August 12th, 2010 
VR 
Una dintre marile acuze aduse sistemului comunist era aceea că îşi rescrie anual propria istorie.
Pentru obişnuiţii cu istoria comunismului, ştim că tovarăşi cândva acceptaţi dar deveniţi cu timpul indezirabili erau eliminaţi din manuale, din cărţi de istorie, ba chiar mai mult, imaginea lor dispărea şi din pozele colective.
Disidenţii închipuiţi de la noi procedează întocmai. În continuarea cercetărilor mele am descoperit două cazuri flagrante de modificare a trecutului: Herta Müller şi Daniela Crăsnaru. Una premiantă Nobel, iar cealaltă deputat PNL şi, până nu demult, editorialistă la „Adevărul”. Şi amândouă oferă lecţii de morală.
Herta Müller a debutat în anul 1982 cu volumul „Ţinuturi joase”, a cărui publicare la editura Kriterion a fost amânată în dese rânduri iar textul, cenzurat peste măsură. Aşa apare în biografia publicată de Editura Polirom, bănuim, şi cu acceptul autoarei. Dacă este aşa, şi nu vedem de ce nu ar fi, atunci este un lucru foarte grav.
În anul 1982, într-adevăr, Herta Müller cunoaşte debutul literar, dar într-o manieră de invidiat chiar şi pentru aceia care publicaseră deja mai multe volume. Cartea de debut, „Niederungen”, în traducerea de atunci, „Depresiuni” (şi nu „Ţinuturi joase” cum apare în biografia de azi a autoarei), a fost premiată de Uniunea Tineretului Comunist la secţiunea „lucrări în limbile naţionalităţilor conlocuitoare”.
Herta Müller, aceea de atunci, din anul 1982, la primirea premiului UTC a afirmat următoarele: „Un premiu nu este o stimulare absolută în ceea ce priveşte scrisul. Dar îmi dă posibilitatea de a constata că există oameni care împărtăşesc ceea ce am pus pe hârtie. Şi acest lucru mă bucură” („Suplimentul Literar şi Artistic al Scânteii Tineretului”, anul III, nr. 24, 12 iunie 1983, p. 5).
Frumos. De ce însă Herta Müller, cea de azi, ascunde Premiul UTC al debutului, oferind chiar şi o altă traducere a titlului cărţii: „Ţinuturi joase” în loc de titlul original „Depresiuni”? De ce dezinformează practic publicul larg? Doreşte uitarea?
Ce însemna un premiu UTC? Însemna o promovare asigurată pentru viitor. Cum premiul a fost primit în anul 1983, nu mă miră republicarea cărţii, în Germania, anul următor. Cine participa la o asemenea premiere? La festivitate participau „membri ai secretariatului CC al PCR, reprezentanţi ai Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, membri ai Uniunii Scriitorilor, Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, activişti ai UTC”, dar şi „un numeros public”.
Ce însemnau premiile UTC şi care erau criteriile de alegere a titlurilor premiate? Operele premiate trebuiau să dea „expresie voinţei tinerilor creatori de a-şi aduce întreaga contribuţie la îmbogăţirea patrimoniului cultural-artistic al societăţii noastre socialiste cu lucrări artistice al căror conţinut să oglindească munca, viaţa, realizările remarcabile ale poporului român, pătrunse de un profund spirit patriotic, revoluţionar, de înaltele idealuri ale umanismului socialist care să sădească în conştiinţa tineretului sentimentul datoriei de a face totul pentru înfăptuirea neabătută a Programului partidului, a indicaţiilor şi orientărilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR, preşedinte RSR” („Viaţa Studenţească”, anul 28, nr. 42, 17 octombrie 1984, p. 3).
Iar premierea „s-a desfaşurat sâmbăta la amiază la sediul Ansamblului artistic al UTC în cadrul unei şedinţe festive a cenaclului Confluenţe”, deschis de cuvântarea „tovarăşului Pantelimon Găvănescu, prim-secretar al CC al UTC” (Ioan Lazar, „Moment de afirmare a valorilor literaturii şi artei tinere, a puterii ei educative”, „Scânteia Tineretului”, anul 39, seria II, nr. 10581, 6 iunie 1983, p. 1-4).
