Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

14 iunie – ziua cand n-am murit…
de George Roncea

…in memorian Dragos Drumea

…este ora 3 si jumatate dimineata. Acum un sfert de ora isi dadea duhul in bratele mele un baiat impuscat in gat.

Fix in urma cu 20 de ani. 14 iunie ’90.

Avea traheea zdrobita – un glonte il lovise in ceafa si lasase la iesire o ditai gaura prin care sangele ii tasnea ca dintr-o fantana arteziana. Stiam cum arata ranile produse de glont – iesirea la 7.62 este destul de urata. Se tragea in draci cu munitie de razboi. Fusesem chemat in scara blocului Romarta de niste tineri care m-au vazut cu aparatul foto de gat. In cursul zilei care trecuse deja, 13 iunie, trasesem pe film aproape toti mortii si ranitii – “legionarii” impuscati de cadrele MI si MApN la instigarea lui Ion Iliescu.

M-am trezit singur in scara blocului cu baiatul care agoniza pravalit pe jos, la baza scarilor. Un tanar imbracat ingrijit, cu un sacou pepit parca iar langa el zacea o geanta cu un letcon si niste sarme de fludor. Probabil electronist si venea de la munca. O femeie care locuia in bloc mi-a adus o lumanare si a fugit inapoi in casa, speriata de rafalele armelor. Intunericul din scara blocului era brazdat de palpairile flacarii lumanarii si de lumina blitz-ului. Tiuitul blitz-ului, in timp ce se reincarca, era acoperit de horcaitul baiatului. Se mai auzeau din cand in cand rafale de mitraliera, afara. Era foarte mult sange in jur si alunecam, straduindu-ma sa fixez lumanarea, sa tin si de aparatul foto, sa reglez obiectivul si sa trag de parghia aparatului, un Praktika old stile, care se arma greu dupa fiecare cadru tras. Manevrele fotografice erau sinistre, declansatorul imi aluneca deoarece ma umplusem de sange pe maini in timp ce incercam sa opresc cu palma suvoiul rosu care tasnea din gatul baiatului.

Simteam cum imi zvacnea mana datorita presiunii sangelui care erupea la fiecare expiratie si ma stropea printre degetele naclaite. Tanarul se sufoca, i se zguduia spasmodic tot corpul haraind, nu-i mai ajungea aerul in plamani, se auzea un fel de suierat, de galgait, din adancul sau.

Mi se parea ca ma urmareste cu privirea, ca ma implora sa-l ajut, atintindu-ma cu ochii holbati, innebuniti de spaima, din ce in ce mai cetosi, horcaind din greu, cuprins de convulsiile ingrozitoare ale sfarsitului. I se scurgea viata printre degetele mele, afara se tragea inca, nu aveam niciun ajutor si m-a cuprins disperarea dandu-mi seama ca isi pierde cunostinta si ca imi va muri in brate, sufocandu-se cu propriul sange care inundase totul in jur.

Cred ca intelegea ca se duce. Intelesesem si eu ca ma aflu din nou in preajma mortii si ma enerva teribil ca nu mai stiam ce sa fac, ca nu reuseam sa opresc suvoiul acela negru care nu se mai oprea sa se scurga impreuna cu viata din trupul ciuruit al tanarului. Si astazi ma enervez cand imi reamintesc momentele acelea. Nu voi uita niciodata ultimele clipe ale acelui baiat,  momentele in care-i tineam lumanarea, tragand in cadru, pe film, marturia asasinarii sale.

I-am strigat nu stiu nici eu ce, crezand ca poate ma aude. Nici acum nu cunosc de unde a aparut si Victor, frate-miu, si el cu niste aparate foto spanzurate de gat, l-a luat in viteza pe baiat in brate, impreuna cu niste tineri, si l-au dus la o masina alba a medicilor de la Medicine sans Frontiere (care sustineau ca se vor duce la Coltea – ulterior nu s-a gasit nici o inregistrare a lor si a impuscatului Dragos Drumea la spital, pentru noaptea de 13-14 iunie 1990).

Am plecat catre Arhitectura si am avut puterea sa notez in jurnal (il am si acum, patat de sange) pe care apoi nu stiu de ce l-am ascuns sub un dulap, cuprins de un fel de presimtire, momentul uciderii tanarului care si-a dat duhul in bratele mele.

Am tinut apoi un fel de sedinta ad hoc cu baietii de la Liga Studentilor, alaturi de Arhitectura, in Universitate. Aflasem ca urmau sa vina peste noi muncitorii de pe platforma Galati, adusi de Adrian Sarbu, (viitorul boss al PRO TV, pe atunci om bun la toate la Cabinetul lui Petre Roman) cel care i-a cerut lui Stanculescu dinamita pentru a arunca in aer Balconul Universitatii (Stanculescu l-a refuzat dar marturia sa exista in dosarele unei comisii de ancheta parlamentara).

Sedinta de la Liga Studentilor a fost scurta. Au fost trimise acasa fetele si s-a votat sa ramanem in Arhitectura si Universitate un numar de studenti, nucleul celor care au coordonat intreaga munca din Piata Universitatii vreme de 54 de zile. In Universitate erau 16 baieti, in Arhitectura vreo sapte. Argumentul era ca ar fi fost rusinos, las si nedemn sa ne parasim “garnizoanele” si “campul de lupta” – Piata Universitatii – pentru a scapa de bataia care ne astepta. Ni se parea logic sa o si incasam dupa ce ne-am simtit atat de bine strigand Jos Iliescu! aproape doua luni. Cred ca speram, iluzoriu, ca bucurestenii sa ne apere. Nu stiam ca avangarda de soc urma sa fie compusa din minerii adusi din subterane de Voican si de fesenistii, militienii si securistii lui Iliescu. Nu stiam nici ca hoarda de mii de troli si vandali era deja pe drum, rostogolindu-se catre noi.

