Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Există o Europă a nemulţumiţilor. Nemulţumirea este un fenomen mental care traversează epocile, se răspândeşte şi se contractă după legi pe care numai o ştiinţă a formaţiunilor spirituale ar putea să le evidenţieze. Eu am numit o atare ştiinţă „noologie”, iar atunci când cercetarea are drept domeniu de interes societatea cu formele ei spirituale putem vorbi despre o „sociologie noologică”. Dar, despre această chestiune se cuvine discutat aparte. Ceea ce cred că merită să examinăm grabnic sunt sentimentele care pavează drumul popoarelor, căci de ele depinde starea de fericire ori de nefericire colectivă, nu doar individuală. Însă, înainte de a fi cineva nefericit, el începe prin a fi nemulţumit ori abătut, bătut de un vânt al tristeţii indefinibile spre depresie şi deznădejde. Nemulţumirea însă este un fenomen aparte. S-ar putea scrie o istorie a nemulţumirii şi o sociologie a nemulţumiţilor.

În ciuda aparenţelor, nemulţumiţii nu sunt la fel, adică nu sunt în acelaşi mod nemulţumiţi şi nici în acelaşi grad. Unii sunt nemulţumiţi de familie, alţii de locul de muncă, alţii de şefi, mulţi de România şi probabil foarte puţini de ei înşişi. Mai apoi, unii se arată nemulţumiţi în chip zgomotos, alţii în chip morocănos, alţii clevetesc şi încă alţii se revoltă în felurite moduri, de la contestări canalizate la răbufniri haotice, de regulă contra celor din preajmă. Iar între cei din preajmă, persoana cea mai expusă este biata femeie, soţie ori mamă, ori fiică. Ceea ce putem spune, studiind toate feţele nemulţumirii, este că aceasta este o formă de agnozie. Nemulţumitul e caracterizat printr-o foarte slabă putere de cunoaştere şi de autocunoaştere. De altfel, acesta, de regulă, refuză cunoaşterea. El este unul dintre deştepţii de care e plină, vai!, România în clipa de faţă.

O a doua constatare pe care o putem face este că astăzi s-au înmulţit nemulţumiţii în România. România a devenit un fel de pol al nemulţumirii la scara Europei. Şi iarăşi, o particularitate românească. Spre deosebire de speciile europene ale nemulţumirii, în România a apărut şi persistă o specie aparte, strict românească, „nemulţumiţii de România”. Aceasta este specia care face ravagii în peisajul etnospiritual românesc. Sunt nemulţumiţi de nevinovata oiţă oraculară, Mioriţa, de ortodoxia românilor, de genul românesc de viaţă, pe care unii îl pizmuiesc cu vocaţie neagră, de Sf. Voievod Ştefan cel Mare, de Sfinţii Brâncoveni, pe care, Doamne!, îi prezintă ca pe expresia spiritului versatil în istoria politicii din spaţiul acesta etc. etc.

Uneori, această nemulţumire de România a îmbrăcat forma programatică, nutrind producţia patolirică a unui bizar cenaclu literar păstorit o vreme de cel ce poate fi socotit într-un fel fondatorul şcolii resentimentului în istoria şi critica literară a României postbelice. Nemulţumirea a stârnit un adevărat război contra românismului şi contra ortodoxiei. Fiindcă a doua particularitate a nemulţumirii de România ţine de faptul că ea navighează spre apostazie într-o formulă foarte apropiată de starea sufletească a celor care locuiesc prin spitalele psihiatrice. Foarte recent, un amărât din specia aceasta oferea un spectacol cât se poate de straniu: războiul cu Biblia.