Celălalt caz este Daniela Crăsnaru, poetă cu renume astăzi, dar şi fost parlamentar liberal cu state vechi. Aceasta nu-şi recunoaşte ascendenţa foarte legată de partidul comunist român, şi prin urmare, din biografia sa pe care o puteţi consulta pe internet lipsesc referinţele începutului de drum, ale drumului partidului. Aceasta a protestat vehement regăsindu-se în „Antologia ruşinii” a lui Ierunca, afirmând că textele erau scrise de redacţie şi semnate cu diverse nume fără acordul autorilor. Dar mă întreb de ce aceste amănunte le spune la 20 de ani de la revoluţie. Iată cum şi-a început acest drum Daniela Crăsnaru, povestit chiar de către autoare în anul 1972:
„(…) Ce puteau vedea, ce puteau înţelege ochii unui adolescent privindu-l atât de aproape pe Conducătorul Ţării? (…) Atunci am înţeles că nici o imagine televizată, nici o fotografie nu le poate surprinde adevărata strălucire, pentru că ochii aceia nu se pot oglindi deplin decât în ochii oamenilor, alături de care şi pentru care Preşedintele Ţării trudeşte la înălţarea României Socialiste”. Daniela Crăsnaru a fost cu prilejul acestei întâlniri „emoţionată şi fericită că mi s-a dat privilegiul de a aduce gândul studenţilor craioveni în faţa Preşedintelui Ţării de la tribuna Conferinţei (…)” (Daniela Crăsnaru, „Oglinda chipului în ochii oamenilor”, „Amfiteatru”, anul XIII, nr. 1, 1972, p. 3).
Daniela Crăsnaru a publicat şi poezii omagiale precum „Noi toţi într-o singură inimă”: „(…) Un viitor spre care se îndreaptă/ acest popor având în fruntea sa/ un OM DEPLIN, cu gândul şi simţirea/ călăuzite pururi de o dreaptă stea./ Un OM care înalţă de o viaţă/ către lumină steagul ţării sale”.
Culmea este că aceste personaje, Herta Müller şi Daniela Crăsnaru, incriminează atitudinea altora de a-şi părăsi trecutul sau partidul. Dar refuză să se uite în propria ogradă. E bine ca cei care fac morală să aibă trecutul nepătat, altfel totul devine o mărturisire grotescă.
Mentori şi ciraci (cum e turcul şi pistolul)
Un vechi proverb spune „aşchia nu sare departe de trunchi”. În peisajul literar românesc sunt demne de urmărit naşterea, ascensiunea şi decăderea generaţiei optzeciste.
Imediat după revoluţie, o mare parte dintre membrii ei ocupau redacţia principalelor ziare şi s-au erijat în formatori de opinie, dar şi acuzatori publici ai trecutului apropiat.
Opinia publică era obişnuită doar în privinţa compromişilor clasici, Păunescu şi Vadim. Generaţia lui Cărtărescu poza într-una imaculată şi pregătită să impună un nou canon literar şi moral.
În acele perioade tulburi, cu mitinguri, proteste şi manifeste, prea puţini jurnalişti s-au ocupat de trecutul acestora. Prea puţini puteau să bănuiască câte texte obediente a putut să producă generaţia optzecistă.
Luându-şi ca protecţie mentori cunoscuţi în lumea literară precum Ovidiu S. Crohmalniceanu, Ion Dodu Bălan sau Nicolae Manolescu, aveau toate garanţiile unei baze profesionale solide. Această perdea de fum a durat foarte mult, la data formării lor, mulţi din generaţia optzecistă nu intraseră în vizorul lui Virgil Ierunca sau M. Niţescu.
Starea confuză s-a prelungit şi ca urmare a atitudinilor puternic anticomuniste şi anti-iliesciene. Dezvăluirile despre trecutul lor au început prin atât de româneştile „dări în gât” dintre confraţi. A fost de ajuns să cadă unul, după care, precum popicele, s-au rostogolit aproape toţi.
