei energiei create. Prin număr se separă raţiunea de a fi a unui lucru de forma sa care nu poate transcende. Modul de cunoaştere simbolizat de număr, nu cuprinde vectorii de calitate, mişcare şi esenţă, aşadar reflectă numai partea statică şi materială a realităţii.

Eidos (formă, idee, arhetip, paradigmă) – eidolon –  sursa etimologică a cuvântului idol.

Închinarea la idoli nu este venerarea a ce este necunoscut sau cunoscut, ci a orice este creat. Închinarea se cuvine numai Celui Necreat.

Forma actuală a idolatrizării Numărului îşi are obârşia în scrierile rabinice ale primului secol al erei noastre, al căror scop era antimesianic. Din respectivul filigran de abstracţiuni nesfinte au înmugurit mai târziu acele idei esoterice, gnostice, qabbalistice, ghematrice, alchimice, magice şi oculte care astăzi se înmănunchează într-un fruct al “cunoaşterii” opuse Vieţii, devenind nu doar o tendinţă a unor mentalităţi centrifuge, ci o putere spirituală care pătrunde omenirea din ce în ce mai adânc. Spre deosebire de tradiţia pitagoreică precreştină unde numărul era limbajul unui tip de contemplare naturală catafatic relativă la Dumnezeu, curentele esoterice postcreştine,  deşi parazitează Creştinismul în acelaşi timp în care îl blasfemiază, şi deşi riturile lor folosesc aproape exclusiv puterea intrinsecă a numelui, au faţă de număr o atitudine iraţională şi idolatră de care Pithagora s-ar mâhni.

I Ştiinţa

Dacă legile şi structurile naturii exterioare omului se derivă din lucrarea văzută a forţelor ei nevăzute, şi legile şi structurile naturii interioare omului se pot deriva în acelaşi mod[1]. Adevărul trebuie să activeze personal conştiinţa privitorului, ca din raţiunile celor văzute să se priceapă Armonia ca pecete a lucrării unei Persoane a Absolutului (impersonalul nu poate genera decât haos) pe care conştiinţa omenirii a numit-o întotdeauna Dumnezeu. Prin revelaţie de la El, aşa cum se primeşte orice cunoaştere adevărată, omul a înţeles cum raţiunea divină pecetluită în lucruri este sintetizabilă în număr pentru raţiune, dar în inefabilul numelui pentru conştiinţă. Toată ştiinţa este dar al revelaţiei ca urmare al unei CONştiinţe curate. Conştiinţa este glasul divin din om, iar ştiinţa este cuvântul Aceluia. De aceea înţelepciunea şi ştiinţa erau sinonime în vechime, căci omul încă nu-şi separase conştiinţa de suflet, nici sufletul nu şi-l sfărâmase în puteri pe care să le lucreze antagonic, ci toate funcţionau precum erau create: ÎMPREUNĂ. Nici fiinţa omului, nici Lumea în întregul ei organic şi anorganic, nu sunt sisteme entropice, închise, solitare, necomunicante, ci dimpotrivă, legate între ele prin energia necreată a lui Dumnezeu.

Astăzi cei fărădelege au cumpărat pe cei fără de minte şi au îmbrăcat nebunia lor comună cu numele de “ştiinţă”, ca să dea credibilitate unei pantomime a realităţii, creând un sistem de gândire şi vieţuire din care să lipsească tocmai ceea ce dă viaţă şi uneşte toate, din care Armonia (proporţia) să fie lipsită de Frumos (sublim). Ţinta “ştiinţei[2]” acesteia este să-i facă pe toţi să se închine la idolul număr prin care simbolizează tot ceea ce este creat ca fiind 1. autocreat, adică Dumnezeu, 2. exclusiv creat (adică în care nu lucrează deloc energia necreată, tip de energie a cărei existenţă este dealtfel negată apriori şi fără argument) şi 3. entropic (ne-legat[3] de altceva decât de stăpânirea certificată de închinarea la număr). Acest sistem închis, predictibil şi închinat morţii este opus Realităţii perceptibile sufletului viu şi comprehensibile duhului uman. Paradigma numărului-dumnezeu pare să fie nucleul în jurul căruia se “unesc” tot mai multe puteri ale lumii acesteia. Însă lucrarea răului nu uneşte pe cei ce-l săvârşesc, ci doar face mai limpede faptul că sursa ei este o persoană. Răul nu este abstracţiune, nici ficţiune, nici forţă impersonală, ci dimpotrivă, prin împotrivirea sa faţă de Iubire, vedem prin unicitatea ţintei, unicitatea sursei. Probabil că, încurajată de reaua vieţuire a oamenilor, a uitat că este în fiecare clipă învinsă de Numele şi de Crucea lui Hristos. Important e să nu uităm noi ai Cui sîntem, iar pe ea să o certe Domnul.

Idolatria Numărului implică, aşadar:

– afirmaţia că “lumea este autocreată”. Acest lucru este infirmat de orice observaţie a naturii exterioare sau interioare omului, căci tot ce are lege, are şi Legiuitor mai presus de ea. Dacă fiecare se consideră propriul creator şi propriul stăpân, se anulează legea, care se sprijină pe responsabilitatea personală în raport cu o valoare care gravitează pe cât permite buna funcţionare a conştiinţelor unui organism statal, raportat la o valoare fixă, absolută. Dacă Absolutul nu ar fi imprimat ontologic, de către sine, în conştiinţă, ar fi imposibil ca toţi oamenii să recunoască acelaşi absolut.