Ne-am reintors (“naluci”) in Arhitectura, eu si frate-miu, in atelierul de lucru al organizatiei studentilor arhitecti, unde aveam banerele si micul studio de montaj improvizat in care bricolam materialele video cu decembrie 1989 si Iliescu KGB pe care le puneam pe ecranul Arhitecturii. Am incarcat filme noi in aparatele foto si la un moment dat ni s-a parut ca auzim un fel de vuiet. Am fugit pe scari catre turnul Arhitecturii, cu aparatele pregatite. Era inca semintuneric dar in lumina palida a zorilor am apucat sa vedem licarele lanternelor de pe casti misunand in Piata si cum sunt lovite cu tarnacoapele usile Universitatii.

Intreaga Piata a Universitatii era o masa neagra, un melanj sinistru viermuind de siluete cu casti in cap, cu salopete, inarmati care mai de care cu tot felul de rangi, ciocane, bate si topoare. Acum, in timp ce scriu, in vine in minte izbitoarea asemanare a gloatei de sobolani negri de mina, vazuta in perspectiva descendenta, cu hoarda hidoaselor fapturi ale intunericului aflate in slujba lui Sauron, vrajitorul sinistru din Stapanul Inelelor. Vuietul din Piata crestea si in timp ce frate-miu tragea cadru dupa cadru am vazut cum cetele grohaitoare patrund haulind in facultate. Am realizat ca acelasi lucru se petrece si la intrarea Arhitecturii si l-am tras dupa mine inapoi pe Victor, alergand pe scari cu o viteza nebuna, inapoi, catre atelierul nostru, pentru a-i avertiza si pe ceilalti studenti aflati inca in facultate. Nu stiam unde sa ne pitim, nu aveam in minte un plan de refugiu, ne-am grupat alergand cu sufletul la gura catre un alt turn al scolii unde sa ne ascundem. Am incercat sa gasesc pe traseu un hidrant aflat pe la etajul trei al cladirii.  Vroiam sa dau drumul la apa, sa se inunde scarile pe care vroiam sa le cablez cu faza de la o sursa de trifazic dintr-un atelier mecanic. Speram sa obtin un efect electrizant consistent chiar daca minerii aveau cizme de cauciuc in picioare.

N-am mai apucat sa mesteresc trebusoara. Dupa o goana nebuna prin facultate, se auzeau deja pe jos bubuiturile usilor sparte de mineri, iar micul nostru grup de vreo 13 studenti (am mai gasit niste fete care isi faceau, naive, lucrarile de diploma) s-a oplosit intr-un atelier parasit, din turnul de deasupra intrarii in facultate, unde se aflau tot felul de gioarse si plansete stricate, inclusiv un pian vechi. Am ingramadit niste plansete intr-un colt si ne-am adapostit cu rasuflarea taiata asteptand aparitia minerilor. N-a durat mult. Bubuiturile si zbieretele se apropiau. Au dat de perete usa atelierului dar la inceput nu ne-au observat. Un miner, spijinit intr-un topor pe mana stanga s-a protapit in fata pianului paradit si a inceput sa bata in clape. Mi s-a taiat rasuflarea de emotie artistica de data asta. Imaginea era socant asemanatoare cu o scena a unui tablou – Rascoala – de Ilia Repin, un mare artist rus al scolii realiste de pictura, contemporan cu Tolstoi. Pana si lumina cadea la fel. As fi vrut sa-i fac o poza “pianistului” insa declansatorul ar fi facut o galagie infernala. Desi incercam sa ne tinem respiratia, cineva a icnit, din spatele plansetelor, s-a miscat ceva si s-a auzit zgomot dinspre noi iar acefalul care batea in clape a ciulit urechea si apoi s-a indreptat mugind catre noi. Ragetul lui a alertat haita si incaperea s-a umplut de ciomagarii cu casti care au inceput sa traga salbatic de noi, izbindu-ne cu spume la gura.

Tot ce s-a intamplat din acel moment mi s-a derulat parca cu incetinitorul. Eram apucat, tras, pocnit, impuns, trosnit din toate directiile, l-am pierdut din ochi pe Victor, smuls si aruncat parca pe sus, jivinele grohaitoare loveau din rasputeri si mi-am dat seama ca daca ajung pe jos voi muri strivit, calcat in picioare. M-am apucat cu toate puterile de un galigan care parea mai sef si mai bine imbracat care la randul sau m-a apucat strans de gat, ca pe un fel de prada de pret tragandu-ma prin multimea de brate care loveau catre scari, in jos. Locul era supra-aglomerat, fiecare incerca sa izbeasca cu ceva in mine, era ca la o hora draceasca, faceau un taraboi infernal, dar tocmai pripa lor sa ma trozneasca si ingramadeala imi era de folos. N-aveau loc destul sa-si ia avant cu batele si cu rangile cam lungi pentru lupta corp la corp. Ma feream mai ales de o pocitanie isterica cu picioarele raschirate care tot incerca sa ma impunga cu un fel de burghiu baban de mina, pe care il tot rasucea spre mine cu ambele maini strigand celorlati sa-i faca loc sa-mi dea gaura in piept. Nimeni nu vroia sa-i acorde intaietate, fiecare vroia sa ma arda la scafarlie pe cont propriu si individu’ era impins cu scula lui sfredelitoare de colo colo, evident dezolat si frustrat la maximum. Un altul se stropsea la galiganul care ma tinea de gat sa ia mana ca sa ma izbeasca la gatitza cu toporisca, sa-mi ia capul, insa vlajganul nici gand sa dea drumul la prada.