În preajma anului 2008 deja apăreau texte compromiţătoare semnate de I.T. Morar, Traian Răzvan Ungureanu, Dan Pavel, Ion Stratan etc., care se doreau a fi uitate. În paralel cu activitatea penibilă a ciracilor apăreau şi textele marilor mentori.
(…)”Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi” (Nicolae Manolescu, “Contemporanul”, nr. 34, 1964).
“Virtutea umanismului socialist stă în faptul că realizează pentru întâia oară o sinteză armonioasă şi deplină a omenescului. Cu alte cuvinte, o artă militantă, superioară, îşi află unitatea într-o mare varietate de preocupări, convergenţe către înalte idealuri comuniste” (Ov.S. Crohmălniceanu, “Flacăra”, 6 decembrie,1975).
Crohmălniceanu coordona tabăra prozatorilor iar printre cei care s-au bucurat de sprijinul lui, între mulţi alţii, amintim aici selectiv pe Mircea Nedelciu şi Cristian Teodorescu. Nicolae Manolescu a fost “protectorul” poeţilor.
În ierarhia obedienţei, deasupra mentorilor se aflau protectorii politici. Cei mai renumiţi au fost Ion Dodu Bălan şi Gheorghe (Gogu) Rădulescu.
“(…) în viziunea partidului nostru, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, istoria, limba şi literatura română sânt considerate ca având un rol determinant… în procesul de formare şi modelare a omului nou, în educaţia patriotică şi comunistă a tineretului” (Ion Dodu Bălan, „Spirit revoluţionar, educaţie şi cultură”, „România Literară”, anul XXI, nr. 51, 15 decembrie 1988, p. 3).
Ion Dodu Bălan, ca preşedinte al Societăţii Literare a Studenţilor în anul 1978, a avut ca secundanţi, adică vicepreşedinţi, pe liderii optzecişti Mircea Cărtărescu şi Radu Călin Cristea.
Alături de Ion Dodu Bălan, un alt protector politic faimos a fost Gheorghe Rădulescu (alintat Gogu Rădulescu printre intelectualii obedienţi). Acesta a fost agent al KGB şi patron al “intelectualităţii” PCR, de la Blandiana la Dinescu, şi a stat lângă Ceauşescu până la mitingul din 21 decembrie 1989.
Oaspeţi statornici ai demnitarului comunist “au fost actorii Ion Caramitru, Valeria Seciu, Amza Pellea şi Florin Piersic; muzicienii Dan Grigore şi Gheorghe Zamfir; scriitorii Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Mircea Dinescu, Marin Sorescu şi Augustin Buzura; istoricul Cristian Popişteanu cu soţia, Adina Darian, chirurgul Setlacek şi doctorul oculist Boeraş. Ascultau muzică, citeau literatură şi discutau. Lăudate de musafiri erau şi poemele Dorinei Rădulescu. După moarte i-au ridicat în curte statuie. Comemorările soţiei demnitarului se făceau prin spectacole de muzică şi poezie în ocolul plin ochi de floarea elitei bucureştene. De ce roiau artiştii şi intelectualii la Comana? „Îi ajuta pe toţi domnul ministru, ştie «tanti Miţa». Pe bază de serviciu, dacă aveau ceva neplăceri…”, cum aflăm dintr-un articol publicat de Lavinia Betea în “Jurnalul” din 25 mai 2010.
În ciuda evidenţelor, optzeciştii, în loc să-şi toarne cenuşă în cap, devin şi mai agresivi. Ori neagă făţiş textele reproduse cuvânt cu cuvânt, ori caută scuze penibile precum Mircea Vasilescu, detectivul atât de agil care, după ce mi-a reproşat că nu pot să îl identific pe celălalt Vasilescu, a reuşit această performanţă într-o jumătate de oră. Era el însuşi; se uitase din sufragerie în dormitor; sau recurg la ameninţările cu justiţia, cum a făcut-o fierar-betonistul Teodorescu.
