Victor Roncea Blog

În ianuarie 2001, Tismăneanu dădea asigurări americanilor că noul regim Iliescu-Năstase nu e un regim neocomunist

Vladimir Tismăneanu stucheşte în cenuşa reputaţiei lui Adrian Năstase de parcă nu tot el ar fi pompat cândva din considerabilele-i foale pentru a aţâţa flăcăruia reputaţiei “euro-atlantice” a primului-ministru PDSR Năstase.

Săptămâna asta, dl Tismăneanu compune ode liderilor ţărănişti trecuţi prin închisori (Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şamd) şi rechizitorii staliniste la adresa lui Năstase. Dar istoria recentă ne arată că a existat la un moment-dat şi un Tismăneanu care îl lăuda pe Adrian Nastase şi îi critica pe liderii ţărănişti trecuţi prin închisori. La acea vreme, Năstase era prim-ministru, iar veteranii PNŢCD erau la apusul carierei politice. Să comparam cele două momente.

Într-o serie de 3 articole publicate in intervalul 5-8 ianuarie 2014, Vladimir Tismăneanu scrie despre foştii deţinuţi politici ajunşi lideri ai PNŢCD:

“Gratie lui Corneliu Coposu, Ioan Barbus, Serban Ghica si Ion Diaconescu, spre a-i numi doar pe acesti oameni admirabili, traditia PNT a supravietuit, a continuat sa pulseze in adancuri, in pofida represiunii securiste si a falsificarilor propagandistice. Atunci cind Romania a iesit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a stiut sa reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor disparutului, nu insa si defunctului PCR […] Cind am spus ca decesul lui Corneliu Coposu a insemnat sfaristul epocii eroic-principiale a Conventiei Democratice, aveam in vedere ca pentru Ion Iliescu si partizanii sai, dl. Coposu simboliza o viziune complet diferita de a lor privind trecutul, prezentul si viitorul Romaniei. Exigentele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv pozitia monarhista, deci respingerea diktatului bolsevic din 30 decembrie 1947, dadeau cosmaruri nomenklaturii resuscitate si tot mai insetata de revansa […] Cind m-am referit, intr-un volum de dialoguri cu Mircea Mihaies, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam in vedere verticalitatea sa nedezmintita” (Corneliu Coposu, liderul moral al Romaniei (Updated) , 5 ianuarie 2014 )

În contrast cu deţinuţii politici PNŢ, deţinutul de drept comun Năstase e înfierat castrator:

„Cate nu se pot intampla in zece ani? Lumea ii era deschisa in 2004 […] Vizita Casa Alba. Se visa lider mapamondic. A urmat infrangerea din alegerile prezidentiale, neasteptata, socanta, dureroasa precum o operatie fara anestezie. Nu si-a mai revenit din acea trauma. A tot incercat sa traga sfori, dar nici Mircea Geoana, nici Victor Ponta nu s-au sinchisit de povetele lui. Au venit procesele, acuzatiile de spaga, de mita, de poltronerii ordinare. S-a prabusit jalnic de pe soclul pe care se insurubase candva asemeni unui caudilloindragostit de sine si de glorie. Dramolete de periferie, kitsch, vanitati de parvenit mediocru […] Nu, Adrian Nastase nu e “detinut politic”. Nimeni nu i-a reprosat d-lui Nastase optiunile sale politice. A fost condamnat pentru infractiuni de drept comun, nu pentru imaginare delicte politice. Dar infractiunile sale ar fi fost de negandit fara statusul de sultan de care a beneficiat in perioada cand Iliescu l-a uns premier. Cum imi scrie un bun prieten: “A fost o vreme cand acest individ se credea faraon, cand trepadusii de casa incepeau sa-i dedice ode, cand democratia parea paralizata pe vecie in aceasta tara. Lumea uita, dar 2000-2004 au fost ani cranceni pentru Romania.”” (Cand crezi ca totul iti este permis: Domnul Nastase si sluga sa Ponta (Updated) , 6 ianuarie 2014).