– afirmaţia că “nu există Fiinţă supralumească, nici forţă a Aceleia care să lucreze dinafara şi din interiorul lumii, pentru a o mântui”. Această înfricoşătoare deznădejde purtând masca lucidităţii vrea să-l subjuge pe om vieţii pământeşti, ca el să nimicească în sine setea de Infinit şi de viaţa de dincolo, sădită în fiece suflet[4]. De disperarea că nu există mântuire şi nici viaţă după moarte se leagă toate eforturile de a prelungi viaţa trupească împotriva bioeticii (donări de organe, clonare, celule stem, încercări de modificare genetică umană), ca şi pretinsa libertate a avortului, în ideea că se face un “act de caritate faţă de lume, de mamă şi chiar faţă de copil!”. Tot de aici vine şi profunda lipsă de respect faţă de viaţă (eutanasie, sinucidere), faţă de suflet (nihilism), şi obsesia faţă de trup (perversiune, hedonism şi masochism).

– acceptarea morţii ca stăpân suprem al lumii (orice sistem entropic având energie finită[5])

– afirmaţia că sufletul, însuşi organul de percepţie al Realităţii, nu există, prin aceea că modul actual (şi general acceptat ca normă) de percepţie senzorială este unicul posibil şi unică reprezentare a unicei realităţi care este materială (însă materia este ininteligibilă!)

– afirmaţia că “orice entitate vie este validată exclusiv de apartenenţa la acest sistem de credinţă, iar ceea ce nu i se supune nu trebuie să mai existe”. Însă prin sinonimia care se face între dreptul la credinţă şi dreptul la viaţă, se afirmă involuntar şi un adevăr veşnic…

Omul normal, netarat de această nebunie zis ştiinţifică, şi cu atât mai mult omul duhovnicesc, ştie că deşi atât spiritul cât şi materia conţin şi informaţie, Lumea nu este doar informaţie (prin urmare nu se pot informatiza toate, ca să se transleze perfect în virtual). Ea este şi taină. Toate ştiinţele, artele, religiile, merg relativ cu Taina prin puterea cuvântătoare, care numeşte, şi al cărei apex de abstracţiune nu este numărul ci tăcerea uimită, care este culmea cuvântului.

Sunetul muzical se poate măsura în Hertzi sau în decibeli, sau chiar timbrul se poate decela în proporţia armonicelor din care e compus, însă ceea ce el exprimă, ceea ce ESTE el, nu se poate măsura. Unitatea de măsură între ce se vede şi ce nu se vede este duhul, care nu este din lumea aceasta. Identitatea este măsura omului în raport cu Dumnezeu, cu sine, şi cu lumea. Dacă maşina citeşte prin număr, şi omul care a făcut-o se identifică numai prin număr şi prin maşină, nu înseamnă că se închină la număr şi la maşină? Dacă omul modern vrea ca maşina “maimuţei care s-a trezit chiar acum” „să decreteze scârţ metafizic” ca să ţină un “jurnal al fiarei”[6], îl poate oare opri vreuna din miile de mărturii că tot cel ce se închină la idoli va pieri? Sclavii propriilor minciuni vor ca toţi să fie sclavi acelei minciuni; oamenii liberi întru adevăr vor ca toţi să fie liberi întru adevăr: lupta şi despărţirea aceasta este cu atât mai clară cu cât Adevărul Însuşi S-a întrupat în lume. Sclavul cu puterea distrugerii trupului, omul liber cu puterea dătătoare de viaţă a cunoaşterii adevărului, fiecare luptă pentru biruinţa veşnică a ceea ce-l stăpâneşte dându-i putere. Starea conştiinţei îl arată pe om sclav sau liber. Iar conştiinţa nu poate fi citită decât de Dumnezeu. Pecetea veşniciei sufletului este liber aleasă de suflet, în taina pe care numai Dumnezeu i-o citeşte, i-o judecă şi i-o dăruieşte, după dorinţa cea mai adevărată şi mai ascunsă a inimii.

Numele exprimă pentru creştin:

– raţiunea de a fi a omului primordial : Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, şi  l-a numit Adam. Apoi l-a pus să numească toate cele create de Dumnezeu pe pământ.

– puterea chemării Numelui lui Dumnezeu, început în zilele lui Enoh, (fiul lui Seth, fiul lui Adam), şi încununat în zilele lui Noe cu un legământ cu privire la trupuri, apoi în zilele lui Avraam cu un legământ cu privire la suflet şi trup, şi în zilele Domnului Iisus Hristos cu primirea unui legământ cu privire la duh-suflet-trup) cu care Dumnezeu redeschide calea către El celor ce cred

– raţiunea de a fi a omului înnoit : prin Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înălţarea Domnului Iisus Hristos, şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, omul a fost adus nu doar la vrednicia dintâi, ci la una şi mai măreaţă, primind nu numai mântuirea (părtăşia cu Dumnezeu), ci şi puterea de a fi îndumnezeit prin har[7].

