Victor Roncea Blog

Într-un tratat colectiv de istorie cu titlu inadecvat, Dennis Deletant, autor al capitolului despre România comunistă (1947-1989), influenţat, probabil, de scrieri puternic ideologizate, partizane, emite ipoteza neargumentată că ideologia oficială a comunismului românesc, sub Ceauşescu, a fost… protocronismul. Teza e cu atât mai ciudată, cu cât teoria protocronismului a făcut oarecare vâlvă abia după 1977, an în care Edgar Papu şi-a publicat cartea Din clasicii noştri. Şi oare cum putea o teorie despre clasici, cu tentă pur comparatistă, să devină ideologie oficială a unui regim comunist? În presupunerile lui Dennis Deletant, beneficiar al unor informaţii uneori precare (de exemplu, Cassian Maria Spiridon ar fi, în bănuielile domniei sale, o… poetă din Iaşi, care a avut un oarece rol în mişcarea revoluţionară pretimişoreană), protocronismul s-ar funda pe „negarea influenţelor externe în cultura românească”. Mai mult de atât, din 1977 încolo nici un om de cultură n-ar mai fi fost promovat în funcţii, n-ar mai fi primit premii şi n-ar mai fi avut influenţă culturală dacă nu îmbrăţişa protocronismul, devenit „o bază de avansare şi de influenţă în cadrul lumii literare”, pe când toţi cei care n-au aderat la protocronism au fost supuşi prigoanei, „depistaţi” şi vânaţi „fără dificultate”. (Cf. Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 542). E de mirare că n-au înfundat şi puşcăriile comuniste, cum i s-a întâmplat, în schimb, lui Edgar Papu în 1961, când a fost arestat şi condamnat la opt ani pentru acuzaţia de „complot antistatal şi înaltă trădare”, confiscându-i-se şi averea. Nici nu-ţi vine să crezi cum de a putut blândul şi urbanul savant să pună în pericol statul comunist!

Mi-am amintit de toate acestea citind interviurile lui Edgar Papu, adunate în volum prin grija lui Ilie Rad şi a lui Graţian Cormoş, la Editura Limes din Cluj-Napoca (2005). Norocul nostru că încă trăim într-o perioadă de oarecare libertate, altfel ar trebui să luăm informaţiile din tratatele de istorie (preluate şi de altele!) drept adevăruri indiscutabile, cum le şi consideră tinerele generaţii, care nu mai ştiu nimic de deontologia profesională a unui Miron Costin, dat fiind că basnele au fost proclamate de postmoderni ca fiind condiţia însăşi a istoriografiei! Interviurile s-au tipărit în diverse publicaţii între 1969 şi 1993, la care se adaugă unul postum, consemnat de Ovidiu Ghidirmic şi apărut în Lamura (2002). Ilie Rad ne mai oferă nişte Anexe, care cuprind scrisori primite de la profesor, plus scrisoarea lui Edgar Papu trimisă Suzanei Gâdea la 15 decembrie 1986, prin care solicita dreptul la replică la atacul din România literară venit de la „tov. Gheorghe Rădulescu”, cunoscutul lider şi ideolog al partidului comunist. Curios lucru ca tocmai întemeietorului „ideologiei protocronice oficiale” să i se interzică dreptul la replică, atât din partea lui Gogu Rădulescu, cât şi a Suzanei Gâdea! Scrisoarea a putut apărea abia în 1996. În schimb, Edgar Papu a primit semne de susţinere şi de solidarizare din partea lui Mircea Eliade. Era Eliade ideolog al politicii culturale a P. C. R., iar Gogu Rădulescu şi Suzana Gâdea anticomunişti? Ar fi prea de tot!

