Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

„Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,

Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin.”

(Mihai Eminescu)

Din nefericire, de ceva vreme încoace, timpul pe care îl trăim şade despovărat de sensuri cu neruşinare pe temelia unei secunde spoite trivial cu o şi mai mare mizerie de către omul actual prin falsitatea atitudinii sale faţă de tot ceea ce îl înconjoară, dar şi prin încărnarea hoitului său propriu în forma imprecisă a trândăviei maladive a sinelui propriu. Algoritmul politic de aşezare a lacheilor servili de partid în funcţiile importante ale momentului actual împreună cu tot stolul adiacent de făcători de nimic, ce gravitează nestingheriţi şi plini de pretenţii în juru-le, a distrus azi aproape orice urmă de profesionalism în România. Locurile în care probitatea morală şi cea a profesiei bine ştiute merg una cu cealaltă într-un tandem perfect au devenit o raritate de care te tot miri fără încetare, atunci când apuci să o şi întâlneşti. „Toată viaţa noastră ar trebui să fie o lecţie de modestie.”, scria, cândva, poetul Cezar Ivănescu. Nicidecum una de ipocrizie sau de făţărnicie. Un spaţiu unde să se înşire, una după alta, valorile reale ale spiritului uman superior, iară nu contrariul lor. Întreg sistemul de paradigme actuale ridică, iată, evidente semne de întrebare, dar şi o stare de nedumerire continuă, care, parcă, nu reuşeşte să îşi găsească prea curând desluşirea. Antivalorile şi nonvalorile taie nemilos în carne vie şi distrug cu propria lor voinţă bolnavă orice urmă de progres firesc a fiinţei umane către un viitor sigur de tip evoluat.

Ani la rând am zăbovit, prin forţa destinului, lângă îndeajuns de mulţi oameni cu o duritate bine „şcolită” la lumina sistemului oblăduitor şi iraţionali din punct de vedere atitudinal, fiinţe care nu aveau alt ideal precis decât acela de a distruge cu orice preţ pe oricine prin ura josnică a sinelui lor întunecat şi rece, de a ucide speranţe şi idei încă înainte ca ele să se contureze în exterior, de a ameninţa vulgar şi timorant persoana considerată drept „negru pe plantaţie” din faţă-le şi, mai cu seamă, de a urla din toate încheieturile urmei lor inexistente de suflet – aflat într-un „continuum spaţial” încărcat de obscurantism şi degradare morală mai mult decât vizibilă – pentru a împrăştia cu toptanul, în mod nemilos, bale şi venin în toate părţile şi asupra oricui.

I-am cunoscut, le-am „trăit” pe pielea mea deciziile momentane de tip „kominternist”, le-am urmărit „evoluţia” personală cu o tristeţe şi cu o suferinţă interioară greu de descris în câteva unităţi lingvistice simple, care să şi fie de ordin atotcuprinzător, şi m-am întrebat adesea, în toată această vreme scursă anevoie şi pe-ndelete, cum de omenirea şi-a păstrat în genomul său multimilenar un atât de mare volum de răutate neanihilabilă cu nimic, cum de nu a ajuns să se purifice până în prezent la focul încercărilor din atâtea secole la rând. Şi m-am gândit atunci că un răspuns la această interogaţie de tip retoric ar sta doar în unghiul din care trebuie abordată problema fundamentală expusă aici, şi anume, acela că mulţimea fără contur compusă din aceşti inşi cu geometrie exterioară a hoitului propriu total imprecisă, dar vulnerabili până la Dumnezeu şi înapoi o bucată numai în faţa desfrâului, a şperţului scos cu ostentaţie la suprafaţă, a manelizării primejdios de imbecilizante la nivel cerebral şi a maniei grandorii personale, trăieşte zilnic, cu o vădită inconştienţă personală, într-o deosebit de uriaşă eroare în raport cu sinele propriu, dar şi cu cei din jurul lor, nedându-şi, de fapt, seama, în contextul bolii care o macină cumplit, că acest fapt de o gravitate exagerată nu este altceva decât însuşi motorul primar, care declanşează combustia mizeriei proprii mental-spirituale aflate într-o fază de extindere din ce în ce mai mare în ziua de azi.

Jigodia, după cum se ştie, este o boală infecţioasă prezentă la câinii tineri şi are drept caracteristici principale atrofia musculară şi tulburările de ordin general ale acestora. În ultimii ani, însă, această maladie animală a început să lovească în plin şi în hominizii cu apucături canine înşiraţi de-a lungul şi de-a latul sferei publice contemporane. Cotarlele de acum diferă de cele ale epocii istorice anterioare doar prin faptul că au o mult mai mare vizibilitate a acţiunilor lor patologice, care ţin de spaţiul psihiei umane complexe, dar şi prin cel al circumscrierii în jurul craniului lor stând gata să pice de atâta înfrumuseţare monstruoasă forţată cu bisturiul medical pe bani, care ar hrăni un sat întreg de familii sărace pe o perioadă foarte lungă de timp, al unui halou iradiant de lumină împrăştiată în mod comandat de reflectoare bine aşezate în toate părţile incintei respective. În lăuntrul acestor cranii hidoase şi lipsite de conţinut substanţial şi pozitiv se poate observa că se găsesc, în stare de pasmogire totală, mase de creiere seci definite printr-un şir de sinapse ce tinde constant către zero, unde răul domină dictatorial şi cu prisosinţă, urlându-şi cu o forţă de nebun dogma sa morbidă şi duplicitatea voit nedisimulată.