Din următorul articol aflăm că Năstase a fost un pur produs iliescian-fesenist:

„Ca si amicul sau din epoca, asistentul de la “Stefan Gheorghiu” Adrian Severin, a devenit rapid membru al “noii” elite post-decembriste. Cei doiu au optat diferit in anii ce-au urmat: Adrian N. a ramas in barca lui Iliescu, Adrian S. a imbratisat o linie vag-reformista si s-a aliat cu Petre Roman. Din acel moment, prietenia lor s-a surpat definitiv […] Era una dintre sperantele esalonului doi al PCR. Iliescu i-a fost mentor ideologic si naș politic. Adica, Godfather. A aparat si a justificat toate abuzurile feseniste.” (Imparatul oualor: Contributii la portretul lui Adrian Nastase (Updated) , 8 ianuarie 2014).

Pe 9 ianuarie 2001 însă, în cadrul unei conferinţe susţinute la Wilson Center şi mai apoi al unui articol publicat împreună cu Gail Kligman în East European Constitutional Review, dl Tismăneanu analiza rezultatele alegerilor din 2000, în urma cărora Ion Iliescu a ajuns preşedinte şi Adrian Năstase, prim-ministru. Dl Tismăneanu dădea asigurări americanilor că noul regim Iliescu-Năstase nu e un regim neocomunist, că alegerile din 200o au „consacrat decesul învechitului, osificat ideologic PNŢCD”, şi că Adrian Năstase, alături de Adrian Severin, reprezintă în PDSR o direcţie diferită de cea a lui Ion Iliescu, direcţia „modernizatoare”, „mai tânără, pro-Occidentală, pro-piaţă şi pro-intelectuală”. Odată cu înnoirea PDSR, Tismăneanu preconiza şi o înnoire a PNŢCD, care „se va descotorosi probabil de anacronicii „seniori” a căror principală sursă de legitimitate a fost că au suferit în închisorile comuniste”. [1]

Citind şi citând intervenţia de mai sus a dlui Tismăneanu, profesoara de ştiinte politice Milada Anna Vachudova (University of North Carolina at Chapel Hill) susţinea în cartea Europe Undivided: Democracy, Leverage, and Integration after Communism (Oxford University Press, 2005) că Iliescu şi cu Năstase sunt reformişti şi democraţi: „Instalaţi din nou la putere, Iliescu şi PDSR s-au comportat diferit decât au făcut-o în cei şapte ani de domnie anterioară […] Guvernul, alcătuit de premierul Adrian Năstase din aripa reformatoare a PDSR, a fost lăudat de Banca Mondială, de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi de Comia Europeană pentru modul în care a trecut la accelerarea reformelor economice stagnante. Guvernul a făcut paşi importanţi către privatizarea băncilor de stat, lichidarea fabricilor ineficiente şi atragerea capitalului străin. Datorită şi acestor măsuri, economia a început să crească după 2000, după stagnarea din perioada 1997-1999 […] Pe ansamblu, Vladimir Tismăneanu a susţinut că Iliescu a învăţat să se comporte ca un adevărat democrat. După patru ani în care şi-a luat foarte în serios rolul de lider al opoziţiei, intoarcerea lui la putere e legitimă,” concluziona Vachudova la pagina 213 pe baza analizelor lui Vladimir Tismăneanu şi Vladimir Tismăneanu&Gail Kligman citate de mine în mai sus.

La 1 octombrie 2003, The United States Helsinki Commission a ţinut o audiere dedicată situaţiei din România şi progreselor înregistrate în vederea integrării României în NATO. La audiere au participat, din partea României, Renate Weber, preşedintă a Fundaţiei Soros, Livia Plaks, director executiv al Proiectului pentru Relaţii Etnice şi „Dr. Vladimir Tismaneanu, Director of the Center for the Study of Post-Communist Societies at the University of Maryland”. Cu acea ocazie, dl Tismăneanu a declarat ca România „se mişcă în direcţia bună,” că „are partide politice adevărate, are o economie de piaţă – încă imperfectă, încă afectată de corupţie – şi are o societate civilă”. Tismăneanu a precizat că „meritul pentru aceste realizări revine actualului partid de guvenământ, PDSR, reprezentat de Preşedintele Ion Iliescu şi de Prim-Ministrul Adrian Năstase şi fostului preşedinte Emil Constantinescu”.[2]