Cert e că polemica declanşată de cartea lui Edgar Papu, începând cu 1977, nu s-a sfârşit deloc cu o victorie a protocronismului. Într-o măsură, vina o poartă şi Edgar Papu însuşi, fiindcă în Din clasicii noştri el doar şi-a schiţat teoria, lăsându-i pe alţii s-o „dezvolte”, de unde s-au ivit denaturări şi reducţii, care au înlesnit combaterea şi chiar ridiculizarea ideii, deşi era veche şi firească de multe secole. În definitiv, protocroniştii au fost în România o minoritate, fiindcă – după cum atrăgea atenţia Edgar Papu – nu oricine e capabil de judecăţi şi de evaluări protocronice, dat fiind că e nevoie de vastă erudiţie, de vocaţie comparatistică etc. Cum ar fi putut ideologia comunistă, dogmatică şi lipsită de cultură, să înţeleagă şi să adopte o realitate culturală extrem de complexă precum protocronismul? Nici nu e de mirare că, în cele din urmă, lui Edgar Papu i s-a interzis dreptul la exprimare. În nr. 2/1986 al revistei România literară, Gogu Rădulescu publica, erijându-se în cunoscător, articolul Profesorii mei de limba română, în care nu numai că nu adopta protocronismul ca ideologie partinică, dar îi aducea grave acuze, între care şi aceea că a readus „prezenţa ideilor de extremă dreaptă în publicistica noastră” (v. şi scrisoarea către Suzana Gâdea, în Interviuri, ed. cit., p. 255). Bietul Edgar Papu, uluit că spiritul ideologic stalinist din anii 50 se întoarce, vorbeşte de „incalificabile incriminări”, fiindcă, la drept vorbind, între opera lui şi „extrema dreaptă” interbelică e o distanţă ca de la cer la pământ. Mai mult, protocronismul nu e nici măcar o teorie, cum s-a pretins, ci, pur şi simplu, o constatare de bun simţ, o realitate culturală prezentă în oricare formă de comparatism care admite realitatea evoluţiei paradigmelor culturale de-a lungul istoriei. De aceea, constatam eu, cu umor, într-un articol mai vechi (şi acesta interzis de cenzură şi publicat după 1989!), că mai protocronişti decât Edgar Papu sunt mulţi dintre adversarii protocronismului! Făceam, de pildă, un inventar de priorităţi şi de anticipări de-a dreptul impresionant în cartea lui N. Manolescu Despre poezie, ceea ce l-a supărat tare pe ilustrul critic, la apariţia articolului, deşi-l ştiam cu simţul umorului. Totuşi, N. Manolescu a fost printre puţinii care au încercat să polemizeze cu argumente. Domnia sa admitea funcţionalitatea protocronismului (redus la ipostaza de priorităţi) în domeniul ştiinţei şi tehnicii, dar nu şi în literatură. Si are dreptate, într-un anumit fel, fiindcă nu la nivelul literaturii beletristice se produce protocronia, ci la nivelul conceptelor despre literatură. Altfel spus, reintrăm pe teritoriul ştiinţei, fie ea şi de graniţă. De unde se poate deduce că un spirit de inteligenţa lui Nicolae Manolescu ar fi putut înţelege teoria lui Edgar Papu, dar ceva nu i-a îngăduit. Şi acel ceva rămâne o enigmă, rezonând, totuşi. Cu un secret al lui Polichinelle. Aşadar, nu la nivelul esteticului trebuie căutat fenomenul protocronic, fiindcă nu există un veritabil progres valoric între lirica erotică din Cântarea cântărilor, de exemplu, şi cea din zilele noastre. Ba s-ar putea ca între Cântarea cântărilor şi pornolirica ultimelor generaţii să constatăm un apreciabil regres. Or, un asemenea fenomen poate fi explicat cu instrumentele filosofiei şi ştiinţei. Un exemplu: orice manual de literatură admite că de la Baudelaire începe o „estetică a urâtului”, conceptualizată chiar în aceeaşi vreme într-un studiu de Karl Rosenkranz. Tot lui Baudelaire i se recunoaşte calitatea de precursor al simbolismului. Şi acesta e un exemplu de protocronie. Edgar Papu observa că, în focul polemicilor, nu atât ideea protocronică este contestată, cât existenţa protocroniilor româneşti, cărora li se atribuie o megalomanie culturală fără nici un suport, ca reflex, adăugăm tardiv. al megalomaniei lui N. Ceauşescu. Şi mai grav, protocronismul românesc ar fi fost o imitaţie a megalomaniei staliniste în ştiinţă, care pretindea că întreaga ştiinţă începe cu cea sovietică. Exact ceea ce susţin alţi istorici mistificatori, într-un tratat recent. (Cf. Istoria României, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, p. 661). Cu alte cuvinte, post festum, protocronismul ar fi fost o formă exacerbată de autarhie naţionalist-comunistă, menită să izoleze România pe plan european şi mondial, prin „refuzul” influenţelor străine. Edgar Papu atrăgea, însă, atenţia că protocronia n-are sens fără sincronie, dezvăluind, astfel, că la mijloc e o enormă mistificare. O cultură autarhică, izolată, închisă e un fenomen anistoric, imposibil în lumea modernă. Edgar Papu repeta, pentru răuvoitori, că „închiderea în sine poate fi semnul decadenţei. Om sau popor, individ sau neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin”. (Interviu din 1976, op. cit., p. 46).