– puterea numelui primit prin Botez exprimă crezul prin care omul primeşte mântuirea

– puterea chemării Numelui lui Dumnezeu exprimă modul de a fi îndumnezeit prin har

Eliminând din definiţia unui cuvânt raţiunea-de-a-fi a aceluia, şi din definiţia unui individ însăşi logosul, chip al Logosului-Dumnezeu, şi eliminând din conştiinţa socială recunoaşterea că rolul de creare, providenţă şi judecată aparţin numai Lui, ideologia Numărului, cu aplicaţia sa biometrică, este un sistem anti-Logos, anti-Hristos.

Numai Scriptura poate reîmprospăta înţelegerea creştinului asupra firescului său mod de a fi: AŞTEPTAREA clipei în care se va întâlni cu Dumnezeu: fie la Judecata de după moartea omului, fie la Venirea Sa precedată de venirea antihristului, fie în fiecare clipă, prin pocăinţă, prin rugăciune, prin iubire, prin puterea Celui Adevărat care Se dă pe Sine, prin Botez, ca Nume tainic şi nebiruit, Care va să vie cu slavă, să judece vii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

II Căderea

Încă din copilărie îşi pune omul întrebarea: “cine sunt?” Este un instinct metafizic. Niciodată nu auzim vreun copil întrebându-se “ce sunt”, deşi puterea de a conceptualiza şi discerne vine mult mai târziu decât întrebarea însăşi. A şti despre sine diferenţa dintre Persoană şi Obiect este proprie până şi pruncilor. Deşi formarea eului prin conştientizarea non-eului determină, din pruncie, o nobleţe inerentă firescului, fiindcă omul este încununare a sublimului, vedem că ritul individuării săvârşit de o conştiinţă scindată de Dumnezeu construieşte nefiresc fiecare gest, cuvânt, atitudine, timbrul vocii, mersul, expresia feţei, privirea, mâinile. Ceea ce distinge o persoană de alta nu este dimensiunea sau proporţiile trupului, şi nici trăsăturile sufleteşti, care sunt în permanentă mişcare către desăvârşire sau nedesăvârşire, ci acele trăsături care imprimă trupului alegerea sufletească spre cele de Sus sau spre cele de dedesubt şi sunt manifestarea în planul acestei lumi de mijloc între cer şi adânc al unei stăpâniri de dincolo de ea. Poate de aceea sistemul biometric intenţionează să măsoare chiar aceste trăsături, dovadă a nefirescului stăpânitor.

Tot la prunci vedem o anume evlavie, o sfială, o cuvioşie înnăscută şi trăită cu toată fiinţa, o minunare, o bucurie smerită, o duioşie, o dragoste nefăţarnică, o instinctivă atracţie către Bine, Frumos şi Adevărat şi respingere faţă de rău, urât şi fals, şi pe toate acestea le numim curăţie a sufletului. Puterea de discernământ depinde de aceasta. Dacă la adulţi este un lucru rar, ce oare schimbă starea omului din frumuseţea cea dintâi şi îi îmbătrâneşte inima? ÎNDOIALA.

Mult asemănătoare copilăriei omului este şi copilăria lumii. Şi cele înţelese la început prin închipuiri şi umbre, vârsta bărbăţiei desluşeşte cele ce sunt şi vesteşte cele ce se vor da lămurit la vârsta întregii înţelepciuni, a trecerii prin focul judecăţii conştiinţei străbătute de fulgerul atoatevăzător al Dumnezeirii.

Angoasa era, înainte de Hristos, starea tuturor oamenilor care se îndeletniceau cu cugetarea şi cu contemplaţia mistică, iar după Hristos este starea tuturor celor ce nu cred în El. Conştiinţa unei permanente asimptote frustrează spiritul, conştiinţă care prin credinţa în Hristos primeşte Pacea: ce era de neatins, Absolutul, vine Însuşi şi Se uneşte cu duhul omului. Numai credinţa în revelaţia lui Dumnezeu despre Sine, Ortodoxia, înţelege că omul este menit Împărăţiei lui Dumnezeu, cea care dă răspunsurile desăvârşite şi adevărate tuturor doririlor şi întrebărilor unui suflet. 

III Credinţa a toată lumea

Tainele îi sunt omului dăruite prin semne, vise, proorocii, vedenii, prefigurări: întotdeauna prin chipuri ale puterii cuvântătoare şi niciodată prin structuri care să abstragă înţelesul, precum se întâmplă în cazul nălucirilor gnostice[8]. Cunoaşterile sunt arătate mai palid prin intuiţia din inimile simţitoare, apoi mai limpede prin conştiinţele lucrătoare şi treze, mai puternic prin mijlocirea îngerilor buni, şi mai puternic prin încredinţare dumnezeiască. Şi pentru că Iubitorul de oameni Dumnezeu nu lasă fără călăuzire nici pe cei ce n-o cer precum nici pe hulitorii Luminii nu-i lasă fără lumina Soarelui, toate popoarele au primit într-un fel sau altul înştiinţare escatologică. Fiecare credinţă închipuie un dumnezeu, iar după măsura acelei închipuiri este şi intenţia vieţuirii celui ce crede.

