Argumentele teologice care au stat la baza poziţiei Greciei în anul 1997 au fost oferite sinodului de marii duhovnici athoniţi care au sprijinit descoperirile dumnezeieşti ale Sfîntului Paisie Aghioritul, recent canonizat. Următoarele fragmente sînt transcrise din înregistrările audio (publicate la sursa) efectuate în Muntele Athos în luna Mai 2008 de un duhovnic român:
(…)
Pr. Aristide: Cipul nu este pecetea. Cipul e doar pentru a şti tot despre noi. Prin cip înlesnesc pecetluirea. Cipul e chiar pasul înainte de ultima treaptă care este pecetluirea.
Atunci omul, dacă acceptă, este despărţit de Hristos!
Pr. Aristide: Primind aceste acte, e ca şi cum l-am lua pe diavol lângă noi. Nu e lepădare direct, dar îi dai lui toate drepturile. Mai ales funcţionarii publici, profesorii, vor trebui să le ia. Uite aşa ne strâmtorează din toate părţile, ca să ne lege. Dar Dumnezeu poate întoarce (răsturna) toate acestea. Şi războiul. După cum se văd acum lucrurile, către acolo merg: să ne adune. Nu trebuie să luăm cipuri şi acte din acestea. (…)
Integral la Petru-Voda.Ro
Si un video “la zi” de la BBC:
Am vrut sa postez comentariul de mai jos la unul dintre bloggerii Adevarul. Dar intrucat imi cereau si numarul de la pantof am ales sa-l public la dvs. Sper ca nu-i bai!
Citind articolul bloggerului A. Pleşu pe tema cipurilor rămâi perplex de profunzimea, de flerul, de vastitatea viziunilor lipsă. Ca de obicei, spectrul gândirii maestrului e surprinzător de bine punctat, adică de restrâns la posibilităţile sale spirituale. Ca gnostic, ar fi putut fi mai amplu, mai proaspăt, însă dac-ar fi riscat asemenea elanuri s-ar fi dezis de ceea ce-l face unic. Paragrafele nu curg, nu lunecă, dacă nu „derapează”. Ce s-ar fi făcut fără acest verb ingeniosul scriitor de apocrife? Sisifica sinapsă, şerpuind alene din adânc, reflectă „derapaje” ontice, morbul zădărniciei trudite. Cu ritm autosugerat de hipotensiv, frazele luminătorului patriei vin să aline crasa lipsă de splendoare de care nobilul dumisale condei acuză cu studiată inducţie slujitorii unui Absolut rămas intangibil lui. Nu e taman etic nici că vedem, nici că ne facem că n-am văzut aspecte dureroase pentru un breslaş care încearcă fără succes să le fardeze. Situaţia reclamă compasiune, şi o şi primeşte prin aceea că, din bonomie, nu-l ignorăm: o dată la cincinal îi validăm existenţa reiterându-ne mirarea faţă de statornica sa sterilitate, ca şi faţă de trademarkul său filosofic – confuzionismul. Să confunzi, ca pretins om (de cultură), presa de senzaţie cu credinţa, revelaţia cu superstiţia, spiritul cu materia, etc., e un lux pe care un confrate precum bunăoară Culianu nu şi-l permitea, oricât i-ar fi plăcut şi lui să şteargă conceptul de religie din mintea aproapelui. De aceea, cu riscul de a nu fi la modă, mulţi îl preferă pe Nae Ionescu, pentru care contrapunerea culturii faţă cu Misterul e o blasfemie, sau pe Henry Corbin în original, decât să-l intuiască în exerciţii homeopatice ale scriitorilor de partid, că din faţa evlaviei dlui Pleşu până şi Duhul Sfânt Se retrage respectuos. Sigur, are mare dreptate să se indigneze faţă de argumente ridicole, cu grijă selectate să fie mai stupide decât însăşi observarea stupizeniei lor (învârte buzduganul ca să omoare o muscă). Unii se uită la microscop ca să descopere tainele universului, alţii îşi analizează unghia de la degetul mic, eventual o urmăresc cum creşte poetic ca firul ierbii. O nemiloasă cecitate s-a abătut asupra domniei sale, (un fulger ar fi o nedreaptă risipă de energie) dacă a ajuns să se oftice nu numai pe preocupările temporar nelibidinoase ale presei de senzaţie care-l trece astfel cu vederea, dar mai ales pe faptul că Dumnezeu face minuni. Să tacă, domle, prorocii şi apostolii, şi Hristos să nu mai facă atâtea minuni, că se irită dl Pleşu.
Foarte interesant… Sa mai treceti pe-aici!