Vorbeşte aici, cu mult bun simţ, fără nimic megaloman, comparatistul, discipol al lui T. Vianu. Numai cel ce cunoaşte întreaga literatură universală este îndreptăţit să emită judecăţi protocronice. E o incalificabilă rea voinţă să compari protocronismul cu pretenţiile ştiinţei sovietice, care a ratat ani buni cibernetica din atare pricină. Avizat asupra unei astfel de confuzii, Edgar Papu precizează, în diverse împrejurări, că s-a ferit să identifice „priorităţi” literare româneşti în stricta contemporaneitate, fiindcă faptele nu sunt aşezate, cristalizate conceptual în planul larg al culturii naţionale şi universale. Titlul Din clasicii noştri nu lasă loc de dubii. Or, autarhia sovietică pornea tocmai de la nivel sincronic, de la realizările regimului comunist.

O altă obiecţie care i s-a adus protocronismului, în cazul când admitem, totuşi, existenţa priorităţilor, e că, fiind o literatură „marginală”, neajutorată de prestigiul unei limbi de circulaţie, protocroniile româneşti, chiar de au existat, au rămas nule prin faptul că n-au putut avea ecou şi nici influenţă în alte spaţii. Desigur, acesta e un mare neajuns al culturii româneşti, spune Edgar Papu, dar nu trebuie confundată difuziunea cu valoarea. Profesorul dădea exemple ilustre ca Dante sau Shakespeare, receptaţi târziu pe bătrânul continent, după mai bine de un secol. Iar, pe de altă parte, protocronia, până la o recunoaştere în exterior, poate fi fecundă în interiorul unei culturi. Exemplul cel mai elocvent este Eminescu, cel care a împlinit cu asupra de măsură profeţia maioresciană privitoare la influenţa poetului în veacul al XX-lea românesc. Edgar Papu nu scapă prilejul, pentru timpurile moderne, să reproşeze marilor critici români că n-au făcut mai nimic să impună nume româneşti pe continent, atunci când au avut posibilitatea s-o facă. Ba, de multe ori valorile au fost recunoscute mai întâi la Paris pentru ca să atragă atenţia şi la Bucureşti. Edgar Papu dă exemplul criticului danez Georg Brandes, care, slujindu-se de limba germană, a reuşit să-l lanseze pe continent pe Ibsen, protocron al dramei de idei: „La noi nici un critic de prestigiu n-a avut o acţiune echivalentă raportată la vreun scriitor român. Sunt sigur că nici unul nu l-ar fi recomandat astfel pe Eugen Ionescu, dacă şi-ar fi scris teatrul în româneşte”. (Ibidem, p. 74). Şi „lanţul slăbiciunilor” româneşti ne trimite inevitabil la Caragiale. Eugen Ionescu, la rându-i, recunoscându-şi protocronia caragialescă într-un eseu (Portrait de Caragiale), a făcut, totuşi, prea puţin pentru recunoaşterea europeană a ilustrului său înaintaş. Ba, prin anii 70, când I. Constantinescu publica o carte despre protocronia caragialescă asupra începuturilor teatrului european modern, o cohortă de critici care domina viaţa literară, n-a scăpat prilejul de a-l ridiculiza pe colegul mai tânăr, aşa cum s-a procedat şi cu Edgar Papu.