Este un caz care împinge nemulţumirea la formula ei anarho-nihilistă, o categorie din care ies, cum spune Dostoievski, cei care dau foc satului ori se hotărăsc brusc să plece la Ierusalim. Pe aceştia, ne spune genialul romancier rus, nu-i mai poate vindeca decât mila lui Dumnezeu când vor ajunge acolo, la Sf. Mormânt. Specia aceasta de nemulţumiţi iese de sub puterea modelatoare a cuvântului. Ei sunt preluaţi de o stihie supralingvistică pe care specialiştii o numesc delir. Nemulţumirea este o stare sufletească prin excelenţă de prag. Ea poate alimenta depăşirile de sine, dacă este dirijată contra celui ce se nemulţumeşte, dacă, altfel spus, se manifestă ca nemulţumire lucidă de sine. Dacă, însă, a trecut pragul critic, ea devine o forţă devastatoare a sufletului. Ea este o forţă devastatoare când e dirijată contra celor suprapersonale: neamul, eroii, sfinţii, Dumnezeu. Efectul ei, în aceste cazuri, este incendiul, nu doar al satului, ci, mai grav, al sufletului.

Acest gen de nemulţumire incendiază sufleteşte un ins, o generaţie, o colectivitate. De regulă, nemulţumirea de cele suprapersonale este o formă de laşitate, căci ea camuflează teama de a critica autoritatea din lume, pe puternicii lumii, responsabili eventual pentru starea care te poate nemulţumi. Şi atunci, în locul acestei critici contra guvernelor, a politicienilor, a „elitelor” pseudoculte, nemulţumirea laşă inventează critica mioritismului, a neamului, a ortodoxiei şi deci a lui Dumnezeu.

Desigur că popoarele nu au înţelepciunea şi credincioşia lui Dumnezeu, încât şi ele pot să decadă. Cartea sfântă ne relatează atâtea faţete ale rătăcirii poporului ales. Însă, tot acolo, suntem lămuriţi asupra bunei reacţii la aceste stări. Critica popoarelor este legitimă numai atunci când e folosită înăuntrul cuvântului pozitiv al îndrumării popoarelor, adică de către acei medici ai sufletului care sunt profeţii, sfinţii, geniile popoarelor. Critica poporului ales o fac profeţii lui, de la Moise la Ieremia, Isaia, Iezechiel, Daniel şi până la profeţii aşa-zişi „minori”, precum Amos, Osea, Miheia, Ioil, Iona, Naum, Avacum etc. Genul acesta de critică, însă, nu este una cu nemulţumire, ci una cu grijă şi cu supărare divină, în nici un caz cu pizmuire şi cu ingredientele otrăvitoare ale resentimentului. Un mare duhovnic se poate face pe sine voce critică la adresa poporului în întreg, fiindcă el dialoghează permanent cu sufletul acelui popor atunci când se roagă pentru el, ori atunci când face profeţii pentru el, ori atunci când îi dă tablele legii, ca Moise, ori măcar Legea celor 12 table, ca Solon. Ori, atunci când veghează asupra credincioşilor precum ne spune cuvântul grecesc episkopos (veghetor, supraveghetor), ori întrucât se roagă pentru popor ca în rugăciunea liturgică a Bisericii lui Hristos.

Altfel, critica poporului este laşitate, nihilism, anarhie, patologie. Una dintre formele perverse ale criticii lui Dumnezeu (mă înfior şi numai când formulez această sintagmă, însă spectacolul bolnav recent, de la o televiziune cu un pronunţat impuls antiteist, tocmai aşa ceva ne-a dezvăluit: un amărât, săracul, credea că se luptă cu Iisus Hristos, îl critica pe Hristos, adică pe Dumnezeu. Doamne apără şi vindecă!) este criticarea dirijată cu obstinaţie contra preoţilor Lui. Nu ne vom hazarda aici în consideraţii de psihologie noologică în legătură cu dinamica harului prin taina preoţiei, căci, oricum, la cel bolnav de această formă de nihilism acest tip de discurs, orice tip de discurs, ar fi cu totul ineficient. Voi aminti doar replica marelui antropolog creştin Petre Ţuţea dată unui astfel de critic. „Eu, domnule, dacă văd un preot beat într-un şanţ îmi scot pălăria şi spun «Sărut mâna, Părinte!».