Deficit de comunicare – am formulat reflex in gand, un racord la canadianul meu preferat Marshall Mc Luhan cel care definit magistral premisele unei noi ere a comunicării, care iata, la aglomeratie, mai are si sincope cand ti-e lumea mai draga. Lumea mi s-a intunecat brusc cand o ranga de fier cu profil octogonal a plutit parca in aer, din lateral, am vazut-o cu coada ochiului si cu un vajait sec mi-a crapat capul. Am simti trosnitura pana in sira spinarii si mi-a disparut mira de pe ecran. Treaba care se derula parca cu incetinitorul prinsese brusc viteza, ca in filmele de epoca mixate pe repede inainte. M-am trezit atarnand ca o papusa dezarticulata, inca ma tinea de gat galiganul, o durere usturatoare in maxilar facea sa-mi zvacneasca fata, imi trosneau in gura bucati de dinti sfaramati, sange peste tot, tasnea din cap ca un izvor si abia mai vedeam prin panza rosie de peste ochi, tot corpul imi ardea, gloata ma adusese de pe scari pe un etaj mai jos si se facuse mai mult loc de lovit, unii imi smulsesera aparatul de la gat altii ma buzunareau, gasisera cutiutele cu filme si urlau “are droguri e drogat e drogat feriti-va sa nu va intepe” in timp ce izbeau in mine cu sete ca intr-un sarpe care i-ar putea musca de picior. Colosal, lighioanelor le e frica de mine, m-am prins ca de o gluma buna si am inceput sa rad, scuipandu-mi resturile de masele, schimonosit, cred ca aratam hidos, cu fata umflata si hainele imbibate deja de sange iar tembelii urlau si chiraiau mai abitir – “e drogat, e drogat, omorati-l, omorati-l!” si se imbulzeau sa imi traga in cap si in coaie cu niste lanturi si furtunuri cu capete metalice.

Oedip, castrare simbolica, mi-a venit in gand – lucrasem la Buftea, asistent scenograf, inainte de decembrie 1989, la un film turnat la Rosia Montana si stiam din documentare ca minerii ajung impotenti la varste medii, radiatiile din subteran, mediul nesanatos, intunericul ii afecteaza nu doar mintal. Ma gandeam ca de aceea si erau atat de ingalati si trogloditi, vite juganite de caverna, n-aveau un gen de furie taurina ci prezentau mai degraba ceva bovin in miscari si priviri si incercau sa ma castreze si sa-mi scoata totodata ochii deoarece sufereau ei insisi de complexe oedipiene si de frustrarea emascularii. Sleahta de scursuri scopite putzea oribil, frecangeala si ragetele lor exalau un iz gretos de basamac si masele stricate, ciomagarii slinosi se excitau cumva lovind necontenit, cu sclipiri ucigase, sanguinare in uitatura cretinoida. Ii alimenta nevoia de moarte, de lichidare a dusmanului ancestral de clasa – cred ca eram pentru ei un fel reprezentare iconica a raului, simbolul studentului “legionar” cu pletele in vant care-l sfideaza pe Tatucul Ilici Sauron.

Deja pletele imi erau naclaite de sange, camasa si pantalonii la fel iar un pantof mi se umpluse deja pana la glezna de sange si mi se rasucea pe picior, gata gata sa-mi cada si dezechilibrandu-ma. Un instinct de conservare mostenit inca din copilarie, de cand ma bateam cu tiganii in cartierul de bastina, la Gara de Nord, imi marcase in minte sa evit sa ajung pe jos, sub cizmele haidamacilor janghinosi dar un fel de lesin si o greata imi strangea stomacul, capul mi se invartea, nu-mi mai simteam corpul, totul era o vajaitura, vedeam in secvente, strafulgerari de metal, bate, rangi, lanturi, ciorchinele de carcalaci balosi si negri de subteran care fojgaiau in jurul meu ma tot tarau prin cladire – nu se mai termina odata oroarea si chinul. Cred ca afara, la strada, mi s-au epuizat resursele, aveam un fel de blackout-uri, simteam ca imi plesneste capul iar durerea iradia parca din mine prin toti porii. Cred ca deja abandonasem ideea supravieturii, ma gandeam cu ciuda ca voi muri ca un prost fara sa fi apucat sa-i ard si eu cu trifazicul. Ma tarau mai mult pe sus si deodata au aparut bucurestenii, bucurie mare pe mine, credeam ca ma vor scapa din mainile hoardei – o mamaie grasa urla ceva la ei, credeam ca ii cearta, ba chiar a smuls o bata de la un ciomagar si i-a tras cu sete una in cap minerului care (inca) ma tinea de gat. Victorie, am exclamat in gand, se intoarce roata, poate scap totusi – m-a fulgerat un gand, minerului ii sarise casca din cap si mi-a dat drumul. Am cazut la pamant in genunchi si grasana a prins sa ma scuipe dupa ce minerul nervos i-a smuls bata din maini. I-a ars cucoanei un picior in cur dupa ce si-a pus la loc casca si m-a ridicat de jos de par.

Cucoana a chirait si si-a cerut iertare, pe mine vroia sa ma izbeasca la scafarlie, m-am prins tardiv ca era o fesenista, votase cu Andrei Plesu, iar femeia nu era singura. Pe tot traseul pana la sediul central al MI, alaturi de CEC, am fost scuipat, injurat, lovit si impuns de cetatenii de bine ai lui Iliescu iar jivinele ii aplaudau pe mineri urland din toti bojocii, ritmat, “Jos Le-gio-nariii!”. Ma cruceam in sinea mea – nu stiam ca Iliescu si Razvan Teodorescu au adus la cunostinta tarii, pe TVR, ca noi, cei din Piata Universitatii eram “le-gio-narii” care au incercat sa dea cu rebeliunea in poporul de dobitoace si alesul lor, al neghiobilor, Ion Iliescul.

Ma apucase iarasi greata si mi se taia din cand in cand lumina, nu mai vedeam bine, credeam ca din cauza sangelui intins pe fata. Am apucat sa intrezaresc in curtea MI cateva cadavre semidezgolite, siluete vinetii intinse la perete, gramada peste care era trasa o fasie de punga si m-am trezit altoit cu un pat de arma dupa ureche, apucat si aruncat intr-o duba mare, un camion din tabla cu gratii, plin deja cu arestati. Aici mi s-a rupt filmul de tot. Pur si simplu nu mai vedeam nimic, totul era negru complet, nici macar stele verzi. Spaima oricarui pictor este orbirea, gustasem Borges dar nu credeam in orbirea creativa.