Dumnezeul orientalilor este neantul, deci viaţa şi-o dăruiesc dorind topirea în neant, anihilându-şi cu meticulozitate pe rând toate puterile sufleteşti, până la suprimarea totală a conştiinţei, a cărei ultimă licărire, ca un strigăt al Luminii care piere întru ei, o numesc nirvana. Dumnezeul musulmanilor este un creator care nu atinge creaţia sa! şi nici nu poate fi atins. Din porunca dumnezeului lor care se vrea permanent implorat să facă ce spune că niciodată nu va face, musulmanii se supun unei frustrări eşalonate în strigăte numite de ei rugăciuni, şi unei mânii mai mult sau mai puţin ascunse care se vrea răzbunată în această lume în care dorinţa şi putinţa sunt pentru ei antagonice[9]. Dumnezeul artiştilor este ceea ce ia în posesie vasul fiinţei lor, fie Duhul, fie duhurile. Dumnezeul oamenilor de ştiinţă este ceea ce poate fi măsurat, adică lumea, iar Dumnezeu nu poate fi măsurat, El fiind Cel ce măsoară, căci Singur El este Cel ce a creat ceea ce este de măsurat. Dumnezeul esoteriştilor este elucubraţia ce şi-o îngăduie sau o invocă după atingerea revelaţiei. Dumnezeul ocultiştilor este laşitatea perversă a răzvrătirii faţă de un adevăr cunoscut. Dumnezeul qabbaliştilor este extazul plafonat al contemplării lucrărilor energiilor necreate fără a dori Cauza lor evidentă. Dumnezeul ateilor este negaţia. Dumnezeul agnosticilor este lenea. Dumnezeul catolicilor este viaţa pământească. Dumnezeul sectanţilor este un Hristos fără Cruce, fără Putere, fără Sfinţi, fără Maică, fără frumuseţe, fără omenitate sau fără dumnezeire, fără voinţă sau fără lucrare, fără deplinătate, fără strălucire, fără Împărăţie, fără Biserică, fără Taine şi bineînţeles, fără putere de mântuire, căci limpede Însuşi Domnul a spus că cine nu-şi ia crucea nu este vrednic de El; cine nu crede Lui, Apostolilor, Sfinţilor, Proorocilor, nu crede Tatălui; şi cine nu mănâncă Trupul Lui şi nu bea Sângele Lui, nu are viaţă în sine însuşi[10]. Dumnezeul vrăjitorilor este întunericul, partea cea de-a stânga şi adâncul în care sălăşluieşte potrivnicul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeul Papei este însuşi potrivnicul, care a vrut o singură dată demult a se face pe sine deopotrivă cu Dumnezeu, îndrăzneală pe care Papa o săvârşeşte în fiecare zi.

Dumnezeul Chaldeilor este înţelepciunea sădită în lucruri, iar Dumnezeul panteiştilor înseşi lucrurile. Dumnezeul toltecilor este puterea sufletului de a transcende materia, cel al aztecilor puterea sufletului de a pătrunde prin materie. Dumnezeul altora este timpul, piatra, lemnul, pământul, cerul, stelele, cunoscutul, necunoscutul sau ceea ce este cu neputinţă de cunoscut, armonia, proporţia, numărul, forma, litera, voinţa, pofta, gândul, visul, ordinea, haosul, legea, omul, animalele, apa, văzduhul, focul, dracii, patima, obiectul patimii, lipsa obiectului patimii, sinele, golirea de sine, uitarea, odrasla, odrăslirea, uscăciunea sau uscarea, şi câte toate. Însă toate au la rândul lor o cauză, iar ceea ce are cauză nu poate fi Dumnezeu. Aşadar nu toţi oamenii cinstesc acelaşi dumnezeu, întâi pentru că aceia care cred în lucrurile create, fie văzute, fie nevăzute, se închină la idoli, al doilea pentru că aceia care cred în mai mulţi dumnezei nu cred de fapt în nici unul, iar al treilea pentru că aceia care cred într-un singur Dumnezeu se împart şi ei în cei ce-L cunosc dar Îl neagă (iudeii), cei ce nu-L cunosc, dar Îl afirmă (musulmanii shiiţi prin învăţătura despre al treisprezecelea imam şi venirea lui Isa -Iisus- Judecătorul lumii) şi cei ce-L cunosc dar Îl răstălmăcesc (heterodocşii, care nesocotesc cuvintele Lui). Rămân aşadar cei ce-L cunosc – credincioşii din Biserica Lui Ortodoxă, şi cei ce nu numai că-L cunosc dar Îl şi iubesc – Sfinţii.

Între cei ce se află în neadevăr despre Dumnezeu nu poate fi unire, fiindcă cele ale minciunii sunt ale satanei care nu uneşte, ci dezbină, iar între cei ce se află în adevăr despre Dumnezeu există unire nedespărţită, fiindcă cele adevărate sunt ale lui Dumnezeu-Adevărul Care uneşte prin simpla prezenţă. Iar, în sfârşit, între cei ce se află în neadevăr (fie orişicât de puţin), şi cei ce întru Adevăr (Care este întotdeauna întreg, nu despărţit, Care Se împărtăşeşte dar nu se împarte), nu poate fi unire, fiindcă Adevărul şi neadevărul sunt pururea contrare şi despărţite. Prin urmare Biserica este UNA, şi este una cu Cel Unul, iar cei ce nu sunt în ea nu se pot uni prin însăşi acest fapt.