Preotul e om ca tot omul în cele lumeşti şi poate să alunece şi el în păcat. Însă şi pentru el există spovedania ca tehnică a salvării şi a vindecării de păcat, iar după aceea el redevine ceea ce n-a încetat să fie: preot de har. Prin aceasta el are o condiţie unică, fiindcă este răspunzător de ceea ce este numai întru Duhul Sfânt şi vai aceluia care nu sporeşte talantul acesta. Dar preotul, orice preot ştie lucrul acesta, şi un popor creştin fără de preoţii lui ar fi ca o armată fără de ofiţeri şi ca o turmă fără de păstor. Ori ca cetăţile nepocăite pe care le mustră cu flăcări Mântuitorul: „Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult în sac şi în cenuşă s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua judecăţii decât vouă” (Mt. 11, 21-22). Să nu fie! Starea de nemulţumire este fatală în lume. Au fost nemulţumiţi şi vor fi mereu. Însă nemulţumirea de cele suprapersonale este un fenomen mult mai restrâns şi cu totul nefiresc. Adică nu este din firea oamenilor, nici de la Dumnezeu, şi atunci trebuie să ne întrebăm de unde este. Ea este, de fapt, o formă perversă a resentimentului şi o anticameră a clevetirii.

Există o formă curată a nemulţumirii, aceea a obidiţilor, dar aceasta nu se descarcă în revoltă contra numelui colectiv, ori contra sfinţilor sau contra lui Dumnezeu. Cel mult, aceasta stârneşte revoltele contra puternicilor lumii, pe care răsculaţii îi numesc împilatori sau jefuitori. „Patria, spune Tudor Vladimirescu, nu este tagma jefuitorilor!”

Aceşti obidiţi sunt oropsiţii soartei şi ei se vor revolta contra soartei pe care puternicii acestei lumi le-au croit-o pe acest pământ. Pe aceştia nu-i va îndreptăţi decât veacul de apoi, cum spune poetul: „Auzi departe strigă slabii / şi obidiţii către noi / E glasul blândei Basarabii / ajunsă-n veacul de apoi”.

Însă nemulţumiţii de cele suprapersonale, rebeli ai resentimentului şi ai urii, nu sunt obidiţi. De regulă, ei se recrutează din tagma îmbuibaţilor, a guşaţilor, a obezilor. Priviţi-i pe nemulţumiţii resentimentari ai României de astăzi. Sunt toţi urâţi. Ei sunt agenţii resentimentului, ai anarhiei şi ai nihilismului. Cu ei veacul nu se sfinţeşte, ci se pătează şi se îmbolnăveşte cu boala care ucide sufletul şi te preschimbă în cadavru vertical, cum spunea celălalt profet al secolului al XX-lea, Lev Tolstoi. Prin ei veacul se urâţeşte şi trupeşte, şi sufleteşte. În alte spaţii, pe aceşti agenţi ai apostaziei Satana îi alege dintre cei arătoşi la înfăţişare, ca să ascundă urâciunea sufletului. Astăzi, diavolul nu mai are nevoie de nici o strategie. Agenţii lui sunt primiţi degrabă oricât ar fi de urâţi la înfăţişare. Valul pustiirii scufundă generaţii şi popoare, izbeşte şi dărâmă stăvilarele unor mari civilizaţii. Cine, ce forţă l-ar mai putea stăvili, cine ar putea îmblânzi urgia veacului, în afară de Dumnezeu? Care putere
din lume, care ştiinţă, care lege, care învăţătură a lumii şi care înţelepciune a veacului acestuia? Numai înţelepciunea lui Dumnezeu mai poate fi de ajutor.

„Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovă­duim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veac spre slava noastră. Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o…” (Cor. 2, 6-8).

Ilie Badescu

• Share
• Tweet
• Pin
• Email