Realitatea însă a demonstrat că textele omagiatoare nu erau decât o trambulină de afirmare literară. Unii dintre cei pomeniţi mai sus creând un cult al personalităţii chiar în cadrul generaţiei lor. În „Suplimentul Literar şi Artistic al Scânteii Tineretului” (pe care îl vom numi pe scurt SLAST), din 10 ianuarie 1982, poate fi citită o laudatio la adresa poetului Traian T. Coşovei, laudatio la care au participat între alţii Nicolae Manolescu, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu şi Denisa Comănescu. Florin Iaru spunea că „cine îl iubeşte pe Traian zice adio definitiv comodităţii”. Mircea Cărtărescu recunoştea faptul că „un lucru nu suport la el: scrie al dracului de bine. Dar îi trec cu vederea această scădere căci, la urma urmelor, nimeni nu-i perfect”.
Iar Denisa Comănescu a fost atât de cucerită de premiile obţinute de Traian T. Coşovei, şi mai ales de faptul că şi-a recitat versurile tocmai în RSS Tadjikistan, încât a declarat: „M-am hotărât să devin o amică fidelă a poeziei lui Traian T. Coşovei. Nimic nu-i scapă. Ai milă, Traiane! Sau n-ai milă! Dă-i înainte!”. Dacă aceste afirmaţii ar fi fost sincere, atunci de ce Editura Humanitas nu publică o retrospectivă a poeziei lui Traian T. Coşovei?!
În acelaşi an 1982, Traian T. Coşovei spunea despre „drumul cuvântului” că reprezintă „o instituţie de muncă uriaşă, de efort depus în slujba Cuvântului Partidului, trăit pe deplin cu intensitatea unui mare eveniment al conştiinţei” (Traian T. Coşovei, „Drumul Cuvântului”, SLAST, 15 august 1982, p. 1).
Bazându-se pe un sprijin cvasigeneral în revistele literare ei se prezentau nu numai ca disidenţi, dar şi autori de mare suprafaţă. Care erau argumentele lor? Lauda reciprocă, escamotarea publicaţiilor din perioada 1970-1989 şi încercarea de a impune ca repere morale anticomuniste oameni care în realitate serviseră cu sârg PCR-ul, precum Ana Blandiana, Dinu Săraru, Ovidiu Ioaniţoaia, Ioan Buduca, Mircea Micu etc.
Or, această tehnică pe care o credeau impecabilă a „falimentat” într-o bună zi. Parcurgând excelentele cărţi ale lui Virgil Ierunca şi M. Niţescu am observat o serie de goluri sau omisiuni. Şi atunci m-am hotărât să fac o cercetare în marile biblioteci ca să vedem care era starea de fapt a revistelor studenţeşti din perioada 1970-1989, şi anume „Viaţa Studenţească”, „Suplimentul Literar şi Artistic al Scânteii Tineretului” (SLAST), „Amfiteatru”, „Convingeri Comuniste”, „Universitatea Comunistă”, „Tânărul Leninist” etc.
Surprizele au fost uluitoare. Aproape întreaga generaţie care se află în mass-media, cultură sau în partidele politice s-a format în revistele sus-menţionate, de la Adrian Năstase la Sorin Roşca Stănescu.
Şi cu asemenea oameni aflaţi la vârful piramidei sociale ne mai mirăm că economia de piaţă arată cum arată, că legea lustraţiei încă nu s-a adoptat, că procesul comunismului nici măcar nu a început.
Cu acest lanţ de interaşantajabili şi compromişi nu mă miră deloc că Nicolae Ceauşescu ar fi putut câştiga azi din primul tur ce scrutin alegerile prezidenţiale.
Fără eliminarea acestora din funcţiile de răspundere politice, culturale, economice etc., viitorul României va arăta exact ca prezentul ei.