Se întâmplă un fenomen straniu în cultura noastră, devenit „complex cultural”. Se pare că vine din două izvoare: din geniul batjocorii şi al autobatjocorii de care suferă o parte importantă a elitelor româneşti, „geniu” cimentat, la rându-i, de secolele de umilinţă turcească şi fanariotă, reflex al slugărniciei balcanice în virtutea căreia datorăm orice confort economic sau cultural stăpânilor din exterior. Iar acest „complex cultural” este întreţinut cu mare abilitate de cei interesaţi ca spaţiul românesc să rămână unul clientelar. Edgar Papu nu a ezitat să-l numească fie „complex de inferioritate”, fie „complex de retardatare”: „De unde a venit şi ideea de sincronism. Este conştiinţa retardatarului, care vrea să apuce din urmă ceea ce alţii au realizat mai înainte”. (Ibidem, p. 67). De precizat că Edgar Papu nu este un adversar al sincroniei culturale, ci al absolutizării sincronismului cultural, bazat pe o deformare a teoriei lovinesciene de către falşii săi discipoli. Falşi pentru că s-au slujit de teoria lui Lovinescu ca de o ideologie alimentatoare a „complexului de retardatare”, când, în realitate, autorul Istoriei civilizaţiei române moderne nu suferea de un asemenea complex, fiindcă îşi întregea sincronismul cu conceptul de diferenţiere, iar diferenţierea (devenită element central în gândirea postmodernă şi transmodernă) implică, fatalmente, protocronia, posibilitatea apariţiei noului ca reflex ontologic al eternei reîntoarceri nietzscheene. Edgar Papu a subliniat insistent că între sincronism şi protocronism relaţia este de completitudine, iar nu de excludere, cum cred cei ce gândesc într-o logică a terţiului exclus, logică exacerbată în modernism şi postmodernism până la stalinista formulare cine nu e cu noi e împotriva noastră. E o situaţie similară cu aceea din microfizică, unde lumina e corpuscul şi undă simultan, ceea ce din punctul de vedere al logicii clasice e o aberaţie. Profesorul Papu a surprins această coincidentia oppositorum prin imaginea mitică a feţelor lui Ianus (v. cartea omonimă din 1970). El spune că protocronia implică o dublă sincronie, cu un ochi spre alfa şi cu altul spre omega (trecut/viitor), cu o întoarcere spre origini pentru ca potenţarea spre viitor să fie cât mai deplină. El dă exemplul „paideic” al săritorului în lungime, care face paşi înapoi ca să ajungă cât mai înainte. Dar gânditorii extremişti nu pot înţelege asemenea nuanţe şi paradoxuri. Iar în jurul lui Edgar Papu s-au adunat, legiune, extremişti din două tabere: de o parte, acuzatorii, militanţi în numele unui sincronism lovinescian deformat, deghizaţi, post-festum, în liberalişti şi democraţi, iar – mai nou – „europenişti”, demni urmaşi ai lui Gogu Rădulescu, iar, pe de altă parte – pseudoprotocroniştii, extremişti la fel de exaltaţi, incapabili şi ei să gândească în logica trivalentă a feţelor lui Ianus. Cei din urmă au recurs la alt deghizanment: adversari ai sincronismului (şi, fără s-o ştie, ai protocronismului) prin izolarea protocroniilor de sincronii, au contribuit împreună cu adversarii la transformarea protocroniilor şi sincroniilor din antiteze complementare în antiteze monstruoase sau eşuate, cum exact le numea Eminescu. Rezultatul – reducerea protocronismului la simpla goană după „priorităţi” româneşti. Or, cine nu gândeşte transmodern, în logica trivalentă a lui Ştefan Lupaşcu sau în cea a lui „Hermes” (Noica), distruge un adevăr cultural la care Edgar Papu a ajuns printr-o vastă erudiţie comparatistică. Şi nu pentru că el ar fi descoperit fenomenul ca atare, fiindcă acesta era cunoscut de multă vreme. Altminteri, niciodată Edgar Papu nu a pretins că este descoperitorul protocronismului. N-a făcut decât să-i dea un nume: „eu nu sunt iniţiatorul acestei idei, ci un simplu «înregistrator», care n-a făcut decât să dea un nume unui fenomen dinainte descoperit”. (Ibidem, p. 83).

