Victor Roncea Blog

SÃ FACEM UN CONGRES

Dacã rãsturnarea ministeriului Giskra-Hasner ar aduce cu sine cãderea sistemei, a constitutiunei, a dualismului, ce rol vor juca românii la regenerarea bãtrânei Austrie? Sta-vor ei cu mânele în sân , cum sunt obicinuiti a sta, intimida-se-vor de tipetele bufone ale maghiarilor sau nemtilor, ori vor merge cu fruntea deschisã, solidari cu celelalte natiuni cari au aspiratiuni comune nouã, spre a apela la simtul de dreptate al tronului, spre a-l sili sã ceadã vointelor supreme ale popoarelor? Pânã când sã domneascã cutare ori cutare si nu toti? Suveranitatea si legislatiunea trebuie sã purceadã de la toate popoarele ca atari, si puterea esecutivã trebuie redusã la simplul rol de masinã fãrã vointã proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie sã fie aicea stãpân decât popoarele însele, si a trece suveranitatea în alte brate decât în acelea ale popoarelor e o crimã contra lor. Eu nu înteleg aicea douã popoare ori douã coterie, ci pre toate. Dar pentru a efectua aceastã reformã mare într-un stat unde sunt atâtea rãmãsite putrede ale trecutului, atâtea prejudete fatale si atâtea masine vile si fãrã de suflet, gata în orice moment de a sustinea acele prejudete trebuieste o energie eroicã, trebuie cu despretul libertãtii si a vietii tale sã proclami ceea ce ai datoria de a proclama.
În aceastã operã ce pare a se pregãti, românii trebuie sã joace un rol eminamente activ. Trebuie ca sufletul acestei natiuni vechie sã lucreze cu toatã vigoarea sa de fier, cãci aicea nu mai e vorba de declamatiuni vane, ori de oportunitate, acuma nu-i mai e permis nimãnui de a merge cu cutare ori cu cutare persoanã, fie aceea prelat, fie ilustritate, fie magnificientã, ci cu totii uniti trebuie sã mergem cu principiul, cu natiunea. ªi, într-adevãr, dacã ar fi în inima noastrã o singurã schinteuã din virtutea anticã a oamenilor pre carii noi ne mãgulim de a-i avea de strãbuni, a romanilor, am vedea ce absurd e sã cersim de la maghiari drepturile cari ni se cuvin si cari trebuie sã ni le luãm pre altã cale.
Românii, în genere vorbind, s-au purtat mai mult rãu decât bine. Sã ne silim a nara faptele.
Adunarea de la Miercurea se constituie si-si alege un comitet. Un comisar gubernial oarecare sisteazã activitatea acelui comitet, fãrã ca sã arate din ce cauzã, si românii primesc aceastã sistare fãrã ca sã proteste în fata lumei, fãrã ca aceastã infractiune în dreptul de a se întruni sã fie urmatã de destituirea functiunarului si a ministrului ce a ordonat-o. Amploiatul, fie el ministru, fie comisariu regesc, trebuie sã înteleagã spiritul legilor al cãror mãntinãtoriu e si trebuie sã le interprete cu fidelitate. Îndatã ce nu stie ori nu voieste a le interpreta fidel, trebuie destituit.
Uniunea Bãnatului a fost fortatã, cãci a fost fãcutã contra vointei românilor, uniunea Transilvaniei a fost fãcutã fãrã de a se întreba românii. Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o cestiune atât de gravã? Nimeni.
Avem dreptul de a petitiuna. Sala tronului este, trebuie, sã fie deschisã popoarelor ca si indivizilor, si inima suveranului trebuie sã fie dreaptã si nepãrtinitorie, fãrã considerante unilaterale, fatã cu toti, asemenea limbei la cumpãnã, asemenea ecuilibrului vointelor umane ce se numeste drept; cãci în secolul al nouãsprezecelea aceasta e singura ratiune de a fi a monarhilor, alta nu cunoastem si neci nu voim a cunoaste. Ei bine, cine a uzat energic de acest drept pentru a scãpa natiunea românã de fortarea la o uniune pre care ea n-o voieste si n-o recunoaste? Nimeni.
În Nãsãud, un om se alege cu un vot, ba are pânã si temeritatea de a cere verificarea acestei alegeri. Ei bine, carii sunt alegãtorii carii sã proteste contra reprezintãrei lor din partea unui om pre care ei nu l-au ales? Nimeni. Oare murit-a orice dreptate? Oare luatu-ni-s-a dreptul de a petitiuna si a protesta? Oare am uitat cumcã tronul trebuie sã fie drept, cãci aceasta e ratiunea sa de a fi?
Dar departe de a fi numai atâta . Un insolent are cutezanta de a spune în camera Ungariei cumcã natiune românã nu esistã. I se rãspunde cã esistã si nimic mai mult; ca si când acel om n-ar fi stiut-o, ca si când el ar fi spus-o cu altã intentiune decât ca sã arunce o nouã umilire asupra natiunei românesti. Aicea trebuia un protest energic si formal contra purtãrii neescusabile a unor deputati cari n-au respect de natiuni întrege; trebuia demisiunarea deputatilor români dintr-o Dietã care nu se respectã, nerespectând neci chiar individualitatea celorlalte natiuni. Ce prezident e acela care lasã ca un insolent sã insulte, nerevocat la ordine, o natiune întreagã?
