Emotionanta poveste a lui Sorin Miscoci, cameramanul rapit in Irak si crezut mort la Bucuresti: Basescu mi-a salvat viata

October 15th, 2010

Mai exista, totusi, presa, in Romania. Un articol captivant, intesat de note fine, mai ales in subtext, a aparut ieri in Adevarul, despre povestea lui Sorin Miscoci. Scris de Cristian Delcea si Mihai Voinea el reda o situatie extrema, despre care s-a vorbit prea putin, si anume ca in tara s-a crezut ca Sorin Miscoci a fost ucis. Relatarea prinde din tensiunea inregistratata in acea perioada, atat de tanarul cameraman rapit in Irak cat si de noi, colegii lui mai implicati, cei care am trait incordati evolutia rapirii (personal am scris primul articol despre rapirea celor doi, extras din ziar la cererea serviciilor secrete si apoi reintrodus, la editia a doua, cand totul a devenit public), finalizata pana la urma cu… sentimente amestecate, cum zic americanii. Felicitari celor doi ziaristi! De fapt, celor trei, cu tot cu protagonist!

Sorin Mişcoci: „Băsescu a crezut că sunt mort“

Cristian Delcea, Mihai Voinea

Fostul jurnalist capturat în Irak, în prezent cameraman al Preşedinţiei Române, explică motivele pentru care Traian Băsescu s-a ataşat mai mult de el decât de ceilalţi doi colegi ai săi. Sorin Mişcoci crede că este în viaţă datorită preşedintelui Traian Băsescu. La rândul său, şeful statului s-a ataşat de Sorin şi l-a luat cameraman la Cotroceni.

Vă prezentăm astăzi ultima parte a seriei de articole dedicate unuia dintre cele mai importante evenimente din România ultimului deceniu: răpirea a trei jurnalişti români, în Irak, în primăvara anului 2005. Sorin Mişcoci avea 30 de ani pe atunci şi era cameraman la Prima TV. Era necăsătorit, dar plănuia să se însoare în toamna acelui an. Se obişnuise cu deplasările periculoase şi a acceptat din prima propunerea de a merge la Bagdad pentru o serie de reportaje. Celor doi jurnalişti de la Prima TV li s-a adăugat Ovidiu Ohanesian, reporter la “România liberă”.

Sorin Mişcoci îl cunoştea pe Omar Hayssam, sirianul care s-a dovedit a fi creierul răpirii. Filmase un interviu luat lui Omar de Marie-Jeanne Ion, după ce sirianul răscumpărase câţiva marinari români închişi în Yemen sub acuzaţia de crimă. Pe Mohammad Munaf l-a cunoscut în zilele dinaintea decolării spre Irak. „Părea OK. Pe atunci aveam încredere în oricine. Dacă îmi spuneai că zăpada e neagră, te credeam”.

Grupul ziariştilor români a plecat în Irak la 22 martie 2005. Timp de o săptămână, jurnaliştii au alergat după interviuri şi reportaje. Au ajuns până la Ayad Allawi, prim-ministru al Irakului la acea vreme. La 28 martie mai aveau de făcut un singur interviu, apoi ar fi trebuit să părăsească Irakul. Nu bănuiau că mai aveau de petrecut acolo 55 de zile de teroare.

Îngheţata dinaintea furtunii

28 martie 2005, spre seară. Mişcoci îşi aminteşte: “Eram în maşină, Munaf ne conducea spre hotel. Tot insista să oprească, să cumpere îngheţată, deşi niciunul dintre noi nu voia îngheţată. A coborât din maşină. A zăbovit zece minute, timp în care l-am văzut când vorbea la telefon. A venit cu îngheţata, am mâncat-o şi am plecat. Apoi, la scurt timp, ne-a depăşit o maşină albă. Avea sirenă ca maşinile de poliţie”. Maşina albă s-a pus de-a curmezişul şoselei, din ea au coborât mai mulţi bărbaţi înarmaţi care ţipau şi făceau semne să se deschidă portierele. Sorin Mişcoci: „Pe mine şi pe Ohanesian ne-au băgat în portbagaj. Pe Munaf şi pe Marie-Jeanne i-au băgat în altă maşină. Ohanesian tot deschidea portbagajul pe dinăuntru, dar în spate era o maşină a răpitorilor. Se dădea unul jos şi trântea portbagajul la loc”.

Prizonierat cu „all-inclusive”

Au ajuns într-o casă de oameni. Ziduri înalte în jurul ei, întuneric (se lua lumina des), nimeni înăuntru. Au stat o săptămână într-o cameră cu pături la geam. „Ne dădeau mâncare foarte bună, pui la rotisor, chestii din astea. Ne cumpărau ţigări, fiecare ce ţigări fuma. Mie nu-mi găseau Lucky Strike şi-mi luau Rothmans. M-au obligat să mănânc, mi-au pus pistolul la cap: „Eat!”. Eu nu puteam să mănânc de stres, dar am mâncat. Munaf şi-a jucat bine rolul. Părea la fel de speriat ca noi”, spune Mişcoci.