Aşadar, o polemică ar fi fost îndrituită relativ la denumire, dar contestatarii nu au reacţionat la aşa ceva. Atât adepţii, cât şi negatorii au utilizat conceptul mai degrabă ca mască sau ca armă de luptă în numele unor interese de grup, narcisismul lor lucrând cu hărnicie în logica excluderii. Nefiind un luptător de meserie, crezând că polemica este o cale spre înţelegerea unei idei iar nu spre nimicirea adversarului, Edgar Papu s-a lăsat sufocat în haosul duşmăniilor dintre grupurile de scriitori, încât protocronismul a putut fi etichetat ca odios şi asimilat naţionalismului megaloman al „geniului din Carpaţi”, prea suficient spre a crede că a fost definitiv compromis. Dacă profesorului Papu i se poate aduce vreo învinuire, aceea nu poate fi alta decât că n-a avut forţa teoretică necesară spre a face lumină asupra propriului concept, într-o conjunctură nefavorabilă, dovadă că, în cele din urmă, i s-a şi interzis să se exprime public. Se consacra, astfel, biruinţa oficială a adversarilor protocronismului, în jurul anului 1985, ceea ce spulberă aserţiunea lui Dennis Deletant şi a altora că protocronismul a fost „ideologie oficială” în comunism. Era o victorie a minoratului cultural, inoculat de multă vreme culturii româneşti, parte a victoriei Marelui Inchizitor dostoievskian, care a fost constanta comunismului, ca şi al oricărui regim totalitar.

Prin esenţa lui, comunismul este ostil protocroniilor naţionale. Invadatorul sovietic a consacrat legea de fier a sincronizării cu noul centru imperial moscovit, care se pretindea a fi singurul depozitar de saeculum, cea mai înaintată ideologie, democraţie, cultură etc., pe când Occidentul burghez rămânea imaginea decadenţei. Proletcultismul de imitaţie sovietică a însemnat cea mai grea lovitură dată culturii naţionale, pe deplin competitivă (adică protocronică) în Europa între cele două războaie mondiale. Centrul imperial n-a invitat culturile din ţările anexate la stimularea protocroniilor naţionale, ci la un sincronism fără limite. Aşadar, oriunde e mentalitate imperială, arma de luptă este sincronismul iar nu protocronismul, care, însă, e asumat integral de Centru. De aici megalomania ştiinţifică şi culturală a Moscovei, protocronia ei absolută care nu admitea sateliţilor decât sincronism. Recitiţi Destinul culturii româneşti, scrierea din 1953 a lui Mircea Eliade, şi veţi vedea acolo toată grozăvia situaţiei. Acesta a fost cel mai rău sincronism din istorie, menit să ducă la dispariţia însăşi a românismului. Cine nu vrea să creadă, uite-se ce s-a întâmplat în Basarabia şi în Bucovina de Nord, unde limba română însăşi e pe cale dispariţie. Kant numea o asemenea situaţie la indivizi şi popoare starea de minorat.

