“Calculele “ocultei” s-au împlinit, dar numai în parte. Ei au contat pe dispariţia noastră biologică, şi au reuşit prin torturi ce au mers până la crime odioase. Dar le-a scăpat din vedere faptul că moartea noastră spirituală nu o pot stăpâni şi niciodată nu o vor putea nici învinge, căci chiar dacă noi, foştii luptători anticomunişti, vom muri toţi, şi momentul acesta nu e prea departe, vor rămâne principiile noastre de viaţă cât vor fi state naţionale şi creştine în lumea asta”.
Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:
– Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă.
Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:
– Ce vă doare?
El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:
– Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mi-l poţi vindeca!
Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.
Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.
Dr. Teofil MIJA
Cu durere anuntam decesul d-lui Dr. Teofil Mija, nascut la 11 septembrie 1923.
Slujba va avea loc joi, 5 august, la Biserica greco-catolica din str. Zizin (Brasov), orele 12:00, unde se va desfasura si priveghiul incepand de miercuri, 4 august, orele 19:00. Inmormantarea va avea loc in Cimitirul Municipal Brasov (Bartolomeu), la orele 13:00.
Dumnezeu sa-l odihneasca in randul celor drepti, caci o merita cu prisosinta pentru vitejia, truda si suferintele indurate.
Coriolan Baciu
Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. (more…)
Prefata domnului doctor Teofil Mija la ultima editiei a lucrarii lui Ion Gavrila Ogoranu – “Brazii se frang dar nu se indoiesc”
“Pe zi ce trece, rămânem tot mai puţini dintre aceia care, ca şi el şi ceilalţi luptători din Munţii Făgăraşului, am cunoscut şi am participat în centre de rezistenţă armată, la adăpostul munţilor şi codrilor ţării noastre.”
Cuvântul de faţă l-am rostit la Întrunirea Rezistenţei Anticomuniste, ţinută la Braşov, în 8 mai 2006, cu participare internaţională, în frunte cu binecunoscutul luptător anticomunist rus Vladimir Bukovski, invitat special. La această Întrunire s-a păstrat un moment de reculegere şi s-a exprimat regretul participanţilor pentru trecerea în “lumea celor drepţi ai păcii eterne” a lui Ion Gavrilă Ogoranu.
Cu ocazia acestei şedinţe pregătite şi planificată organizatoric cu o lună în urmă, Ion Gavrilă Ogoranu trebuia să fie decorat pentru întreaga sa activitate anticomunistă. Decoraţia şi premiile care i se cuveneau au fost predate prietenului său bun, Nae Purcărea, ambii începând lupta anticomunistă şi detenţia politică încă din timpul dictaturii Antonescu, pe atunci fiind doar elevi de liceu.
Asociaţia “15 Noiembrie 1987” va promova ideea organizării la Braşov a unui Memorial Ion Gavrilă Ogoranu, iar Centrul Rezistenţei Anticomuniste va purta numele lui.
În 4 mai 2006 a avut loc înmormântarea luptătorului anticomunist, eroul nepereche Ion Gavrilă Ogoranu, în cimitirul comunei Sântimbru, satul Galţiu, judeţul Alba. Au asistat sute de credincioşi localnici şi din comunele învecinate, precum şi colegi, prieteni, camarazi de luptă anticomunistă, supravieţuitori, veniţi din aproape toată ţara, din Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Suceava, Maramureş, Oradea, Alba-Iulia, Arad, Sibiu, Făgăraş, Timişoara, Craiova, Târgovişte, Ploieşti etc.
Regretabil a fost faptul că şi de această dată au lipsit reprezentanţii autorităţilor statului, la fel ca la înmormântarea, cu doi ani în urmă, a luptătoarei anticomuniste Elisabeta Rizea, din comuna Nucşoara-Muscel, de asemenea o eroină legendară a neamului românesc.
Presa din câteva oraşe transilvănene, şi mai puţin cea centrală, a anunţat totuşi acest trist eveniment naţional.