După o săptămână, lucrurile s-au complicat. „Se pare că ne-au vândut la altă grupare. La prima casă unde am stat, răpitorii erau oamenii lui Munaf. Rude, neamuri. Au fost supăraţi când au aflat că, în România, Hayssam vorbea de o răscumpărare de două milioane de dolari, dar ei ceruseră mult mai puţin, câteva zeci de mii”, continuă Sorin Mişcoci. „Am ajuns într-un beci, legaţi la ochi. Mi-am dat seama că erau mai mulţi oameni, dar nu-i puteam vedea, nu ştiam dacă sunt acolo şi colegii mei, fiindcă nu aveam voie să vorbim. Ne-au zis că sunt camere de filmat şi că văd tot ce facem. Dar nu erau. În total, în beci eram 11 oameni. Noi patru, un american, Florence Aubenas şi translatorul ei, un filipinez, doi irakieni – tată şi fiu, arestaţi pentru că lucraseră pentru americani – şi un individ despre care n-am ştiut nimic. Dimineaţa ne scoteau la baie şi ne lăsau să fumăm câte o ţigară. Erau singurele momente când stăteam la suprafaţă. Aş fi vrut să mă las de fumat atunci, dar mă gândeam că pierd alea două-trei minute de stat la aer. Ne dădeau câte o ţigară, dar dacă mai ceream una ne spuneau că e păcat să fumezi”.

„Datorită preşedintelui sunt în viaţă”

Despre imaginile care i-au emoţionat pe români până la lacrimi, Sorin nu-şi mai aminteşte nimic. „M-au îmbrăcat în hainele portocalii, mi-am dat seama că mă vor omorî şi de atunci creierul meu nu a mai înregistrat nimic. Nu mai reţin nimic din acea zi”.

După ce au trimis acea casetă la Bucureşti, răpitorii le-au comunicat românilor din „Celula de criză” că Sorin a fost ucis. Atunci, Traian Băsescu a ieşit cu o declaraţie în care spunea multe, dar ascundea cruzimea veştii de la Bagdad. „Lucrurile s-au complicat teribil de rău”, a spus preşedintele. Dar nimeni nu a aflat că Sorin ar fi fost omorât. „Şi a fost foarte bine aşa. Nu ştiu cum ar fi reacţionat ai mei. Timp de o săptămână, la Cotroceni s-a ştiut că eu sunt mort. Şi ăsta este şi motivul pentru care preşedintele s-a ataşat de mine şi m-a îmbrăţişat prelung la revenirea acasă. Mi-a spus: «Măi băiatule, ce emoţii mi-ai dat tu mie!». Consider că datorită lui sunt în viaţă acum”.

Relaţia dintre Mişcoci şi Băsescu a devenit şi mai strânsă după ce preşedintele a venit la nunta cameramanului de la Prima TV. „Mi-a zis: «Ai grijă, că poate e mai rău în căsnicie decât în Irak. Eu de aici nu mai pot să te scot».

Un chiştoc de libertate

„Dimineaţa ne scoteau la baie şi ne lăsau să fumăm câte o ţigară. Erau singurele momente când stăteam la suprafaţă. Aş fi vrut să mă las de fumat atunci, dar mă gândeam că pierd alea două-trei minute de stat la aer.”

“Nu am rămas cu traume după răpire. Dar de atunci, când sunt singur acasă sau la un hotel, noaptea las o lumină aprinsă. Îmi e frică de întuneric.”
Sorin Mişcoci jurnalist răpit în Irak, în 2005

“Dacă mi-ar cere sfatul un jurnalist care are posibilitatea să meargă într-o zonă de conflict, i-aş spune să nu se ducă. Războiul nu mai e ce a fost.”
Sorin Mişcoci jurnalist răpit în Irak, în 2005

Băsescu, în „celula de criză” pentru recuperarea miresei

La nunta lui Sorin Mişcoci, Traian Băsescu a făcut o demonstraţie de cum se recuperează un prizonier. Sorin povesteşte: „Când mi-au furat mireasa, am răspuns la telefon: «Ştiu despre ce e vorba. Să rezolve naşul!». Naşul meu, cameraman şi el, a luat telefonul să negocieze. Hoţii cereau câteva sticle de whisky. Atunci, preşedintele a cerut celularul: «Alo, Băsescu la telefon». Băieţii care furaseră mireasa (am aflat după aceea) îşi dădeau telefonul de la unul la altul, de emoţie.