Religia către care Dumnezeu conduce viaţa duhovnicească a omenirii este, precum este scris, Creştinismul. Dintre creştini, cei leneşi la minte şi nelucrători cu duhul se supun speculaţiei celor de rea-credinţă care, folosindu-se de această proorocie, schimbă conceptul de ‘ecumenic’ (a toată lumea), în acela de ‘ecumenist’, care nu înseamnă ceva per se. Împotrivitorul care cu sârg sădeşte neghină chiar în sânul Bisericii prin cei slabi în credinţă, a inspirat minţilor neevlavioase să conceapă şi să desfăşoare prin ecumenism o magie semantică. Otrăvurile ei fac în aşa fel ca, pentru modul conştiinţei robit vremelniciei, puterii cuvântătoare îi este deturnată lucrarea de pătrundere a noimei/rostului/sensului/raţiunii-de-a-fi a unui cuvânt, către sinonimia cu puterea desfiinţatoare, prin imprimarea în conştiinţă a inversului noimei/rostului/sensului/raţiunii-de-a-fi a acelui cuvânt, şi ca unind acest înţeles răsturnat cu puterea credinţei, de a absolutiza această perversitate. Astfel nu doar unul sau altul din înţelesurile asociate unui obiect, sau revelate despre sistemul creat, îi sunt mutilate, ci însăşi puterea sufletului de a cunoaşte este forţată prin metode magice să creadă că NU POATE cunoaşte, că nu trebuie să-şi dorească mai mult decât culegerea de date senzoriale şi folosirea lor spre bunăstarea materială, şi în acelaşi timp în care îi este exaltată părerea de sine prin inocularea de false cunoaşteri, îi sunt distruse resorturile de a aspira la cunoaşterile adevărate, deci este vorba de erezie, adică o mutaţie a spiritului uman care o afectează veşnic.

Există două curente spirituale mondiale care se suprapun în vremurile noastre.

Una este Ecumenismul, o pojghiţă politică prin care cei căldicei în toate pot fi cu uşurinţă transformaţi în cozi de topor, ‘dogma’ ecumenistă fiind aceea că “nu contează nici dacă crezi, şi nici ce crezi, contează doar să spui că nu contează”; ori, o religie fără credinţă nu este religie, ci ideologie.

Cealaltă este Magia anticreştină, curent care de fapt se injectează în măduva conştiinţei lumii prin trei ramuri:

– ofensiva semantică (explicată pe scurt mai sus) manipulatoare a puterii raţiunii. Aceasta durează de la căderea lui Adam când şarpele a dat o definiţie mincinoasă ideii de “viaţă”, şi până astăzi când toate definiţiile propuse pentru uz global sunt mincinoase. Eclectismul, goana după psihisme şi gnoze uşor de obţinut, plăgile new-age de toate culorile fac prin iraţionalitatea lor pretins mistică[11] un mediu lipsit de discernământ perfect pentru răspândirea minciunii şi considerarea ei drept normă. 

– războiul psihotronic, care manipulează puterea Poftei. Aceasta stare de fapt se observă cel mai evident în starea sufletească cataleptică a tineretului emo sau în cea anarhică a unei frustrări generale şi nenumite care stăpâneşte toată generaţia anilor 80. Lipsa de “chef”, de direcţie, de sens al vieţii, nu sunt rodul unei educaţii atee (vom vedea noi rodul unei asemenea educaţii în copiii de astăzi, pe care îi educăm să fie fiare şi nu oameni), ci sunt doar efectul unei desfrânări din toate punctele de vedere care a cuprins lumea după al doilea război mondial, în vremea experimentelor care au clădit un zid de uitare a firescului şi de sete pentru un mereu nou nefiresc.

– blasfemierea, care perverteşte puterea Mânioasă. Valorile sfinţeniei (Viaţa, Iubirea, Binele, Adevărul, Frumosul) sînt sistematic eliminate din educaţie, din legislaţie, din preocuparea social-politică şi culturală. Înlocuindu-se valorile absolute cu valori relative[12] şi respectul faţă de Dumnezeu cu o generală lipsă de respect de sine, de semeni şi mai ales de Dumnezeu, simţul dreptăţii, al discernerii şi dragostea de adevăr sînt înlocuite cu o atitudine general hulitoare, care urăşte până şi IDEEA de sfinţenie. De la cele mai primitive popoare, până la cele mai înalte cugete ale omenirii, respectul faţă de cele sfinte este intrinsec sufletului, iar batjocorirea celor sfinte este semnul unei profunde anomalii. E greu de crezut ca anomalia aceasta, înfierată şi marginalizată de toate popoarele de-a lungul istoriei, să devină pandemică dintr-o dată. Pandemia în primul rând e conştientizată şi de cei afectaţi, şi de cei neafectaţi. Iar apoi, stârneşte groaza, alarmarea tuturor, antrenează pe toţi la luptă împotriva ei. Dar plaga necredinţei şi a hulei îndrăzneşte să se numească normă[13]! Toate cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ca omul să vadă deşertăciunea răului şi să se întoarcă la cele bune! Încercarea de a-L scoate pe Dumnezeu din sufletul omului nu este nouă, dar parcă niciodată nu s-a făcut mai sistematic, mai extins, mai rafinat în felurile ofensei. Deşi toate religiile lumii sunt atacate, (în special cele contemplativ mistice, pentru că nu sunt compatibile cu ideologia utilitaristă), cu excepţia celor sădite de evreii necreştini care sunt promovate (prin forma lor diluată, francmasoneria), se atacă în primul rând Ortodoxia şi Tainele ei. Dacă furia necredinciosului se îndreaptă mai cu sete către ceva, acela este Botezul. El este uşa prin care se iese din întuneric şi se intră în lumină, se iese din împărăţia morţii şi se intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Textul Tainei Botezului ar trebui citit şi publicat cât mai răspândit, ca să ne fixăm bine în suflete ce Taină uriaşă este aceasta.