Pentru a înţelege ce anume presupunea „modernitatea” lui Adrian Năstase, trebuie să recurgem la cartea Fantasies of Salvation (Princeton University Press, 1998), în care Tismăneanu apără nomenclatura şi securiştii care se convertesc la economia de piaţă şi condamnă opoziţia ţărănistă ca fiind potenţial totalitară datorită anticomunismului ei. Adevăratul drum spre democraţie, precizează Tismăneanu, constă în „convertirea” torţionarilor la „economia de piaţă”, convertire care e „cu siguranţă mai puţin periculoasă pentru viitorul liberal al acestor societăţi decât orice încercare de a instituţionaliza pedepsirea colectivă” a torţionarilor în numele „anti-comunismului primitiv şi tâmp” al unor partide „răzbunătoare” precum PNŢ, care susţineau punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. [3]

Astăzi, dl Tismăneanu scrie: „Cind m-am referit, intr-un volum de dialoguri cu Mircea Mihaies, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam in vedere verticalitatea sa nedezmintita”. Probabil că pe dl Tismăneanu îl lasă memoria. Pentru că 1995-96, în volumul de dialoguri Balul Mascat, Tismăneanu critica liderii PNŢ-PNL pentru „lipsa de maturitate” de care au dat dovadă în încercarea lor de a se împotrivi lui Ion Iliescu. Astfel, conform dlui Tismăneanu lupta dintre Iliescu si opozitie (condusă de PNŢCD) ar fi fost una dintre „bolşevicii-bolşevici” (FSN) şi „bolşevicii-antibolşevici” (PNŢ). Conform dlui Tismăneanu, „radicalismul” opoziţiei era nejustificat: „Nuanţa morală trebuia să fie şi una a toleranţei şi a amînării scadenţelor. Anumite puncte importante puteau fi lăsate pe seama unor comisii de stabilire a adevărului, alcătuite de istorici, personalităţi intelectuale care să gândească tranziţia în termeni de compromis istoric, mai degrabă decît de conflict […] Ceea ce cred că s-ar fi putut realiza, în special după 1992, ar fi fost nu ideea de reconciliere, care e o etichetă găunoasă, ci coabitarea” (Vladimir Tismăneanu, Balul mascat: Un dialog cu Mircea Mihăieş, Iasi, Polirom, 1996, p. 19-21.)

Un bun exemplu de coabitare cu neobolşevicii denunţaţi fără încetare de când au pierdut puterea în favoarea lui Băsescu ne oferă în 2003 dl Tismăneanu în cartea de convorbiri cu Ion Iliescu, carte în care Tismăneanu vorbeşte iarăşi de „rigiditatea” (stiffness) opoziţiei lui Corneliu Coposu şi a anti-comuniştilor din partidele istorice care, după cum spune Ion Iliescu aprobat de Tismăneanu, au dat dovadă de „schematism, primitivism” în anti-comunismul lor. (Ion Iliescu interviewed by Vladimir Tismăneanu), Communism, Post-Communism and Democracy: The Great Shock at the End of a Short Century, Boulder, East European Monographs, 2006, p. 41.).

Ceea ce e important de reţinut nu e inconsecvenţa lui Vladimir Tismăneanu, ci rolul pe care l-a jucat şi îl joacă mercenariatul politic în distrugerea României. Publicate în România, giruetele ideologice ale dlui Tismăneanu amuză, debusolează şi invită la cinism şi amoralism politic. Publicate în limba engleză, pentru uzul experţilor şi oamenilor politici, aşa-zisele „analize” ale dlui Tismăneanu pot deservi profund intereselor naţionale ale României. Şi pun sub semnul întrebării luciditatea şi buna-credinţă ale aliaţilor noştri americani care se folosesc de asemenea informaţii otrăvite pentru a lua decizii în privinţa României.