Biserica satului, hărăzită să adăpostească această dureroasă despărţire, s-a dovedit prea mică pentru toţi cei care veniseră să-l însoţească pe ultimul drum pe eroul Ion Gavrilă Ogoranu.
Mulţimea de credincioşi a aşteptat pe uliţa din faţa bisericii terminarea slujbei de înmormântare, iar organizatorii au hotărât să fie rostite la cimitir cuvintele de adio ale acelor foarte mulţi doritori să-şi îndeplinească o astfel de îndatorire. Dar şi micul cimitir sătesc s-a dovedit a fi neîncăpător pentru întregul cortegiu funerar.
Şi astfel s-a pogorât în mormânt Ion Gavrilă Ogoranu, în sunetele triste ale unui marş funebru cântat de fanfara comunală şi ale Imnului Eroilor căzuţi, cântat de toţi camarazii săi de luptă. Acum şi aici şi-a găsit cu adevărat liniştea falnicul şi rezistentul trup al camaradului nostru Ion Gavrilă Ogoranu, trup istovit şi doborât în sfârşit de o boală neîndurătoare, dar niciodată învins de diabolicii securişti ateo-comunişti, în timp de aproape de 30 de ani de urmărire fără a-i da de urmă, iar după ce s-au întâlnit faţă-n faţă, arestat pentru scurt timp, a fost salvat din ghearele securiştilor la intervenţia însăşi a preşedintelui Nixon al Americii, primul pământean la acea oră. Securiştii n-au mai îndrăznit să-l execute – el fiind condamnat la moarte în contumacie – dar în următorii mai bine de 20 de ani până la evenimentele din 1989 l-au supravegheat pas cu pas, zi şi noapte, aceeaşi diavoli cu chip de om.
Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti
În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.
Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.
Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)
Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Povestea Grupului Gavrilă primul film al trilogiei „Apoape linişte“ despre Rezistenţa Anticomunistă. „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin.Regizorul Constantin Popescu jr. a relatat în exclusivitate pentruMonitorul de Făgăraş greutăţile prin care a trecut pînă la realizareapeliculei. Ion Gavrilă Ogoanu este interpretat de actorul Constantin Diţă. Personajele au numele reale ale luptătorilor anticomunişti ai Grupului Gavrilă care au activat în Munţii Făgăraşului
Filmul de lungmetraj „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fostselectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin care seva desfăşura în perioada 11-21 februarie 2010. Este unul dintre filmeleromâneşti cele mai aşteptate în cinematografe încă din toamna anuluitrecut. Subiectul este unul de excepţie şi se referă la activitateagrupului de partizani din Munţii Făgăraşului condus de Ion GavrilăOgoranu.
Regiaşi scenariul sînt semnate de Constantin Popescu jr, reprezentant alnoului val de regizori. Foştii luptători anticomunişti vor fiinterpretaţi, într-o distribuţie exclusiv masculină, de către actoritineri precum Constantin Diţă aflat la primul său rol principal într-unlungmetraj, Alin Mihalache, Cătălin Babiuc, Vasile Calofir, BogdanDumitrache, Alexandru Potoceanu şi Mihai Constantin. La FestivaulFilmului de la Berlin, „Ursul de Aur“, „Portretul luptătorului latinereţe“ va fi prezentat la secţiunea „Forum“.