Ecumenismul, fiind o eroare uşor de detectat pentru cei ce cugetă drept, aşadar mai cu seamă pentru Sfinţi, a fost în ultima sută de ani de nenumărate ori combătut, astfel ca orice om cu minte lucrătoare şi cu credinţă dreaptă să-l poată respinge. Pus ca stindard noului stat global, ecumenismul sfidează în primul rând prin aceea că pângăreşte ideea de Iubire între oameni, iubire care în definiţia ecumenistă se demonstrează nu prin jerftă supremă pentru adevăr, ci prin jertfirea adevărului ca ‘dovadă a unităţii’ între cei ce stau împotriva sa[14]. Ecumenismul este propulsat şi pentru aceea că menţine ideea de ‘libertate de expresie’ prin însăşi îngăduinţa cu care nu se sinchiseşte că a fost şi este combătut, (cu alte cuvinte, fiecare e liber să vorbească singur), ba din cerneala cursă să-i stingă otrava ea-şi ţese nestingherit trupul sterp al retoricii corectitudinii politice aşezată în loc de dogmă.

Însă reala religie globală, anti-creştinismul irigat prin lucrările magiei care-şi arborează sieşi şi celor ce-i cad în mreje, culorile păcii sale false, prin ideea că ceea ce este nevăzut este şi necreat, a rămas necombătută[15]. Cei ce nu-şi dau seama că au un interior, cum oare vor pricepe atacurile asupra arhitecturii interiorului! Dar cei ce ştiu că-l au, nu-şi pun întrebarea de la Cine? Iar cei ce ştiu de la Cine, nu se gândesc că Acela îl atotcunoaşte şi că-I sunt datori cu neprihănirea?

Poate că Dumnezeu voia, îngăduind Prigoana Comunistă, ca prin sămânţa duhovnicească a muceniciei unei întregi generaţii drept-credincioşi, aşa cum cei douăzeci de mii de prunci au anunţat venirea lui Mesia, noii mucenici ai Ierusalimului ceresc să anunţe vremurile cernerii. Dacă Îngerul din vedenia lui Iezechiel măsura Ierusalimul cu măsura unei perfecte simetrii a celor ce vor fi, glasul trâmbiţei mucenicului Justin Pârvu mărturiseşte împotriva unei măsurări nedrepte, nedemne, neadevărate, neveşnice, nedumnezeieşti, prin sistemul de măsurare a omului şi a omenirii care este semnul venirii numărului numelui fiarei. Deşi cei vicleni acuză mesajul său ca fiind “neortodox, panicard”, etc., mesajul mucenicului este acelaşi cu al tuturor proorocilor, cu al tuturor sfinţilor, cu al tuturor dreptcredincioşilor din veac, cu al lui Dumnezeu Însuşi: POCĂIŢI-VĂ CĂ S-A APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR!

Văzând cu duhul lucruri de negrăit, de nesuportat nici chiar pentru sufletele tari, despre chinurile sufleteşti ce vor fi, despre iadul ce şi-a căscat gura cea nesăţioasă către lume, şi care scuipă ameţitoarea miasmă a închinării la idoli, mucenicul a văzut că dincolo de cojile ca de ceapă a minciunilor ţesute de cel rău lumii străluceşte biruitoare Lumina Învierii lui Hristos. Îngerul a strigat prin buze de om: “S-au apropiat vremurile! Fugiţi din calea mâniei şi a osândei veşnice”! Din pieptul în care şi-a sălăşluit iubirea de Adevăr şi unde Adevărul Şi-a făcut sălaş, el strigă celor ce cred: „fiţi Vii, fiţi fii ai Celui Viu, fiţi răstigniţi ai Celui Răstignit şi înviaţi ai Celui Înviat, fiţi treji ai Celui ce vede toate şi străpungeţi cu iubirea voastră cerul negru al zilelor numărate să cadă, primiţi în duhul vostru o singură şi veşnică pecete: pecetea Duhului Sfânt”. Amin. Amin.

Modul raportării la un sistem nu contează în chip decisiv, câtă vreme există raportare. Tocmai aici este diferenţa între Eva, care s-a raportat la ispitire împotrivindu-se: „nu, şarpe, Domnul a zis să nu mâncăm”!, faţă de Preacurata şi Preasfânta Fecioara Maria, Maica Dumnezeului nostru, care nu s-a raportat, toată viaţa ei, decât la Dumnezeu! Ea numai cu El vorbea, numai Lui Îi exista! Iar când satana a vrut să-L ispitească pe Hristos cu bogăţia, cu slava şi cu puterea lumească, răspunsul Domnului a fost: scris este: Domnului Dumnezeu Unuia să-I slujeşti şi numai Lui să te închini. Domnul a răspuns şi ca să zdrobească îndrăzneala ispititorului amintindu-i însuşi motivul căderii aceluia, şi ca să arate oamenilor că Scriptura conţine armele cuvintelor vii care sunt scut şi tărie împotriva răului. Nu este al creştinului să se împotrivească celui rău în mod direct decât străduindu-se să fie cât mai aproape de Dumnezeu, prin rugăciune cu credinţă şi jertfire de sine din iubire de Dumnezeu şi de oameni. Numai Iubirea biruie orice. Rugăciunea pentru vrăjmaşi surpă urzelile lor. Iertarea şi nerăutatea ne ţin sub Acoperământul Maicii Domnului, liman celor înviforaţi, şi turn nebiruit. Pavăza noastră este Dumnezeu Însuşi.