Aparut pe Cotidianul.ro
More from my site
- O biciusca pentru intelectualii sado-masochisti de sub Andrei Plesu. Fisa de cadre a “anticomunistului” “de cand se stie” el. DOCUMENT CC al PCR vs INDUSTRIA MINCIUNII GDS. PLUS: Fisa DIE a fostei directoare ICR Catrinel Plesu
- Romulus Vulpescu a fost bucuros ca nu se afla in “Istoria” lui Manolescu: “Sunt absenţe mai onorante decît prezenţa”. VIDEO cu Vulpescu povestind ce i-a spus Tutea maiorului de Securitate de la USR si ce credea ganditorul despre Ceausescu
- “Curentul” Roncea Ro si “propaganda anti-ICR” a lui Mihai Gadea de la Antena 3 il zguduie in Dilema pe Mircea Vasilescu, cel mai sexy intelectual al lui Plesu. Caricaturistul Devis Rebu ii tine isonul si il ataca suburban pe artistul Eugen Mihaescu
- Comisia de Etica a Universitatii Bucuresti analizeaza plagiatul lui Ponta cu rectorul Mircea Dumitru, care a “tradus” din germana lucrari de Wittgenstein pentru Liiceanu fara a sti… limba germana. DOVADA fraudei Humanitas din varful UB
- Rectorul Mircea Dumitru, un impostor incompatibil cu pozitia de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Fost redactor fraudulos la Humanitas si bursier al Colegiului lui Plesu, a refuzat sa analizeze Plagiatul lui Liiceanu dar l-a facut pe “Dr” Patapievici Dottore Honoris Causa la UVT
Posted in 
Tags: 
sunt disidenti si disidenti
eu cred ca Ceausescu a iubit Romania si a trata-o ca orice taran ca pe ograda lui
nu este o abordare corecta decat pana la un punct
faptul ca a luat-o in directia gresita
pai ce nevasta avea
ce acoliti avea
cine ii ghidona
priveste la partidele de acum sunt toti numai oda conducatorului iubit
doara ca acum mai poti sa-l dai jos pe respectivul atunci era mai greu
ne-au condus si ne conduc liniile 2 3 din acea perioada plus urmasii plus generatia manelista
asa ca
pana una alta ea a luat un nobel care e un premiu politc ca la debut
dar faptul ca noi in Romania nu ne miscam spre normalitate ci numai in directii gresite o luam ma face sa am o abordare foarte reticenta fata de dezvaluirile care strica si nu ajuta
ar trebui sa intru de rusine in pamant ca fiind copil imi doream sa fiu comandant de detasament si desi aveam rezultate bune la invatatura a iesit altcineva controversat
oamenii cand se formeaza se plieaza pe valorile recunoscute atunci
dupa ce se formeaza daca au un dram de minte este inevitabil sa nu devina critici si reformatori
daca au vointa se si apuca sa practice schimbarea
Stimate dle Adrian Majuru, dupa cum bine cunoasteti, si dupa cum am simitit cu totii, noi, cei traitori de la o varsta cat de cat rezonabila in comunism, diversiunile si tentativele pe care le facea si punea in practica Securitatea pentru a ingenunchea moral si cultural poporul roman erau pur si simplu diabolice. Iar cand la acestea se mai adaugau si actiunile agentilor de influenta din Rasarit, de care era plina Romania (cel putin pana in anii 65, dar si mult dupa, daca este sa ne uitam numai la ceea ce a razbatut in presa despre lovitura de stat care a avut loc in Romania, in decembrie 1989, si la actantii din prim-plan, cei adusi cu tancheta la TVR, locuitori in vile, in proximitatea TVR-ului, genul Mircea Dinescu care domicilia pe strada Bitolia, pour le connaisseur), putem contura un tablou terifiant al posibilelor represiuni (tratul de pace ne impunea primirea tipariturile majoritar din URSS, asociatiile de prietenie sovietico-romana isi promovau in disperare oamenii, adica agentii, simplul fapt de a fi cantat “Desteapta-te, Romane!” te putea condamna la cel putin 10 ani de puscarie etc.).
De aceea, consider ca este neprofesionist sa omitem sa incercam intelegerea cat mai in ansamblu a acestui angrenaj sinistru SECURITATE-PCR (in aceasta subordorare in anii prigoanei staliniste) si PARTID-SECURITATE (in perioada in care PCR-ul dicta Securitatii, mai exact nu trebuia neparat sa fii colaborator al Securitatii, era suficient sa fii membru de vaza in structurile PCR-ului pentru a putea interactiona cu cei care practicau represiunea).