Filosoful german publica în 1784, în revista Berlinsche Monasschrift, un articol asupra întrebării Ce este luminarea? El punea acolo problema minoratului în viaţa indivizilor şi a popoarelor. Minoratul este rezultatul sincronismului opresiv. Alt nume pentru „complexul retartadării”. Dar de la sincronizarea opresivă se ajunge, apoi, la sincronizarea consimţită. Sau cum spune Kant: „este aşa de comod să fii în starea de minorat” (Trad. de Al. Boboc, în Argeş, IV/39, nr. 3/285, martie 2006, p. 28). Minoratul, adaugă filosoful, devine constitutiv naturii umane şi, mai cu seamă, popoarelor care nu s-au bucurat de libertate în istorie. Ba, iubesc minoratul şi după ce se văd în libertate: „Lenevia şi laşitatea constituie cauzele care explică de ce o aşa mare parte dintre oameni, după ce natura i-a dezlegat de multă vreme de orice conducere străină, rămân totuşi de bunăvoie întreaga viaţă în starea de minorat; aceasta şi explică de ce unora le este atât de lesne să-i ia sub tutorat”. Să nu ne mire, aşadar, că negarea protocroniei naţionale şi îmbrăţişarea sincronizării cu invadatorul au avut o aşa de mare audienţă în rândurile intelectualilor şi ale elitelor politice după 23 august 1944. Într-adevăr, uşor le-a fost ruşilor să ne ia sub „tutelă” timp de jumătate de veac. Cercetările arată cât de repede s-au pliat „elitele” la paradigma de saeculum comunist: numai în literatură, de la cei mărunţi, ca A. Toma, până la cei mari, ca M. Sadoveanu. Să nu ne mire faptul că reacţia la paradigma culturală sovietică s-a produs, în cele din urmă, tot pe extreme: una a orgoliului protocronic naţional, alta a schimbării, dar tot prin sincronism, a modelului răsăritean cu cel occidental. Cea de a doua cale, majoritară, s-a produs chiar prin redescoperirea sincronismului lovinescian, care identifica saeculum-ul în Occident. De altfel, de la invazia turcilor până la cea sovietică, plus perioada postdecembristă, elitele, cu excepţii, au preferat starea de minorat, sincronizându-se fie cu Stambulul, fie cu Fanarul, fie cu Moscova ţarilor, a Sovietelor, fie cu Parisul, Viena sau Washingtonul. (Într-un asemenea context, pare îndrituit limbajul frust al scrisorilor lui H.-R. Patapievici adresate lui Al. Paleologu şi incluse în Politice: anume că românii au stat cu gura când sub pişatul turcilor, când al ruşilor ş.a.m.d. Numai că Patapievici nu şi-a dus gândul până la capăt şi a preferat să deschidă el însuşi gura sub jetul ceva mai dulce şi mai aromat al altora.). Adică, existenţa culturală românească s-a proiectat sub zodia sincroniilor, elitele căutând, în cel mai bun caz, cea mai profitabilă dintre subordonările posibile. Neîndoielnic, soluţia occidentală, în respectiva grilă, este cea ideală. De aceea, teoria lovinesciană a fost salvatoare în schimbarea acului de busolă dinspre Moscova spre Occident. În plus, avea extraordinarul avantaj de a fi şi cea mai comodă, în sens kantian.

Şi totuşi comoditatea minoratului i-a determinat pe sincronişti să ignore partea cea mai îndrăzneaţă a teoriei lovinesciene – diferenţerea. Poate şi fiindcă Lovinescu însuşi nu pusese conceptul la acelaşi nivel cu cel de sincronism. Ceea ce trebuie să-l fi intrigat pe Edgar Papu a fost ignorarea variabilei ascunse din teoria lovinesciană, rămasă, în orice caz, obscură adepţilor lui Lovinescu. În definitiv, Edgar Papu n-a făcut decât să reboteze diferenţierea şi s-o aducă în prim-plan, la acelaşi nivel cu conceptul de sincronism. I-a zis protocronism, ca element de complementaritate a sincronismului. Altfel spus, Edgar Papu făcea un pas mai departe faţă de cei care redescoperiseră sincronismul, în efortul de ieşire de sub nefasta sincronie moscovit-comunistă. Acest „mecanism” simplu şi deopotrivă complex al teoriei lui Edgar Papu a fost, paradoxal, ignorat atât de sincronişti, cât şi de protocronişti, rezultatul fiind o polemică sterilă şi zadarnică, de care s-au servit vechii şi noii kominternişti, deveniţi, peste noapte, campioni ai „occidentalizării”. Încât ideologii partidului au reuşit de minune să-i ţină mai departe pe intelectuali în lesă, aruncându-le un os spre care s-au îndreptat lătrăturile „polemicilor”.