Traseul pana la unitatea de securitate de la Magurele, lagarul unde aveam sa ma reintalnesc cu frate-miu a fost un cosmar. In duba totul era un vaiet, oamenii gemeau, isi cainau ranile si soarta, il blestemau pe Iliescu si se fereau de mine, fiecare cu durerea sa… eu eram disperat ca nu mai vad, ma taram orbecaind pe la picioarele lor si incercam sa-mi fac loc pe pipaite, niste maini m-au tras in sus si m-au sprijinit de ceva, nu reuseam sa-mi sterg sangele care se usca si imi creponase fata umflata, imi ardea tot corpul dar parca nu mai simteam nicio durere, ma invadase o spaima teribila, viscerala – chiar nu mai vedeam, degeaba imi frecam ochii, lumea devenise opaca.

Acesta a fost momentul cel mai nasol, disperarea orbirii imi luase mintile, imi doream sa mor pe loc, ideea unei vieti de orb, mutilat si olog mi se parea o varianta nefezabila si relativ lipsita de atractivitate. M-am strans de gat incercand sa ma sufoc dar nu puteam sa-mi mai strang degetele, aveam mainile cam zdrobite, nu-mi simteam bratele – inca un pocinog, ce artist mai poate picta cu degetele betegite?  Camionul/duba care ne hurduca ca pe niste cartofi s-a oprit la un moment dat cu scrasnete de frana si oamenii se buluceau sa iasa, erau trasi si aruncati pe jos, se latra la ei si m-am trezit si eu smuls si busit de asfalt, eram complet orb si dezorientat, am incercat sa ma ridic impleticindu-ma cand mi-a rasunat ca o impuscatura dupa ceafa si brusc cu un ochi am intrevazut un fel de straluminare – vedeam ca prin ceata ceva! Am cazut iarasi si am incasat pe spinare inca o serie de lovituri – eram insa inundat de bucurie si recunostinta, radeam iarasi “ca un drogat” – ceva se intamplase, socul izbiturii de ciomag mi-a adus o dara cetoasa de vedere. Un sir de soldati oligofreni ne insotea pe bucata de drum de la camion la usa lagarului – garajul unitatii de la Magurele – izbindu-ne cu cozi de lopata si latrand din rasputeri la noi ceva neinteligibil – totul era foarte misto: eram totusi in viata, ologit si damblagit, semi-chior dar intrezaream lumina…

Frate-miu m-a gasit zacand in marea de oameni care aratau ca dupa macel, cu maini rupte, fracturi deschise prin care se vedeau iesind oasele, un tanar avea ochiul scos si si-l tinea cu mana, siroindu-i sangele pe fata, o mare de suferinta si de vaiet. Un apevist umflat si patibular invartea prin aer un puscoci si ne lovea cu teava armei, aratandu-ne demonstrativ cum stie el sa bage glontul pe teava. M-am luat cu el in gura – acum ca scapasem cu viata si ca vedeam cu juma de ochi eram cu gura mare si mi se rupea de amenintarile lui, dupa trosneala pe viata si pe moarte incasata. Facea spume la gura handicapatul cu trese si mi-a promis ca ma aranjeaza el si ca ii cheama pe mineri sa ma altoiasca iar – fusesera si ei cazati in unitatea de securitate si imparteau ce se ciordise de la oameni. N-a avut sange in el sa traga in mine, de fata cu toata lumea si si-o fi inchipuit ca cine stie ce scula de bascula de ziaristu’ lu’ peshte oi fi de am tupeu sa ma iau de el cu drepturile omului, regulamentul uzului de arma impotriva civililor si alte parascovenii d’astea. Intr-un colt mai ferit niste tigani cu maini rupte si fete umflate si vinete de lovituri m-au oplosit intre ei si mi-au facut rost de un chistoc strivit de Carpati – eram suficient de caftit, si scandalagiu pe deasupra ca sa impun respect. In plus datorita sangelui care se uscase pe mine si a invinetirii fetei in urma loviturilor eram mai negru decat ei. Am stabilit cu tiganii ca la iesirea din parnaie, daca mai apucam lumina zilei, sa ne intalnim si sa mergem peste mineri in Valea Jiului – eu aveam fiole cu Soman si Sarin (neuroparalizante de lupta), ceva fosfor plus un borcanas dolofan de cianura, sutite la “revolutie” iar ei aveau arme pitite prin tigania din Ferentari si Pantelimon (am aflat mai apoi ca Armata a instalat cuiburi de mitraliera in punctele de acces catre Valea Jiului iar minerii erau cam kkati pe ei de frica; am ratat atunci momentul dar in 1998 ii asteptam la Bucuresti ca pe suedezele care veneau pe litoral la supt cariciul, inainte de ‘89). Bulibasii s-au oferit sa-mi fure ale mai noi modele de aparate foto, sa-mi recupereze paguba, si sa ma invete sa dau cu cutitul – chiar am invatat de la ei, mai tarziu, cate ceva, iar eu i-am invatat sa-si faca asociatii – cu acte in regula.

Ziua a trecut in chinuri ca la balamuc, ma ustura si ma ardea totul, mi se inghegase sangele pe teasta, unde eram pocnit cu ranga, aveam niste coaste fisurate si abia mai respiram, eram deformat si hidos si aratam ca un monstru ultramarin (mai apoi procurorii mi-au inlaturat poza – eram la pozitia nr. 493 – din catalogul arestatilor de la Magurele ca aratam prea naspa si stricam albumul).