Un altul ni spune cumcã am face poate bine de a emigra în România, recte de a pãrãsi acest pãmânt , care e cu mult mai mult drept si cu mult mai multã ratiune al nostru decât al lor. Cine protestã contra unor asemenea insinuatiuni pre cât de rãutãcioase pre atât de bine calculate? Nimeni. Cunoastem fiintele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politicã de oportunitate, cari cersesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric si imperativ drepturi pentru natiunea lor, carii zic cumcã românii n-au neci un drept în aceastã tarã si cumcã trebuie sã cerseascã pentru a cãpãta. Politicã demnã de reprezentantii ei ! [Î]i cunoastem, zic, si nu ne place de a vedea pre sincerii nostri deputati nationali jucând pre instrumentele acestor creature. Natiunea românã trebuie sã se punã pre terenul de drept pre care stau toate celelalte natiuni ale Austriei, nimica mai mult si neci o iotã mai putin. Cine cede degetul va trebui sã ceadã si mâna . Pusi odatã pre acest teren de drept, nu trebuie sã cedem nimãnui neci cât e negru sub unghie, cãci numai o egalã îndreptãtire poate duce la liniste si la împãcare. Politica lingãilor trebuie lãsatã pre seama lingãilor; pre flamura noastrã trebuiesc scrise pur si simplu vointele noastre. Cehii spun în organele lor cumcã vor face opuzetiune pânã atuncea pânã când se va recunoaste deplina autonomie a Boemiei. De ce sã nu cerem neted si clar pentru noi ceea ce cehii pretind pentru ei? Tranzactiuni în drepturi nationali nu se încap, împãcarea cu ungurii ori cu nemtii nu se încape pânã ce nu vor cede ei ceea ce voim noi; cãci fatã cu sistemul constitutiunal de astãzi, fatã cu dualismul trebuie sã fim ireconciliabili.
Starea de fatã a lucrurilor e de naturã ca sã inspire orisicui neîncredere si sã-l facã îngrijit asupra marilor schimbãri ce se preparã a trece preste imperiu. Oricare bun cetãtean are de datorie de a se ocupa de viitoriul patriei sale, si de aceea si românii, prin natura lucrurilor, au datoria de a provoca un congres general al lor, care sã determine atitudinea natiunei românesti fatã cu o eventualã schimbare a sistemei constitutiunale. Vom vedea care guvern va avea sfruntarea ca sã opreascã adunarea unui congres de cetãteni pacifici, carii vor sã discute asupra afacerilor publice ale statului cãruia ei apartin. În caz dacã congresul si-ar alege oamenii sãi de încredere, cari sã-l reprezinte fatã cu tronul, acestia trebuie sã fie înainte de toate energici si de caracter. Oricine a sovãit numai o datã în cariera sa politicã, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificentã, trebuie înlãturat cu îngrijire, cãci aicea trebuiesc oameni ai faptei pre care sã nu-i orbeascã nici sansele, nici aurul, nici stelele si ordurile mari (cari în genere se pun pre inime mice !) si, apoi, cu oameni probi si de caracter nu se încap tranzactiuni încurcate. Ei vor cere pentru natiunea lor cât li va ordona natiunea ca sã cearã, si nu vor cede nici o iotã din pretensiunile lor, cãci nu vor avea astutia de a o face.
Dacã mai are cineva o singurã îndoialã despre importanta unui congres, acela cugete numai cât de degradati trebuie sã fim noi românii, dacã pânã si maghiarii, poporul cel mai decãzut al Europei moderne, au ajuns sã fie stãpânii nostri si sã-si batã joc de noi în sedintele acelei adunãture ce se pretinde Camerã.
Am desperat de mult de a cere de la români virtutea si demnitatea strãbunilor, neci credem cã am putea destepta în el simtul cetãteanului Romei; dar neci cã facem aicea apel la simtãminte de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul simt de demnitate si mândrie curat omeneascã. Într-adevãr, nu mai suntem noi meniti de a dicta legi lumei, dar neci am trebui sã fim asa de abrutizati ca sã ne degradãm noi pre noi însine la rolul de sclavi. Trebuie sã încete aceste referinte de dominati si dominatori; trebuie sã fim pusi pre picior de natiune egal îndreptãtitã fatã cu natiune egal îndreptãtitã. E timpul ca sã ni se rãsplãteascã si nouã sacrificiele cari le-am adus secol cu secol acestei Austrie carea ne-a fost vitregã si acestor Habsburgi pe carii îi iubim cu idolatrie fãrã sã stim de ce, pentru cari ne-am vãrsat de atâtea ori sângele inimei noastre fãrã ca ei sã facã nimica pentru noi.