Sincroniştii dogmatici uitau că Lovinescu a fost, totuşi, continuatorul junimismului. Or, junimismul, în pofida ostilităţii lui Maiorescu faţă de paşoptişti, era un continuator al spiritului critic schiţat în programul Daciei literare. Kogălniceanu este cel dintâi care formulează nevoia ieşirii din minorat a culturii româneşti. Dacă Bălcescu dorea, pe urmele Vladimirescului, ca românii să devină stăpâni economici, în ţara lor, Kogălniceanu îi voia stăpâni în cultură, dar nu numai. Ei sunt vindecaţi de sincronismul mimetic. Kogălniceanu gândeşte un sincronism protocronic în faţa Europei. Nu-l mai mulţumeşte minoratul. De aici condamnarea imitaţiei, ca manie naţională primejdioasă, chiar dacă sincronia se orienta acum spre Occident. Cert e că această atmosferă de libertate reală pe care şi-o îngăduiau elitele culturale paşoptiste a fost extraordinară pentru secolul al XIX-lea. Se poate spune că veacul a cultivat un protocronism complex, adică al dublei sincronii, care va culmina cu apariţia marilor clasici. Mircea Eliade a sesizat cu perspicacitate acest fenomen în studiul închinat lui Hasdeu: „Înainte de Eminescu – la Heliade Rădulescu şi, mai ales, la Hasdeu – cultura românească se situa altfel faţă de Europa. Avea curajul să se aşeze faţă în faţă, în raport de egalitate. Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credea, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hasdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă. De la Eminescu încoace, ne zbatem ridicol într-o luptă sterilă: ne acuzăm unii pe alţii şi sîntem «reacţionari» sau «occidentalizaţi», că «mirosim a opincă» sau că «maimu ţărim Parisul» – ca şi cum asta ar fi problema culturii româneşti. Am arătat în altă parte şi de mai multe ori că asemenea discuţii (pro sau contra Europei) n-au nici un rost şi că cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând”. (Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Editura Junimea, Iaşi, 1987, pp. 61-62).

Am reprodus in extenso acest pasaj fiindcă, pur şi simplu, în 1937, Eliade rezuma şi tranşa o polemică prelungită inutil mai bine de un secol. Resuscitarea ei în termenii antitezei sincronism/protocronism s-ar fi putut evita, dacă s-ar fi înţeles complementaritatea dublei sincronii din imaginea feţelor lui Ianus propusă de Edgar Papu. Totuşi, Eliade făcea o confuzie, nesesizând că „teoria formelor fără fond” (cea care, de fapt, a declanşat nefericita polemică dintre „naţionalişti” şi „europenişti”, pe care o remarcă) era o denaturare a programului Daciei literare. Paradoxal, „teoria formelor fără fond” are ceva de „protocronism ideologizat”, ca antiteză nesoluţionată la sincronism, ceea ce a permis deformarea şi răstălmăcirea teoriei profesorului Papu. În respingerea de către junimişti a oricărei „imitaţii” a culturii şi civilizaţiei occidentale, se insinua un extremism neproductiv, care pervertea însuşi spiritul critic în numele căruia se producea opţiunea. Or, Eliade greşeşte în aprecierea că Maiorescu sau Caragiale sufereau de „complexul de inferioritate” al unei culturi mici. Dimpotrivă, ei gândeau că „imitaţia”, „maimuţăreala” sunt cauzele minoratului, pe care-l resping în numele creaţiei majore, protocronice. Să ne amintim doar de „orgoliul” adolescentului Maiorescu la Teresianum, când îi sfidează pe „măgarii” de nemţi, faţă de care nu are sentimentul că le este „inferior”, ci, dimpotrivă, că-i poate depăşi în creaţia culturală, asimilându-le cultura nu la modul epigonic, mimetic. Aceeaşi semnificaţie are şi reacţia eminesciană faţă de epigonism. Nu e vina nici a lui Maiorescu, nici a lui Caragiale, nici a lui Eminescu dacă preluătorii teoriei „formelor fără fond” au înţeles să identifice o „antiteză monstruoasă” între Europa şi România. La fel s-a întâmplat şi cu protocronismul, în pofida a ceea ce sublinia frecvent Edgar Papu însuşi: „De fapt, nu poate emite o judecată protocronică – ameninţată astfel să rămână arbitrară şi caducă – decât cel foarte solid iniţiat în literatura şi cultura universală”. (Op. cit., p. 84). Aidoma, nu puteau înţelege spiritul respingerii „formelor fără fond” decât cei temeinic iniţiaţi în cultura europeană şi universală, cum era cazul cu Maiorescu şi cu Eminescu. De altfel, Eminescu a simţit marea primejdie a opacizării teoriei maioresciene şi s-a grăbit s-o corecteze şi s-o amendeze esenţial, vorbind de influenţe benefice şi de influenţe opresive în contactul cu alte civilizaţii şi culturi. Eminescu anticipa, astfel, distincţia blagiană a celor două forme de influneţe culturale: catalitice şi modelatoare, adică protocronice şi sincronice.