Credincioşii ştiu bine că nu este compromis, că nu poţi sluji la doi domni, dar mulţi dintre ei, când se discută despre a primi sau a nu primi identitatea nouă, necreştină, pretind că nici nu-şi dau seama că e vorba de doi domni! Nu este nevoie de daruri naturale sau duhovniceşti deosebite pentru cineva să înţeleagă că dacă te lepezi de un crez, îi eşti trădător! Că dacă te lepezi de cetăţenie, ca să scapi de îndatoriri, nu mai beneficiezi nici de drepturi! Că dacă, precum El a spus în Evanghelie, te lepezi de Hristos în viaţa trecătoare, te lepezi de El în viaţa veşnică! Oare este cineva care să spună că nu înţelege acestea? Adevărul este mai important decât vremelnica gură prin care Se mărturiseşte sau Se defaimă, şi chiar El va judeca atât mărturisirea Sa cât şi defăimarea Sa de către fiecare în parte. Adevărul, aflat chiar prin gura tâlharului de pe cruce, în fiecare zi luminează cugetele celor pierduţi, către calea lui Hristos Mântuitorul. Cel ce crede întru Numele lui Iisus Hristos şi primeşte Botezul întru Sfânta Treime, este mântuit “iar la Judecată nu va veni”. Chipul sfinţit primit prin credinţă şi pecetluit prin Botez, printr-un nume nou întru Numele lui Hristos este mărturia mântuirii acelui suflet, iar cine-L schimbă ca Iuda pe cei treizeci de arginţi ai lumii se leapădă de mântuire.

În contextul românesc materialist, plictisit de sine şi căldicel, cauzele pentru care închinarea la idolul Număr e în pericol să devină lege, sunt:

– necredinţa în existenţa sufletului şi în cea a vieţii după moarte. Cine nu-şi preţuieşte sufletul îl vinde pe nimic. Cine nu se gândeşte la starea sufletului după moarte se gândeşte numai la confortul acestuia în viaţa de până la moarte.

– necredinţa în existenţa lui Dumnezeu şi în Împărăţia Sa. Dacă omul se crede propriul creator şi stăpân, nu mai vede că făcând astfel dă altora libertatea de a face aşa asupra sa, căci cine se ştie al lui Dumnezeu nu mai este rob sieşi sau altcuiva

– necredinţa în dogma ortodoxă: Dumnezeu veşnic în Sfântă Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi Dumnezeu Fiul Întrupat Iisus Hristos Om-Dumnezeu, şi necredinţa în autoritatea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Predanii. Cine crede că omul este făcut pentru a fi fiu al lui Dumnezeu, automat nu mai crede în supremaţia autorităţii lumii acesteia, dar se supune ei când aceasta se cârmuieşte întru Dumnezeu. Supunerea, smerenia, îndelunga-răbdare creştinului este prost înţeleasă de român şi întotdeauna speculată de cei ce urăsc Biserica, ţara şi neamul acesta. Aşişderea, precum învaţă Însuşi Domnul, supunerea şi ascultarea datorate slujitorilor bisericeşti sunt condiţionate de ortodoxia învăţăturii acelora. Asta înseamnă a ne face datoria de a cunoaşte învăţătura ortodoxă.

– necredinţa, necunoaşterea, sau înţelegerea greşită a aspectelor despre Judecată, venirea antihristului, a doua Venire a lui Hristos, învierea sufletelor, şi viaţa veşnică în rai sau în iad, sau, mai grav, propovăduirea greşită a acestor dogme de către preoţi nepregătiţi. Ni se scrie că în multe parohii, preoţii predică insistent despre acceptarea actelor biometrice cu microcip, prin care creştinii îşi referă identitatea la Cezarul şi nu la Hristos, fără ca preoţii respectivi să şi argumenteze dogmatic ceea ce promovează, impunând credincioşilor “să facă ascultare” dar nerăspunzându-le la întrebările esenţiale: dacă noua identitate este închinare la idoli, dacă leapădă Taina Botezului, şi dacă anulează astfel toate Tainele Bisericii. Răspunsuri s-au tot emis disparat de către dreptcredincioşii de pretutindeni, dar încă nu avem un canon care să exprime în mod limpede ce şi cum. Poate că luate împreună mărturiile Scripturii, Tradiţiei, Vieţilor Sfinţilor, cuvioşilor, pustnicilor, preoţilor, şi monahilor care mărturisesc întru Duhul Sfânt acestea, pot constitui temporar, pentru aceste vremuri, autoritatea unui Sobor.

– neştiinţa şi uitarea (Numai cine nu a gustat Duhul Sfânt nu se teme că-L pierde, şi numai cine a uitat de Dumnezeu se poate crede propriul stăpân. “Frica de Domnul este începutul înţelepciunii”.)