Abia vedeam cu un ochi si ala umflat ca naiba dar la lasarea serii, in aerul fetid, imputit de mirosul de urina si sange, de duhoarea sutelor de oameni schiloditi care zaceau claie peste gramada, am tras cu botul la ciment, de la tiganii casapiti de mineri, doua fumuri sublime cu gust de sange printre cioturile de dinti. Dupa ce frate-miu mi-a suflat in ureche ca a reusit sa piteasca un negativ in chiloti m-am simtit cu adevarat fericit si am inceput sa ma gandesc cu nesat la noaptea cand voi reusi sa sar gardul puscariei si apoi sa-mi caut prietenii pentru a incepe sa-i luam la omor pe fesenisti – in frunte cu Ion Iliescu (fara a-l omite cumva si pe Petre Roman, cel care le explica ziaristilor straini, care filmau, in data de 15, peretii stropiti pana in tavan cu sangele colegilor mei din Universitate, ca de fapt noi, studentii diversionisti “legionari”, am dat cu vopsea rosie prin facultate pentru a ne victimiza si a macula imaginea sa si a lui Ion Iliescu).

Inca de atunci, de la Magurele, mi-a mijit in capul cat o banita bucuria gandului ca ne vom intoarce intr-o zi si ca voi fi printre primii care se vor pisha pe mormintele lor de kaghebisti…

P.S.

Am aflat peste ani de la un chirurg, Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidential la Cotroceniul ocupat de intarziatul de Emil Constantinescu, ca tanarul care isi dadea duhul in bratele mele in acea noapte din iunie 1990 a ajuns pe masa sa de operatie, dar nu a mai putut face nimic pentru el decat sa-i constate decesul, prin impuscare cu glont de razboi. Se numea Dragos Drumea. In registrul Camerei de garda s-a scris ca “Drumea Dragos a sosit la ora 3. 20, cu tensiune sase si soc traumatic”.  Militienii regimului fesenist l-au dat mai apoi “injunghiat de tigani”, incercand sa diminueze numarul celor ucisi prin impuscare, la ordinul lui Ion Iliescu. Ca urmare a intalnirii mele de la Cotroceni cu fostul medic Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidential, care l-a convocat pe seful sectiei criminalistica cerandu-i sa refaca datele din dosarul Mineriadei manaria militieneasca s-a rectificat. Astfel mortul meu, Dragos Drumea, a revenit oficial la statutul sau initial, de victima prin impuscare.

Dosarul propriu-zis, instrumentat in 2009 de procurorii “civili” a fost matrasit definitiv, dupa in deceniu de tergiversare datorat “militarului” Dan Voinea (acum cica e conferentiar si partener de solda alaturi de “profesorul” Tismaneanu, aplaudacul lui Iliescu).

Citez mai jos din PLANGEREA impotriva NUP-ului care l-a spalat de sange pe criminalul Ion Iliescu respectiv rusinoasa Rezolutie din 10.10.2008 (comunicata pe data de 17.10.2008) emisa in dosarul nr.1122/P/2007 al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica.

“In ce priveste victimele prin impuscare, apar afirmatii ridicole si neprobate de fapte, procurorii apreciind ca o parte din acestea ar fi fost atinse de gloante care au ricosat si nu ar fi fost vizate direct de militarii care au facut uz de gloantele de razboi impotriva civililor. Pe ce baza au apreciat procurorii validitatea “ricoseurilor” din plansee, pe ce analize se intemeiaza astfel de aberatii? Spunem aberatii deoarece de exemplu in cazul Drumea Dragos acesta a fost reprezentat initial ca fiind o victima a unei injunghieri comise de “elemente turbulente”. Dupa ce medicul Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidential, in perioada regimului Constantinescu, a aflat din relatarea de presa a martorului George Roncea despre cazul decedatului trecut din måinile martorului in måinile sale, de medic care a constatat decesul si traumatismele prin impuscare, Drumea Dragos a fost, oficial, recunoscut drept victima a tragatorilor militari din noaptea de 13-15.

Este evident ca martori care au participat direct la evenimente, care au fost de fata la uciderea a trei persoane, Mocanu Velicu si Lepadatu Mitrita, in ziua de 13 si apoi, in data 14, spre dimineata, la ora 3.15 au asistat la uciderea lui Drumea Dragos, nu au fost nici macar contactati de procurorii de caz. Astfel Eugen Popescu, operator al publicatiei „Glasul” a inregistrat uciderea lui Lepadatu Mitrita pe camera video, confirmata si de martorii George Roncea si Victor Roncea.

Prima victima mortala s-a inregistrat in jurul orelor 18.30, in spatele imobilului MI. Aici, la distanta de cladire, a fost impuscat mortal Mocanu Velicu Valentin, in varsta de 25 de ani, casatorit, tata a 2 copii minori. Victima a fost lovita din spate in ceafa, fapt ce denota ca se afla cu spatele spre cladirea Ministerului de Interne si la o distanta destul de mare pentru a se aprecia ca el ar fi prezentat vreun pericol pentru sediul MI.

Momentul impuscarii primei victime, in fata sediului Ministerului de Interne a galvanizat multimea si a determinat derularea ulterioara a evenimentelor. Din acel moment, manifestantii au constientizat ca Politia trage si ucide, iar spiritele au inceput sa se agite, cei prezenti in strada incepand sa strige catre cei din cladire ” asasinii, asasinii!”

Dupa mai putin de 30 de minute de la impuscarea lui Mocanu Valentin, a fost impuscata mortal, cea de a doua victima, pe nume Lepadatu Mitrita, in varsta de 25 de ani, casatorit, parinte a 2 copiii minori. Locul uciderii a fost la aproximativ 40 de metri de coltul cladirii Ministerului de Interne, iar in momentul impuscarii victima se intorcea cu spatele catre cladirea M.I., orificiul de intrare al glontului mortal fiind situat in ceafa. Deci si el se afla intre cei care o data cu efectuarea tragerilor au incercat sa fuga, facand stanga imprejur pentru a scapa. Camera de luat vederi a operatorului Eugen Popescu a surprins exact momentul sfaramarii craniului lovit de glonte. Martorul George Roncea, fotoreporter in cea vreme, a fotografiat si el victima si a participat la deplasarea celui impuscat intr-un loc mai ferit.

Martorul George Roncea a fost, impreuna cu fratele sau, Victor Roncea, alaturi de victima Dragos Drumea in ultimele sale clipe, cand agoniza. Cei doi frati Roncea, lideri ai nucleului studentesc din Arhitectura au mai fotografiat numeroase incidente – inclusiv unele dintre victimele impuscate – in timpul zilei de 13 iunie.