Din aceleaşi raţiuni a venit şi replica lui Lovinescu la teoria formelor fără fond (preluată, în alţi termeni, şi de Ibrăileanu). Numai că, din dorinţa de a contracara excesele din constructul maiorescian, Lovinescu a riscat excese în sens opus, dând impresia că a deplasat accentul spre sincronii, de vreme ce teoria s-a numit sincronism iar nu a sincronismului şi a diferenţierii, cum se va contura aceasta la Eminescu, la Eliade şi la Papu. De asemenea neajuns al sincronismului s-a ciocnit Edgar Papu, nevoit să propună cea de a doua cale, pentru eliminarea şi depăşirea sincronismului de paradigmă bolşevică, dar şi pe cel de model occidental lovinescian. Surpriza, de-a dreptul stranie, e că, punând accentul pe o filosofie a diferenţei, protocronismul n-a fost prizat nici de postmodeniştii autohtoni, dovadă că, la noi, postmodernismul a intrat deformat ideologic, deşi în Occident s-a ivit ca paradigmă filosofică şi culturală sub semnul diferenţelor şi ca resurecţie a culturilor „mici”. Asta poate indica gradul mare de penetrare a vechii ideologii internaţionaliste, fals ajustată pe calapod occidental. Se aflau în conflict, în definitiv, două paradigme culturale: cea modernistă (dusă la ultimele consecinţe de proletcultism, dar şi de postmodernism, la antipod) şi cea transmodernă, ivită din modernismul şi din postmodernismul moderat, apt să recupereze şi tradiţia. Eminescu, Blaga, Eliade gândeau deja într-un ethos transmodern. Dacă postmodernismul descins din excesele modernismului de stânga şi din avangarde, a tins la producerea unei rupturi cu tradiţia, cu originile, cu specificul naţional, cu sacrul, în numele unui progres axat exclusiv pe un saeculum nutrit din marxism, în care există relaţii culturale exclusiv de tip sincronic, paradigma transmodernă, din care creşte noul antropocentrism al mileniului trei, implică o recuperare a sacrului, a originilor etc. Şi o nouă logică, a ceea ce Basarab Nicolescu numeşte terţiul ascuns. O logică menită, între altele, să pună capăt şi minoratului cultural. Intuită, altminteri, şi de Edgar Papu: „După o apriorică logică exterioară – şi în nici un caz aplicată la obiect –, noi, cei mici şi oprimaţi, n-am fi putut spune nimic unor ţări mari, dezvoltate normal, şi care s-au bucurat neîntrerupt de o absolută libertate naţională”. (Ibidem, p. 86). Iar cu asta ne reîntoarcem la calea luminării kantiene, cea care îndemna, cu peste două secole în urmă, la părăsirea jugului minoratului de către indivizi şi popoare. E vorba, în noua paradigmă culturală, în ultimă instanţă, de normalizarea relaţiilor noastre cu Europa, în care vrem să ne integrăm nu ca simpli imitatori şi consumatori de civilizaţie şi de cultură. E vorba să dobândim acea atitudine faţă de Europa pe care o lăuda Eliade la Hasdeu şi pe care au avut-o toţi creatorii noştri cu adevărat mari. Numai mărunţii ideologi şi epigonii culturali, dominatori întotdeauna ca număr, perpetuează dispute zadarnice precum cea dintre protocronism şi sincronism. În transmodernitate, ne vom aminti de ele ca de o curiozitate preistorică prea mult istorizată şi isterizată.

THEODOR CODREANU