– nelucrarea conştiinţei, din pricina îngreuierii patimilor

– reaua-voinţă, din supunerea către puterile întunericului

Aşa numita “nouă paradigmă” cu avatarul ei numeric răsuceşte osatura conceptuală Creştină, ducându-i conturul vertebrelor către un alt răsturnat adânc, transformându-le în străluciri ale întunericului celui proorocit. Termenii evlaviei înseşi îşi primesc o definiţie inversă, ca o parodiere a darului Adamic de a numi întru Adevăr fiecare din cele create de Dumnezeu. Ar fi fost nevoie astăzi mai mult ca niciodată de un dicţionar care să fixeze conţinutul cuvintelor, precum sînt ele înţelese în Duhul Sfânt. Scriptura însăşi este acest dicţionar al veşniciei.

Iertaţi-mă, fraţilor. Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale voastre, mă rog fierbinte ca întreg neamul lui Hristos, de orice naţie, şi mai cu seamă cei sub oblăduirea aceluiaşi Înger cu mine, adică Românii de pretutindeni, să iubească harul lui Dumnezeu şi să fie înţelepţiţi de El, şi, pentru Mila Lui nesfârşită, în loc să fim morţi chiar de şi trăim, să fim vii chiar de am şi muri. Pocăinţa este calea negreşită către Împărăţia cerurilor care este înlăuntrul nostru. Doamne, Dumnezeul nostru, Care eşti îndelung-răbdător şi mult-milostiv, deşteaptă conştiinţele române, întru slava Numelui Tău, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[1]Antropologia, oricât de forţat dezavuată ar fi (în acest moment istoric) de organicitatea cu care trebuie să abordeze fiinţa umană ontologic religioasă, ar trebui, dacă ar fi sinceră, să recunoască, cel puţin fenomenologic, structura trihotomică a omului în trup-suflet-duh, nu numai ca grad de concentrare a energiei precum o fac noile direcţii ale fizicii speculative post-einsteiniene (eretice, desigur, fiindcă lucrurile văzute şi cele nevăzute, cele deduse şi cele experiate, nu diferă doar ca grad de coagulare sau mod de rarefiere a materiei!, deci nu e vorba de o nouă doctrină emanaţionistă) ci ca fiind diferite substanţial.

[2] Ştiinţa fără conştiinţă este lucrarea urii faţă de adevăr.

[3] sau ne-religios, căci religie înseamnă împreună legare întru o credinţă în Dumnezeu

[4] Aici şi Papa, care se consideră înlocuitor de Dumnezeu, care cere închinare mondială şi care predică exclusivitatea vieţii pământeşti, are un mare rol în răspândirea acestei idei anti-creştine. “Anti” înseamnă şi „împotriva”, şi „în loc de”.

[5] Teoria filamentelor luminoase, sau teoria co-haosului sunt de domeniul purei speculaţii, şi nu le vom da aici refutaţii ortodoxe. Orice idee se poate construi într-un sistem de gândire, dar aceasta nu-i demonstrează realitatea, veridicitatea.

[6] cuvinte profetice ale gânditorului dan coridaleu („nazad”, 1987)

[7] Hristos a dăruit lumii nu doar cunoaşterea adevărului, până atunci doar prefigurat, ascuns, ci a dat viaţă veşnică, ori viaţa este mult mai mult decât cunoaşterea.

[8] Orice psihism new age, orice stare aşa zis mistică indusă de droguri psihedelice, iar pentru creştin, orice înşelare duhovnicească. De pildă glossolalia: acest dar al Duhului Sfânt face mesajul duhovnicesc inteligibil indiferent de limba grăită, pe când aşa numita vorbire în limbi a sectarilor nu numai că nu are mesaj inteligibil tuturor, dar nici măcar cel ce grăieşte nu ştie ce zice.

[9] “Dacă nema putirinţa, ce mai titireşti gâlceava?” – Anton Pann.

[10] Viaţă în sine însuşi are numai Dumnezeu. Omului i se DĂ.

[11] Mistica este mai presus de raţiune, nu negând raţiunea!

[12] În colaborare cu ecumenismul

[13] Ca şi cum canceroşii ar decide că necanceroşii sînt anormali, şi trebuie stârpiţi. Aşa şi cu dictatura „mândriei” homosexualilor asupra heterosexualilor, aşa şi cu ofensiva feministelor asupra oamenilor de bună credinţă care ştiu că bărbatul şi femeia nu sunt în competiţie sau vrăjmăşie decât dacă nu sunt în Har, ci sînt complementari.

[14] Însă ştim că Iubirea nu poate fi despărţită de Adevăr, iar Adevărul de Unicitatea Sa.

[15] Ştim că încercarea noastră emasculată nu se ia în considerare decât la Judecată. Spunea părintele Simeon Berven: „dacă te vor acuza vreodată că eşti creştin, îngrijeşte-te din timp să aibă dreptate!”

Prima parte: Noua paradigmă: către o religie a numărului. Comentarii la Raportul CIA-DARPA “Recunoasterea Biometrica: Provocari si Oportunitati” – “Biometric Recognition: Challenges and Opportunities”

Vezi si Dictatura Biometrica

• Share
• Tweet
• Pin
• Email