Drama luptătorului anticomunist
“Portretulluptătorului la tinereţe” este prima parte a trilogiei „Aproapelinişte” al cărui subiect îl constituie lupta anticomunistă dinRomânia. În această primă parte, regizorul Popescu a ales să prezinteactivitatea Grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului. Conformrelatărilor regizorului, nu lipsesc din scenă cele mai dure momente aleluptei anticomuniste ale Grupului Gavrilă. Nefericitul evenimentpetrecut în curtea lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos cînd RemusSofonea, zis Brâncoveanu, din Drăguş s-a împuşcat, iar Laurean Haşu,zis Leu, din Breaza, a fost rănit grav de glonte. A fost încrustată pepelicula filmului o scenă dramatică dată de confruntarea luptătorilorcu trupele de securitate într-un şopron din Ileni în care a fostimplicat Toma Pirău, zis Porâmbu. Partea a doua a trilogiei care se vadenumi „Elisabeta“ se va referi la activitatea revoluţionară aElisabetei Rizea şi a soţului ei Gheorghe Rizea. Ultima partea cea carea dat denumirea trilogiei „Aproape linişte“ se va referi la lupta dusăde fraţii Arnăuţoiu de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, grupuldenumit „Haiducii Muscelului“. Regizorul Constantin Popescu jr. a statde vorbă cu Monitorul de Făgăraş, oferind, în exclusivitate, povesteafilmului „Portretul luptărorului la tinereţe“. Totodată a acceptat, cadupă „Ursul de Aur“ de la Berlin să prezinte filmul, în premieră, şi laFăgăraş, acţiune organizată de Monitorul de Făgăraş.
„O lume care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei“
„Portretulluptătorului la tinereţe”este primul film din cele trei pe careintenţionez să le regizez despre rezistenţa anticomunistă. Primul filmprezintă grupul de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, al doileafilm va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul departizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Cred că esteimportant să discutăm despre perioada anilor ’50 şi despre grupurile departizani români, chiar dacă unele dintre nume sînt, într-un fel saualtul, mai puţin cunoscute ori într-o oarecare măsură controversate.Decizia de a face acest film nu a fost uşoară. Am luat-o greu, pentrucă nu ştiam multe lucruri despre acea perioadă. Nu mă identificam cu oimagine pe care nu o înţelegeam. Am citit însă lucruri care m-auzdruncinat. Exemple despre oameni care au suferit cumplit şi care şi-audedicat viaţa unei idei mai întâlnisem, dar păreau în mintea mea doarnişte personaje şi atât. Oamenii despre care am citit au rămas vii înmintea mea mult după ce am închis cărţile, chiar dacă ştiam că aproapeniciunul nu mai era în viaţă. Poveştile lor au reuşit să mă facă să-mipun întrebări legate de curaj, rezistenţă, eroism şi despre puterea dea îndura. Ce simţeau, cum trăiau, ce tristeţi ori frustrări au adunatîn toţi anii aceia, cât de singuri s-au simţit, cât de greu le-a fost?Ce i-a determinat să nu accepte, să ia deciziile pe care le-au luat? Aşfi fost oare în stare să mă comport asemeni lor, în condiţiiasemănătoare măcar? Mi se pare şi astăzi atât de greu de înţelesputerea lor interioară, caracterele lor tari (şi peste ani va fi lafel, sunt sigur, am să mă tot întreb lucrurile astea). Nu ştiu dacă ampriceput pe deplin totul, mă îndoiesc. Nu sunt întru-totul de acord cutoate hotărârile lor ori cu toate opţiunile lor. Dar măsura în care auacceptat să lupte şi să dea piept cu necunoscutul m-a făcut să măhotărăsc să spun aceste poveşti, aşa cum m-am priceput mai bine.Acestea au fost câteva dintre motivele care m-au îndemnat să fac acestfilm. Au urmat apoi luni de documentare, vizionări de filme de arhivăşi interviuri, poveşti despre canal şi despre grupurile de rezistenţă,anchete, stenograme. Am descoperit o lume care îmi era străină, darcare m-a impresionat prin puterea tăcerii ei. Nişte oameni care ausuferit într-o tăcere adâncă, într-o linişte aproape desăvârşită, fărăsă se bată cu pumnul în piept şi care au murit (mulţi dintre ei)neştiuţi de nimeni, îngropaţi de securitate în locuri rămase pânăastăzi necunoscute“ a povestit regizorul Constantin Popescu jr. pentruMonitorul de Făgăraş.