Paradoxul vremii actuale este unul care trebuie să ridice tuturor un mare semn de întrebare, şi anume acela că toată armata gălăgioasă a acestor „comunicatori” deloc jigăriţi, ci pomădaţi cu odicoloane scumpe duhnind a mucegai gros de cameră neaerisită, încearcă să se impună azi, culmea, cu inconştienţă şi cu neruşinare, ca fiind nimic altceva decât etalonul unic al „noii ordini morale” şi al „bunului simţ” societar. Grotesc şi lipsit de vigoare şi credibilitate în conţinut acest fapt actual. Pentru că tot ceea ce ni se desfăşoară în faţa ochilor în prezent nu este altceva decât o simplă deprindere colectivă efemeră a momentului, de care nu va mai şti absolut nimeni peste cincizeci sau peste o sută de ani de istorie umană de aici înainte.

Caracterizate doar printr-un libido gradual crescător ce depăşeşte invariabil pragul maxim al unei normalităţi de împerechere umane fireşti, hominizii-cotarle dezlănţuiţi într-un dans „sui-generis” de tip walpurgic nu contenesc în a mai îmbăloşa cu putregaiul lor interior aerul acestei existenţe care se vrea a fi complet divine şi deloc drăceşti. Trupuri, amestecându-se unul cu altul în fel şi chip, aruncând peste bord scânteia de suflet, care distanţează un hoit de alt hoit, sunt conduse în umila lor bucată de trăire otrăvitoare de un singur principiu: „Banul contează.” Aceasta este singura deviză veritabilă a puţinului lor traiect temporal pământesc.

Nu ştiu câte gaze eliminate prin reflux gastroesofagian sau altcumva vor mai împrăştia aceşti exponenţi ai nonvalorii actuale, dar un singur lucru e cert: hăurile negre din toate epocile istoriei omenirii nu sunt punctele tari cu care aceeaşi omenire ţine să se mândrească necontenit. Răul are o memorie destul de scurtă în raport cu binele. Lumii îi place să stabilească cronologii în care să-şi scoată în evidenţă fără doar şi poate, în special, capodoperele. Repetiţia răului este o lecţie de viaţă, ce trebuie luată în considerare şi învăţat din ea, dar care, în acelaşi timp, sufocă şi respinge. Fiinţa umană, deşi a produs, prin raţiunea sa de a gândi, răul în cantităţi uriaşe de la începuturile sale şi până în prezent, se pare că are o problemă chiar şi azi cu acceptarea acestui păcat fundamental repetat la nesfârşit. Cred ca se poate vorbi aici despre o fugă a sa din faţa unei răspunderi morale autoasumate, pe care ar trebui să şi-o conţină indubitabil pentru a putea merge coerent şi cu hotărâre mai departe.

Să gândim cu profunzime, nu cu scârbă, la esenţa principiului anterior enunţat. Deşi are o construcţie lingvistică ghilotinantă, el ascunde în interiorul propoziţiei aruncate în faţă un fundament ideatic filozofic dur, real şi prezent în toate zonele societăţii contemporane. Cu alte cuvinte, aceasta este legea de bază a aşa-zisei „noi ordini mondiale” impuse în fel şi chip, stâlpul infam al revalorizării umane actuale, dar şi explicaţia cea mai simplă a răsturnării axiologice elocvente a zilelor tulburi de acum, de care ne mirăm cu toţii atât de puternic.  „Virtutea pentru dânşii – ea nu există. Însă/ V-o predică …”, spunea Eminescu. Şi tot el continua: „Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,/ Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin”. Putem afirma faptul real şi logic că de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prezent, adică de la Eminescu citire încoace, situaţia stărilor de lucruri este exact aceeaşi. Singură moda hanţelor s-a schimbat: Yves Saint Laurent, Maurizio Gucci, Gabrielle Bonheur Chanel sunt doar câţiva dintre cei care au schimbat linia straielor omeneşti, sfidând, am putea spune, sterilitatea unei gândiri stătute, îmbâcsite şi, de cele mai multe ori, de tip dictatorial.

Că „toată viaţa noastră ar trebui să fie o lecţie de modestie”, reprezintă doar o opţiune personală de a-ţi trăi propria viaţă şi nimic mai mult, un culoar de gândire din ce în ce mai greu de pus în practică astăzi în noianul de extravaganţe şi în talciocul de minciuni şi de desfrâu tacit existent la tot pasul şi în toată vremea. În pofida acestor stări de fapt, sfinţii jertfitori trăiesc, încă, printre noi în mare taină şi nu redactează pentru asta cu niciun chip cereri de canonizare forţată către Sfântul Sinod bisericesc ortodox şi nici nu propovăduiesc Cuvântul Mântuitorului în toate spaţiile publice ale Cetăţii doar pentru a-şi preamări sinele propriu în spatele unei smerenii jucate actoriceşte cu geniu din belşug, dar şi cu valuri de spume la gură din ce în ce mai intense şi mai puternic colorate de veninul iadului interior…

Magdalena ALBU

• Share
• Tweet
• Pin
• Email