Nici Mocanu Valentin si nici Lepadatu Mitrita, in momentele premergatoare uciderii lor nu desfasurau activitati periculoase pentru militarii aflati in sediul Ministerului de Interne; amandoi au fost impuscati din sediul ministerului, aflandu-se in momentul impuscarii cu spatele spre cladirea din care s-a tras, prin urmare nu aveau cum sa fie atacanti ai acestei cladiri si nici ai celor care se aflau in interior, protejati de ziduri si avand asupra lor armament cu munitie de razboi. Tragerile s-au efectuat in baza convingerii ca au dreptul sa deschida focul, deoarece seful statului a instituit o stare fortuita de necesitate invocand teoria Rebeliunii legionare.

In ce priveste modalitatea uciderii celor trei impuscati – in zona capului – se ridica o intrebare legitima la adresa procurorilor care au promovat ridicola ipoteza a mortilor datorati “ricoseurilor”: cum de “ricoseurile” i-au lovit pe trei dintre cei omorati prin impuscare tocmai in cap? Ce probabilitate matematica ar putea fi calculata pentru doua focuri consecutive – “din ricoseu” – direct in cap, referindu-ne aici la cazurile primilor doi impuscati, Mocanu Valentin si Lepadatu Mitrita? Vor procurorii nostri sa intre in analele criminalisticii, sa concureze cu ipoteza glontului magic care l-a lovit – tot in cap – pe presedintele american Kennedy?

Cei doi martori mentionati, fratii Roncea, cazuti ulterior victime ale minerilor, au realizat zeci de filme foto, au captat pe pelicula imaginile agresiunilor diversionistilor din ziua de 13 si chiar de 14 – dar si devastarea Universitatii de catre mineri, fotografiata de la etajul Arhitecturii. Filmele facute de acestia au fost confiscate si s-au aflat in posesia “contra-amiralului” penal Cico Dumitrescu.

(…) cerem infirmarea in totalitate a Rezolutiei din 10.10.2008 prin care se dispunea neinceperea urmaririi penale fata de Ion Iliescu si alte persoane, continuarea cercetarilor privind toti morti si ranitii din ziua de 13.06.1990 (ce au legatura directa cu evenimentele) cercetari inclusiv sub aspect de genocid, rele tratamente, art. 357, 323, Cod Penal asa cum am formulat plangerea penala colectiva promovata de Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania inca din anul 1997.

Consiliul Superior al Magistraturii a constatat deja modul defectuos de cercetare in dosarele Mineriadei inclusiv rolul nefast al procurorului militar Dan Voinea cel care a tergiversat si cercetat superficial acest dosar. Pentru faptele sale procurorul Voinea urmeaza sa fie si sanctionat.

Procurorul General al Romaniei a cerut public revocarea acestuia, printre altele si datorita analizei modului in care acesta a “lucrat” Dosarul Mineriadei.

Constatam cu regret ca acelasi mod defectuos de lucru si l-au insusit si procurorii Gheorghe Stan, Marius Dan Foites si Iuliu Molcut, procurori care au refuzat sa faca cercetari complete, sa audieze martori importanti, sa ia in considerare probe semnificative si sa faca o incadrare corecta asupra Represiunii din iunie 1990.

O solutie asemanatoare referitoare la acest dosar a dat si procurorul militar Dan Voinea in decembrie 1998, solutie ce a fost infirmata in anul 1999.

Domnule Prim procuror Marius Iacob, solicitam infirmarea solutiei si trecerea Dosarului unui colectiv de procurori competenti si neaserviti politic.

Deasemenea va rugam sa luati masuri de ordin administrativ pentru profesionalizarea cadrelor din subordine, pentru a nu calca pe urmele cunoscutului procuror Dan Voinea”.

Nota: Puchinosul Marius Iacob, prim procurorul Sectiei de urmarire penala si criminalistica, s-a pishat pe Plangerea Asociatiei Victimelor Mineriadei. Evident, probabil nu din acest motiv Presedintele i-a prelungit mandatul, in acest an, ci datorita meritelor sale deosebite in gasirea Elodiei.

P.P.S.

Zecile de morti ai Mineriadei…

“Incepand cu noaptea de 13 iunie 1990 cand cei cativa zeci de manifestanti care-si petreceau noaptea in “Piata Universitatii “au fost batuti bestial de sute de politisti, care i-au incercuit in ziua de 13 iunie cand au fost lupte de strada (de data aceasta cu politistii in minoritate) si mai ales in zilele de 14 si 15 unie, cand minerii, impreuna cu politisti si securisti deghizati au batut un mare numar de oameni, la “Sectia de Neurochirurgie” a Spitalului nr. 9 din Bucuresti au fost adusi sute de oameni cu “traumatism cranio-cerebral provocat prin lovire cu corpuri dure”.

Numarul lor depasea cateva sute. Majoritatea cereau sa nu fie inregistrati si, dupa un prim ajutor, paraseau camera de garda. Peste 150 au fost insa retinuti prezentand traumatisme grave, cu alterarea starii de constiinta. Dintre acestia, aproximativ 60 au decedat la un interval de timp mai scurt sau mai lung, unii dupa ce au fost operati. Majoritatea erau loviti in regiunea cefei si unii prezentau urme de lovire si in alte regiuni ale corpului. Nimeni nu facut ulterior nici o ancheta in privinta acestor decese, tratate ca morti naturale, in spital, registrul in care au fost inscrisi cei decedati, la intrare, a disparut! Comunicatele oflciale prezinta cifra de 6 morti, toti decedati pe strada si sute de raniti. Nimeni nu a intrebat ce s-a intamplat cu cei raniti si nu a fost condamnat nimeni pentru ranirea lor.