Cred ca in ceea ce priveste “operele” de tip proletcultist si mai apoi pro-comunist semnate de diferiti scriitori, mai mult sau mai putin valorosi, celebri, ar trebui judecate sub urmatoarele aspecte:
1. daca au scris, acceptat, publicat astfel de texte in carti semnate si publicate de ei in timpul vietii (adica in volume, v. cazurile arhicunoscute Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, A. Paunescu, A.E. Baconsky, Gellu Naum, Dan Desliu, Viorica Porumbacu, Florin Mugur samd, samd), adica daca si-au facut un nume sub proprie semnatura, marturie asumata, in sensul ca un articol, 10 articole puteau fi masluite, scrise sau impuse de altii, insa o carte in intregime era aproape imposbil de masluit (acceptati, nu-i asa, ca mari scriitori romani din perioada interbelica, in anii ’60, condamnati practic la a fi muritori de foame au publicat traduceri sub pseudonim? La urma-urmei aceasta intrebare este un truism. Cu totii stim asta. Nu ne mira, nu ne mai provoace ce reactii. Atunci de ce fenomenul represiunii nu s-ar fi produs si invers? De ce nu am accepta ca mari scriitori romani au fost murdariti si pusi in imposibilitatea de a se apara?
2. daca au primit si au acceptat premii acordate in numele institutiile si structurilor Partidului Comunist Roman (de ex. Mircea Dinescu, premiul CC al UTC, Lucian Vasiliu, premiul CC al UTC, poet aproape necunoscut, Herta Müller samd, samd), deci daca au fost beneficiarii constienti ai unor recompense, materiale si profesionale, oferite de PARTIDUL COMUNIST ROMAN. Daca primirea acestor premii le-a facilitat urgentarea carierei, publicarea altor carti, plecarea in strainate cu burse de studii.
3. daca au propovaduit din interiorul PCR-ului doctrina comunista etc. Pentru ca nu cred ca textele “semnate” in presa pot fi luate drept litera de lege (mai ales in cazurile in care autorii acestora s-au dezis in timpul vietii lor de aceste texte, marturisind ca au fost victime ale unor inscenari. Este de-a dreptul hilar sa ne substituim marturiei acestor oameni batjocoriti o data de Partid si de Structurile de represiune, romanesti sau straine. Desigur aceasta abordare este justa, corecta in cazul persoanelor marginalizate, nemembre de partid sau membri cazuti in dizgratie, care nu au facut cariera in baza acestor texte. Nu poate fi numita colaborare integrala, nici colaborarea smulsa in stare de privare de libertate, in puscariile comuniste, sub teroare, sub imperativul mortii si sub actiunea unor insi specializati in diversiune si represiune (Acestia sunt adevaratii calai ai poporului roman. Inca necunoscuti. Inca nestigmatizati.). Cati dintre dvs. ar rezista astazi nu o saptamana ci o singura zi batailor cumplite, umilintelor (de la a-ti ingurgita dejectiile si pana la a-ti injura mama si tatal)? aveti puterea spirituala si onestitatea de a va supune acestui exercitiu horror de imaginatie?
Este anormal sa acceptam ca un scriitor care nu a avut nicio functie publica, fie aceasta cat de minora, care nu a fost membru de partid, care a fost ostracizat o viata intreaga, care de exemplu nu era lasat sa iasa din tara, ar fi fost colaborator ar Sistemului. Cum este nefiresc sa eliminam posibilitatea ca Partidul si Securitatea dispuneau de formele de a compromite un scriitor, nemembru de partid si nesustinut de forte din exteriorul Romaniei. PS: Oare de ce si mai ales cum de unii (N. Manolescu, M. Dinescu, A. Blandiana, Romulus Rusan, Buzura, P. Goma, A. Plesu, D. Tudoran, A. Paunescu, D. Sararu, chiar si A. Marino samd, samd) bateau Occidentul cu cadenţa cu care batea ţaţa Floarea piaţa Crangasi?