Note

[1] „The results of the presidential and parliamentary elections in Romania in November- December 2000 came as a surprise to those unaware of the sharp decline in popularity of both President Emil Constantinescu and the Democratic Convention (CDR), the coalition that swept him into office in the November 1996 elections. The return of Ion Iliescu and the PDSR (Partidul Democratiei Sociale Romane) to presidency and government may be called a “velvet restoration” (to use Adam Michnik’s concept): but it is not a return to the big party, quasi-authoritarian, “neo-communist” regime (or Iliescu I) that followed the collapse of Leninism in December 1989 […] The victors of 1996 lost quite pathetically the elections of 2000. The real cause of the defeat was the inconsequential, indecisive and faltering nature of the reforms initiated, but not truly implemented by the three governments under the Constantinescu presidency. The 2000 elections consecrated the demise of the old-fashioned, ideologically ossified PNTCD […] It is clear that there is a generational gap within the PDSR: Iliescu and his close friends (Oliviu Gherman or Nicolae Vacaroiu) are in many respects an anachronism, to the extent that their political formation and much of their life coincided with the illusions about the reform ability of Leninist regimes as well as the nationalist fantasies of Ceausescu’s times. Adrian Nastase, born in 1950, represents a different age and cultural group. It is likely that the PDSR, which is far from being a completely homogenous unit, will evolve and even split along these lines: on the one hand, anti-Western, anti-market, and anti-intellectual traditionalists, not essentially different from the PRM in terms of authoritarian nostalgias and nationalist mindset, and on the other hand the modernizers […] Second, the old PNTCD has ceased to exist and a reconstructed, indeed new formation will most likely emerge that will get rid of the anachronistic “seniors” whose main legitimacy was the fact that they had suffered in communist jails (in January 2001, the PNTCD Congress elected philosopher Andrei Marga, a former Minister of Education, University of Cluj Rector, and WWC fellow, as its new chairman).” (Vladimir Tismaneanu, 225. Romania’s First Post-Communist Decade: From Iliescu to Iliescu , https://www.wilsoncenter.org/publication/225-romanias-first-post-communist-decade-iliescu-to-iliescu ).

Vezi şi Vladimir Tismăneanu, Gail Kligman, „Romania’s First Postcommunist Decade: From Iliescu to Iliescu” (East European Constitutional Review, vol. 10, nr. 1, Winter 2001): „A clear generation gap exists within PSDR: Iliescu and his close friends (Oliviu Gherman or Nicolae Vacaroiu) are in many respects anachronisms, in that their political socialization and much of their lives were influenced strongly by Khruschevite and Gorbachevite illusions about the reformability of Leninist regimes. Adrian Nastase, now prime minister, was born in 1950, and represents a different age and cultural group. It is likely that PSDR, far from being a completely homogeneous entity, will evolve and even split along these lines: on the one hand, the traditionalists who do not fully embrace the West, the market, or intellectuals (and who, in certain respects, share some of GRP’s nostalgia for authoritarian rule and nationalist perspectives); and, on the other, PSDR’s younger, pro-West, promarket, and prointellectual modernizers. (Here, we note that Adrian Severin, a former foreign minister in Victor Ciorbea’s first post-1996 cabinet, later joined PSDR and is now a member of parliament.)” (https://www1.law.nyu.edu/eecr/vol10num1/features/romaniafirstpostcomdecade.html ).

[2] „Tismaneanu maintained that credit for these achievements in Romania must be given to both the current ruling party–the Party of Social Democracy (PSD), represented by President Ion Iliescu and Prime Minister Adrian Nastase, and also to former President Emil Constantinescu, who served from 1996 to 2000.” Conform dlui Tismăneanu, sub ocârmuirea celor trei oameni politici, România se afla în plin proces de „consolidare a democraţiei” şi de apropiere de integrarea in NATO şi UE (ROMANIA: MOVING TOWARD NATO AND THE EU,  ).

[3] “Letting the former tormentors and hacks enjoy the benefits of a democratic order without expressing any repentance is both frustrating and demeaning. On the other hand, their conversion to free-market entrepreneurship is certainly less dangerous for the liberal future of these societies than any attempt to institutionalize collective punishment […] Commitment to this individualistic approach is precisely the indication that the post-communist order may be truly liberal rather than crudely and mindlessly ‘anti-communist’” (Vladimir Tismăneanu, Fantasies of Salvation, 58) Şi din nou Tismăneanu: “Vindictive and moralizing, the rhetoric of decommunization championed by the anti-Iliescu opposition failed to generate mass support and had to be toned down […] In its radical form, the myth of decommunization maintains that only by instituting retroactive justice, bringing former communist leaders to trial, or barring them from holding public office for a certain amount of time, will these societies be able to exorcise their demons. It is a vengeful myth whose fulfillment would presumably create a community of presumed just avengers versus a minority of villains and rascals. It is based on the assumption that communist society was divided into two main groups: them and us. It hyperbolizes the resilience of the former communists and obfuscates the true dangers faced by the new democracies. Indeed, the main risk these days is not the restauration of the communist ideocracy but the resurgence of the old system’s authoritarian and malignantly corrupt practices” (Vladimir Tismăneanu, Fantasies of Salvation, 17).