Astãzi credem cã ar fi venit timpul ca sã pretindem si noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp sã declarãm neted si clar cã în tara noastrã (cãci este a noastrã mai bine decât a orisicui) noi nu suntem nici vrem sã fim maghiari ori nemti. Suntem români, vrem sã rãmânem români si cerem egala îndreptãtire a natiunei noastre. Fatã cu orice încercare de deznatiunalizare ori suprematizare, întrebãm cu rãcealã si constiuti de drepturile ce ni le dã aboriginetatea noastrã si spiritul secolului: ,,Cine sunt acesti oameni si ce vor ei în tara noastrã?”
[5/17 aprilie 1870]

Caragiale despre Eminescu

“Era o frumusete. O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

-Ma recomand, Mihail Eminescu!

Asa l-am cunoscut eu.

Cata filosofie n-am depanat impreuna toata noaptea aceea cu nepregetul varstei de saptesprezece ani.

Ce entuziasm! Ce veselie!

Hotarat, inchipuirea nu ma inselase… Era un copil minunat.

Intr-o noapte ma pusese in curentul literaturii germane, de care era incantat.

-Daca-ti place asa de mult poezia, trebuie sa si scrii, i-am zis… am aflat eu ca dumneata ai si scris.
-Da, am scris.

– Atunci, – si mie-mi place poezia, desi nu pot scrie, – fii bun si arata-mi si mie o poezie de dumneata.

Eminescu s-a executat numaidecat…

*
Asa l-am cunoscut atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit de toate; aici de o abstinenta de pustnic; aci apoi lacom de placerile vietei; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa. Ciudata amestecatura! – fericit – pentru artist, nenorocit – pentru om!…

*
Acest Eminescu a suferit multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a incovoiat niciodata: era un om dintr-o bucata si nu dintr-una care se gaseste pe toate cararile.

Generatii intregi or sa suie cu pompa dealul care duce la Serban-Voda, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, si o bucata din care sa scoti un alt Eminescu nu se va mai gasi poate… “
1889, iunie 18
Opere