Astea sunt faptele pe care le cunosc vi le comunic in speranta ca cei vinovati vor fi pedepsiti pana la urma”

(Marturia Dr. Dan Greceanu, medic la Spitalul Municipal din BUCURESTI, incredintata domnului Florin Matrescu si publicata de acesta in “Holocaustul Rosu”, de Florin Matrescu, Bucuresti, 1998, p.15

Petitia pentru arestarea lui Ion Iliescu – dosarul Mineriada 13-15 iunie 1990

“Domnule, Domnilor, Ma numesc Paul Goma, scriitor, cu statut de azil politic din decembrie 1977 in Franta, Paris.

In primele texte publicate in Romania – in jurul datei de 1 aprilie 1990 – am cerut ca Ion Iliescu sa fie tradus in justitie. Despartirea de prietenul meu Nicolae Manolescu s-a datorat tocmai acelui interviu cretin luat de “marea constiinta” Manolescu imediat dupa Mineriada din 13 iunie 1990. L-am re-dat in judecata (pe Iliescu) prin anul 2000, dar am cazut tot peste Dan Voinea. In momentul de fata nu stiu care este situatia plangerilor mele…

De aceea semnez din toata inima apelul vostru, cerand traducerea in justitie a lui Ion Iliescu, a lui Petre Roman, a fostului meu prieten Gelu Voican Voiculescu, a lui Brucan (postum), a generalului de securitate Plesita..

Paul Goma

Paris, 3 iunie 2009″

CTP – crucisatorul mineriadei din iunie ’90

„am gasit la peneteu droguri, armament, munitie, masina de scris automata… tiparit bani la peneleu… este in ziarul Adevarul”

Aud ca victimele mineriadelor au de gand sa stranga semnaturi pentru arestarea lui Ion Iliescu, lucru care nu se va intampla intrucat, nu-i asa, bietul Iliescu e batran si un om batran, oricat de ticalos si de criminal ar fi, nu poate fi tras la raspundere pentru faradelegile lui. dar daca saracul si necinstitul Iliescu nu poate fi arestat, ii propun pe altii, mai tineri si mai voinici, care au instigat impotriva manifestantilor si au aplaudat mineriada… ce-ar fi deci sa fie luati de guler si intrebati de sanatate urmatorii:

1. Cu voia dvs., primul pe lista: marele om si marea constiinta si marele moralist al lui peste-prajit Cristian Tudor Popescu, care, in fituica de perete a lui Ilici, numita pe atunci Pravda sau, ma rog, Adevarul ex-Scanteia, facea cea mai curata apologie (in sensul aproape etimologic al termenului) a violentei:

“Ca pe 13 iunie a avut loc la Bucuresti o tentativa de lovitura de stat este un fapt a carui negare nu poate fi discutata decat in termenii cretinismului sau candorii, dupa cum se exprima d-l Razvan Theodorescu.  Oricine s-a aflat in acele ore la Televiziune, la Interne sau la Politie poate rememora mirosul salbaticiei si fricii care pluteau in aer. E lesne de inteles ca imaginile din seara aceea, transmise de TVR, si mai ales lipsa oricaror imagini, vreme de 40 de minute pe micul ecran, au creat, inevitabil o stare de tensiune, de panica, in intreaga tara. Ceea ce s-a intamplat a doua zi in Bucuresti, incepand cu primele ore ale diminetii, a fost o reactie tot atat de inevitabila; spirala violentei odata initiata, urca intruna. Aceasta reactie s-ar fi produs si in lipsa apelului prezidential, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucura presedintele si guvernul”. (“Spirala violentei” – Adevarul);

2. Cu aceasta ocazie, as propune sa fie umflat si eruditul expert in stiintele limbistice si poponautice moderne si contemporane Rhazvhan Theodhorhescu, dar stai ca si asta e batran!;

3. Sturlubatica Corina Dragotescu, pe atunci si ea pupincurista a lui Iliescu („Iliescu al nostru”, cum il alinta ea), ulterior partenera mediatica a lui Andrei Gheorghe; Dragoteasca, vorba unui crainic sportiv ceausist, „semana panica in careul advers”:

“Piata Universitatii continua sa fie pentru multi oameni un motiv de ingrijorare datorita aparitiei actelor de violenta din partea unora dintre manifestanti. Ca exista subterane politice, ca undeva un creier diabolic elaboreaza o tactica a demonstratiei, ca sint in piata oameni de buna credinta care continua sa aiba impresia ca ceea ce fac ei acolo este rodul unei spontaneitati revolutionare, astea sint lucruri pe care deja le stim cu totii. Personal insa nu inteleg de ce lupta pentru putere trebuie sa imbrace asemenea forme si nu poate fi dusa oricit ar fi ea de agresiva verbal doar in planul confruntarilor politice. (“Adevar sau fictiune”);

4. Tovarasa Lelia Munteanu, astazi editorialista la Gandul, care, confundand gazetaria cu scrisul de note informative la securitate, demasca:

“Profesoara de engleza Popinceanu Maria, «culeasa» din Piata Universitatii. E drogata. Tipa isteric «arestati o femeie nevinovata cu un copil mic acasa?» Stef Maria depune marturie de trecator: «A sarit la mine cu unghiile. M-a tras de par. Racnea ca si acum: “vedeti unde-am ajuns daca nu l-ati votat pe Ratiu?”» (…) Cladirea Politiei din Calea Victoriei arata jalnic. Am vazut etajele I, II, parterul si podul. Nimic n-a ramas nears. (…) Pe d-l General Batlan il intalnim in fostul sau birou. Carbune peste tot. O scandura fumega si acum sub picioarele noastre. Rascopt de caldura, tavanul cade cu zgomot. Ne ferim sa vorbim. Ne spune: «ieri la ora atacului eram in Piata Universitatii. Ocupantii unei masini cu numar fals (2-AG-132) au impartit “non-violentilor” sticle cu continut incendiar. Cei care au facut ce vedeti aici nu-s oameni. Scursura din intreaga tara, rebut social, canalii. Beti si drogati. Din biroul acesta au furat doua pistoale, doua incarcatoare si un pistol mitraliera. In garaj dupa ce au smuls aparatele de emisie-receptie, au dat foc la toate masinile. Acum nu mai avem nici una» (Indemn venit din caverna);