Preşedintele le-a oferit o alternativă: «Bă, băieţi, am aici, în jurul restaurantului, 40 de oameni. Vreţi să o aducă ei sau o aduceţi voi?». «Nu, dom’ preşedinte, o aducem noi». Oricum, înainte să fure mireasa ceruseră voie la SPP-işti”. Apoi, Sorin Mişcoci a fost ales de Băsescu personal să fie cameramanul prezidenţial: „Nu aveam cum să-l refuz. Lumea crede că m-am îmbogăţit lucrând la Cotroceni, dar Preşedinţia mă plăteşte cu trei milioane şi ceva de lei vechi, după rectificarea bugetară. Salariile sunt făcute publice. Eu sunt angajat al Televiziunii Române şi de acolo îmi câştig pâinea”.

Florence Aubenas, presă cu mătura şi făraşul

Florence Aubenas s-a documentat şase luni pentru a scrie o carte despre criza oamenilor simpli Foto: Reuters

Pentru Ovidiu Ohanesian, jurnalista franceză Florence Aubenas, cu care a petrecut o lună şi jumătate în beciul din Bagdad, este doar o „agentă” a serviciilor secrete din Franţa. Pentru Marie-Jeanne Ion şi pentru Sorin Mişcoci, Florence a fost precum o soră mai mare. „Florence a avut o putere supraomenească. Ea ne încuraja căutând speranţa în mici detalii. Dacă primeam un castravete în plus la masă, interpreta că negocierile merg spre bine”, povesteşte Sorin. Pe când sufereau în Irak, acesta a invitat-o pe Florence la nunta sa, pe care o programase patru luni mai târziu.

Franţuzoaica a acceptat fără să ştie dacă ea sau Sorin vor scăpa cu viaţă din mâinile irakienilor. Românii au fost eliberaţi la 22 mai 2005, iar Florence – trei săptămâni mai târziu. Şi s-a ţinut de cuvânt. În septembrie a fost la Sibiu, la nunta lui Sorin Mişcoci cu Andreea Costiuc.

La fel ca Marie-Jeanne Ion, Florence a renunţat la presă. După întoarcerea din Irak, ea a părăsit redacţia cotidianului „Libération”, mutându-se la ziarul „Le Nouvel Observateur”. La începutul lui 2009, ea a cerut „un an sabatic” pentru a scrie o carte. A răspândit vestea că se va retrage în Maroc pentru a face literatură în linişte. Numai că, fără ca nimeni să ştie, şi-a vopsit părul şi a părăsit Parisul într-un tren cu destinaţia Caen. A vrut să simtă criza financiară în care se zbate Franţa nu dintr-un birou comod de redacţie, ci din mijlocul oamenilor. Aşa că s-a transformat în „madam Aubenas”, o şomeră fără vreo calificare, fără studii superioare, una dintre miile de femei ale oraşului care caută locuri de muncă de azi pe mâine.

Timp de şase luni, într-un demers incognito, a luat la pas oficiile de plasare a forţei de muncă, schimbând slujbe mărunte, de la menajeră la femeie de serviciu pe un vas care traversează canalul Mânecii şi leagă Marea Britanie de Franţa prin portul Ouistreham. După şase luni a pus cap la cap însemnările. A rezultat o carte, „Cheiul Ouistreham”, apărută la începutul acestui an şi multiplu premiată în Hexagon.

Jurnaliştii de la „Le Monde” au întrebat-o dacă în cele şase luni de „captivitate” printre marinarii din nordul Franţei i s-a întâmplat să se gândească la experienţa de ostatică în Irak. Iar Florence Aubenas a răspuns: „Nu, nu cu adevărat, dar probabil că fără acea captivitate nu aş fi avut curajul de a face ceea ce am făcut”. În prezent, Florence Aubenas conduce Observatorul Internaţional al Închisorilor.

“Am o părere foarte bună despre serviciile noastre secrete. Românii i-au eliberat pe ceilalţi cu care am fost în beci. Francezii credeau că Florence e moartă. Ea a fost eliberată tot de români, iar francezii ne-au mulţumit.”
Sorin Mişcoci jurnalist răpit în Irak, în 2005

„Mă pupau femeile pe stradă”

Sorin Mişcoci a remarcat, odată întors din Irak, cât de mult i-a tulburat pe oamenii simpli povestea răpirii. “Mă pupau femeile pe stradă şi îmi spuneau: «M-am rugat pentru tine». Devenise uşor stresant să fiu recunoscut de toată lumea, nu puteam să mai fac nimic, nici să mai claxonez la semafor, că mă recunoştea lumea”, îşi aminteşte Sorin.

Treptat, lumea a uitat, iar jurnaliştii răpiţi în Irak merg din nou pe stradă, prin malluri sau restaurante, fără ca cineva să-şi mai amintească de procesiunile şi marşurile pentru eliberare care aveau loc în Piaţa Universităţii, în primăvara anului 2005. Timpul trece.

Adevarul

Citeste şi:

Răpirea din Irak: Cinci ani de mistere

Marie Jeanne: “Dacă cineva ştia dinainte de răpirea noastră, de ce nu ne-a atenţionat şi pe noi?”