Stim foarte bine ca in redactii inca se mai practica si astazi atribuirea de astfel de semnaturi pe unele articole tiparite acum, astazi, in libertate! Deci, cel putin la nivel teoretic, suntem obligati sa acceptam ca un scriitor putea fi compromis astfel de Partidul Comunist Roman.
Orice persoana poate citi Cartea Alba a Securitatii. Va regasi scenarii, planuri si metode terifiante care nu excludeanu scrierea la comanda si semnarea in fals a unor articole de catre sefii redactiilor. Unde putea un scriitor cenzurat, somer, ostracizat sa isi caute dreptatea? Putea scrie, unii au si scris, stau marturie arhivele si microfilmele mai ales, pentru ca ahiva de CNSAS a fost si este in continuare falsificata masiv, diverselor redactii, putea cere un drept la replica (evident, neacordat veci pururi) samd. Insa chiar si astazi, repet si accentuez, in libertate, cate redactii ofera dreptul la replica? Cate redactii respecta macar acest minim drept garantat de lege?
Asa ca, in final, indraznesc sa afirm ca moralitatea sta in justa noastra judecata, lipsita pe cat mai mult posibil de arbitrar si partinire, in corectitudinea si integritatea noastra, in cunoasterea cat mai ampla a acestui fenomen si citarea sursele autentice si nu a facaturilor.
PS
Sa-l mai pomenesc M. Roller, cotat in anii stalinismului feroce, drept un mare si eminent istoric? Asta care ne rescria istoria cu fervoarea unui criminal de razboi care isi mitraliaza victimele? Nu-l mai pomenesc! Fie in veci pacatul lui. Insa, relatez un alt caz care mie mi se pare socant.
In anul de gratie 2008, intr-un ziar de provincie, a aparut un amplu articol despre un anume domn D. Ignea (comunist de frunte, stalinist de baza, redactor la revista Canalul si apoi presedinte al ASR Iasi si redactor-sef al revistei Iasul Literar), cunoscatorii vor fi stiind ce hram poarta acest ins, care povestea cu nonsalanta cum in anii ’50, baga de seama, cititorule, nu exista cenzura (aceasta aparind prin anii ’80), cum detine manuscrise LABIS, PREDA, NICHITA s.a., cum era Romania stalinista plina de libertate creatoare si cum la canal se aflau fostele prostituate si era acolo, draga cititorule, cata de vezi un zgomot si o larma. Cred ca este de prisos sa mai adaug ca acea ziarista, nestiind ea nici istorie, nici literatura, era in extaz pseudo-cultural si informational. In extaz, probabil de sorginte stalinista, de asta data, se afla si USR-ul, care fiind o institutie de tip fantosa nu are capacitatea de a se autosesiza despre existenta acestor comori de manuscrise si a incerca sa le salveze. Insa, luati aminte, sa ajungem in anul de gratie 2008 sa promovam fosilele staliniste drept sfinte moaste este ceva infiorator. Deci nu fostii detinuti politici, nu martirii autentici ai neamului, ci STALINISTII si nu pe post de STALINISTI ci pe POST de MARI DETINATORI AI UNOR ADEVARURI! Astia sunt livrati vulgului si noilor generatii drept simboluri!
Ion
corect
melanjul e separat doar de documente clasificate si de multe ori de informatii stiute de cateva persoane care nu au scris ce au facut auzit sau etc
arta de a face din om neom si la loc om daca se vrea e de mult timp cunoscuta
“Astia sunt livrati vulgului si noilor generatii drept simboluri!” cat dispret stimabile bai nea Ioa, mataluta te-i fi afland intr-un turn de fildes deasupra prostimii..SICTIR
“Astia sunt livrati vulgului si noilor generatii drept simboluri!” cat dispret stimabile bai nea Ion, mataluta te-i fi afland intr-un turn de fildes deasupra prostimii..
Cred ca s-a strecurat o eroare de ani la textul Danielei Crasnaru,nu se putea referii la Ceausescu presdinte in 1972 ,acesta luindu-si titlu in 1974 !
Adevarat. Multumim!