5. „Avocatul” Sergiu Andon de la acelasi Adevarul – avocat al acuzarii in pamfletul Fi-r-ai al naibii, Maiestate! si avocatul securitatii ceausiste in procesul ingroparii CNSAS;

6. „Matematicianul” pesedist Octavian Stireanu, conducatorul gazetei Azi, fituica de o jegosenie de nedescris; iata si o pagina din cugetarea politica a acestui tampit: acest punct 8 al “Proclamatiei da la Timisoara” reprezinta un indemn la incalcarea drepturilor omului – deci la comiterea acelui gest im¬potriva caruia s-au ridicat nu numai disidentii nostri gloriosi, ci insasi intreaga revolutie din decembrie… Pe mitingisti nu-i intereseaza, desigur, odiseea semnarii de catre Romania a acestui “Document final [al Reuniunii de la Viena a reprezentantilor statelor participante la Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa]” -dupa cum nu-i intereseaza nici de ce acest document n-a fost publicat in Romania cita vreme a trait Ceausescu. Si n-a fost publicat tocmai pentru ca, e limpede, contine prevederi, precum cele redate mai sus si care, acum, se vor iarasi incalcate de neoceausistii din Piata Universitatii (In Romania se cere incalcarea drepturilor omului!);

7.   Iosif Boda, absolvent de Stefan Gheorghiu, la acea data directorul Directiei de informare, sinteze si documentare a Presedintiei Romaniei (cu alte cuvinte, cel care-l informa pe Iliescu despre manifestatiile „legionare” din Piata Universitatii) si redactor la acelasi ziar fesenist, una si aceeasi persoana cu Iosif Boda care apare astazi zilnic la emisiunile tv;

8. Caricaturistul el insusi caricatural Octavian Andronic, conducatorul gazetei Libertatea, in acelasi registru al intoxicarii cu Azi, Dimineata si Adevarul, un adevarat patrulater rosu al presei post-decembriste;

– ceilalti manipulatori, care au pus la cale diversiunile gen ne dam foc la autobuze, oamenii securitatii iliesciene, pe care mi-e sila sa ii si pomenesc cu numele:

Gelu Voican, Virgil Magureanu etc.

In termenii unei etici babesti, ciomegarii mineriadei au fost de trei feluri: cu fapta, dar si cu cuvantul si cu gandul. creierele (cap-secii, mai bine-zis) din securitate, condeiele din presa, vocile de la televiziunea romana sunt mult mai vinovati ca lampasii inarmati veniti din Valea Jiului, iar cel care a scris deunazi un editorial cu titlul Mineriada ca bata folosea in ’90 cuvantul ca bata. probele exista si nu-mi mai ramane decat sa va las in compania incadrarii juridice a infractorilor Iliescu Ion, Roman Petre, Voican Voiculescu Gelu, Theodorescu Razvan, Popescu Cristian Tudor, Dragotescu Corina et alia eiusdem farinæ:

Art. 372 Instigarea publica si apologia infractiunilor

(1) Fapta de a indemna publicul verbal, in scris sau prin orice alte mijloace de a savarsi fapte ce constituie infractiuni, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda, fara a se putea depasi pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea la savarsirea careia s-a instigat.

(2) Daca fapta prevazuta in alin. (1) este savarsita de un functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, pedeapsa este inchisoarea de la unu la 5 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi, fara a se putea depasi pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea la savarsirea careia s-a instigat.

(3) Daca instigarea publica a avut ca urmare savarsirea infractiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevazuta de lege pentru acea infractiune.

(4) Laudarea sau recompensarea in public a celor care au savarsit infractiuni sau a infractiunilor savarsite de acestia se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda.

Art. 373 Incitarea la ura sau discriminare

Incitarea publicului la ura sau discriminare impotriva unei categorii de persoane pe temei de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, orientare sexuala, apartenenta politica, avere, varsta, dizabilitate, boala cronica necontagioasa sau infectie HIV/SIDA se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.

Art. 381 Alarmarea falsa

(1) Fapta persoanei care alerteaza populatia, autoritatile sau organele specializate de interventie, cu privire la existenta unui pericol iminent pentru viata, integritatea sau sanatatea persoanelor, pentru bunuri ori pentru un interes public, stiind ca acest pericol nu exista, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava.

Radu Gonciar

Vezi si: TVR a ramas, si dupa 20 de ani, tot tonomatul FSN. Spectacol jalnic si lipsa de echidistanta pe postul national de televiziune. Victimele mineriadei eliminate de inculpatii in procesul mineriadei: CTP, Petre Roman si Razvan Theodorescu

Victor Roncea: Cum mi-a salvat viata pe 14 iunie 1990 un ofiter SRI, caruia ii multumesc azi. Ion Iliescu: “Avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste”. Petre Roman: “A fost o actiune de tip legionar”. 20 DE ANI / MARTURII / VIDEO

Cum ne-am petrecut ziua de 14 iunie 1990. Victor si George Roncea arestati de mineri in Arhitectura si incarcerati ilegal la UM Magurele, cu alti 1200 de bucuresteni. Marturii VIDEO / AUDIO / DOC

Ion Cristoiu, un alt editorial antologic, din 1990: “Un model european: Piaţa Universităţii”. Cortul pe care l-am instalat in fata Teatrului National, pozat in celebrul Zig Zag Magazin

Andrei Plesu, chipul schimonosit al intelectualitatii. Ministrul FSN condamna Piata Universitatii in “Adevarul” lui Iliescu – KGB din 14 iunie 1990. FOTO-DOCUMENT bun de pus in rama de pupincuristii GDS

Cum mi-am petrecut ziua de 13 iunie 1990. Piata Universitatii, ce-a fost si ce-a ajuns. FOTO-DOCUMENTE

• Share
• Tweet
• Pin
• Email