Este un film despre demnitate
„Amhotărât să fac un film despre nişte tineri, nu neapărat despre oideologie. Despre anii deciziilor ciudate, grăbite, dar poatefundamentale şi drepte. Despre demnitate, despre puterea unui om de aface ceea ce crede de cuviinţă, în viaţă, aşa cum îi dicteazăconştiinţa şi buna măsura a lucrurilor, valori pe care le întâlnescastăzi atât de rar, cu adevărat, în jurul meu. Cu siguranţă, filmul vafi o experienţă diferită. Ne-am străduit, toată echipa, (în primul rândactorii, care m-au sprijinit enorm şi cărora le mulţumesc pentrurăbdare şi abnegaţie) să facem ceva diferit, care să impresioneze,într-un fel sau altul, dar fără să inovăm, de fapt. Rămâne de văzutdacă am reuşit sau nu. Filmul nu este realizat într-o manierătradiţională. Este cinema-ul meu şi nu ştiu cum o să fie acceptat decătre public. Este o privire personală asupra acelei perioade, nu esteo imagine hagiografică şi nici un bestiar. M-am străduit să fiu onest,cum spuneam şi să redau faptele, nimic mai mult, fără să comentez, fărăsă judec. Întâmplările sunt în proporţie de peste 90% autentice, amintervenit cât se poate de puţin asupra lor, asupra locurilor unde s-aupetrecut şi pe cât posibil am păstrat anotimpul şi datele reale.Schimbările pe care le-am făcut în poveste apar din raţiuni deproducţie, pur şi simplu. Cu toate că producătorul filmului (TitiPopescu, tatăl meu) a fost mai mult decât înţelegător şi m-a sprijinitdin răsputeri (ca şi domnul Mihai Constantinescu, vicepreşedinteleAFDPR), timpul, programul actorilor şi partea financiară a producţieinu ne-au permis, uneori, să filmăm tot ce mi-am propus. Filmările audurat mult, din primăvara anului 2008 până în primăvara anului 2009, cuîntreruperi, desigur. Am filmat în apropierea Braşovului, Făgăraşului,Sibiului şi în Bucegi. A fost o producţie dificilă, cu peste o sută deactori şi peste trei sute de figuranţi. Costumele şi toate armele suntstrict autentice, din perioada respectivă, ba chiar am avut parte de unajutor nesperat din partea rudelor unora dintre luptători care ne-auajutat cu haine autentice din vremurile acele şi cu sprijinul lormoral, în unele locuri pe unde am filmat“a adăugat regizorul.
„N-am făcut filmul cu gîndul la vreun festival“
„Occidentula mai văzut, însă, astfel de filme, poate mai bine realizate şi cubuget mai mare decât am avut eu. În afară de asta, filmul va putea fijudecat cu adevărat doar atunci când vor fi gata şi celelalte douăpărţi, pentru că pe de-o parte personajele din cele trei filmeinteracţionează, se regăsesc din poveste în poveste şi pe de altă partepentru că stilistic, vizual şi narativ filmele vor fi foarte diferiteîntre ele, astfel că experienţa cinematografică va fi completă doaratunci când vor putea fi vizionate toate trei. Nu am făcut filmul cugândul la vreun festival. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu căam fost selecţionat în Forum-ul Berlinalei. Am vrut să vorbesc despre oparte a istoriei cunoscută mai puţin, cum spuneam, dar maniera în caream realizat filmul este una dificilă. Totul este oarecum supărător,poate chiar agasant la acest film. Solicită atenţia spectatorului dinmulte puncte de vedere. Dar aşa am dorit să fie, pe de o parte pentrucă nu cred că pot privi lejer şi cu umor un astfel de subiect, pe dealtă parte pentru că asta este impresia cu care am rămas după lunile delectură a unor arhive şi a materialelor memorialistice. Nu am reţinutdoar imagini, ci şi senzaţii, o suită de fragmente, mai mult sau maipuţin impresionante, unele supărătoare, de care nu reuşeam să scap,altele mai puternice, altele agasante. Ei bine, amestecul acesta deimagini, sunete şi senzaţii mi-a dictat cum ar trebui să arate filmul.Şi recunosc că nu este uşor de privit, în primul rând pentru că esteceva mai lung, nu pentru că ar fi violent sau agresiv. Cred că este unfilm care va intriga, cu siguranţă. Dar dacă poate răspunde unorîntrebări, este îndeajuns“ povesteşte tînărul regizor.
Personajele filmului au numele reale ale luptătorilor
„Amîncercat să folosesc actori tineri în distribuţie, oameni care să aibăvârsta luptătorilor la vremea aceea, lucru care m-a ajutat foarte tare.I-am rugat să se folosească şi de propriile lor personalităţi înconturarea fiecărui personaj în parte şi acest lucru a dat o notăproaspătă, veridică, în multe ocazii, secvenţelor filmate. Am încercatsă imaginez, pornind de la fotografiile pe care luptătorii şi le-aufăcut în păduri, o imagine cât mai exactă a acelor zile şi nopţi greleprin care au trecut. Am folosit şi peliculă alb-negru, pe 16 mm, caresă aducă o imagine şi mai aproape de nişte momente îndepărtate în timp,dar puternice. Lipsa sonorului, în anumite momente, marchează şi maiputernic momentele triste. Am încercat să imaginez şi unele momente încare zâmbeau, râdeau şi se simţeau liberi, tineri şi puternici, dar şimomentele de singurătate şi dezamăgire, momentele în care aproape că numai vedeau ieşirea din acest infern. Am folosit în film numele realeale luptătorilor, dar am modificat biografiile lor şi unele dintrelocurile unde s-au întâmplat unele dintre evenimente. La urma urmeloreste un film inspirat de întâmplări reale, dar este o operă deficţiune. Subiectul are un specific local, nu ştiu câtă lume esteinteresată de un asemenea subiect, abordat într-o manieră frustă,simplă şi directă. Mă refer în primul rând la publicul european, nu lacel din ţară. Dar poate mă înşel şi filmul va prinde. Poate că lumea vafi curioasă. Naraţiunea nu este neapărat lineară, clasică, nu este niciun film de acţiune, nu urmăresc cu obstinaţie un singur personaj, ci ungrup de oameni, filmul este portretul unui grup, al unei perioade, alunei senzaţii, nu al unui personaj, e dificil de explicat. Am înpermanenţă îndoieli în privinţa muncii mele, aşa că mi-e greu s-ocalific just sau s-o descriu“ spune regizorul.
„Am prezentat o bucată din istoria ţării mele“
Ştiucă unii poate nu vor fi de acord cu unele secvenţe, cu unele hotărâriregizorale pe care le-am luat. Dar povestea aceasta a trecut prin mine,unele lucruri le-am înţeles dincolo de rândurile cărţilor pe care le-amcitit despre rezistenţa armată anticomunistă din România. Şi reprezintăşi punctul meu de vedere. Mai sunt puţini dintre cei care cu adevăratştiu sau înţeleg cum a fost atunci. Mărturisesc că aştept cu emoţiepremiera filmului. Mi-e tot timpul teamă că lumea va spune că lucrurilenu au stat aşa. Dar munca la acest film a fost cel mai dificil lucru pecare l-am făcut până acum şi sper ca imaginea mea despre anii aceia şidespre evenimentele acelea să nu fi fost una greşită. Şi dacă este aşa,filmul acesta nu este decât un prim pas. Poate cei care se vor aplecaasupra acestor poveşti, peste ani, vor reuşi să afle mai multe şi săînţeleagă – poate mai bine decât am făcut-o eu – aceste întâmplăridramatice. Consider că am făcut un film onest, fărăpărtinire, neatins de patimă. Am prezentat o bucată din istoria ţăriimele despre care eu unul nu ştiam mai nimic cu şase ani în urmă. Amîncercat, după puterile mele, să arunc o privire obiectivă şi liniştităasupra unor momente învăluite într-o aură de necunoaştere dintr-operioadă neliniştită a istoriei. Măsura în care am reuşit rămâne sa fieluată în seamă sau nu. Cred că este, însă, un început. Şi asta estebine. Şi mai cred că dincolo de orice discuţii sau opinii, multoradintre cei care au rezistat cu arma în mână în munţi trebuie să le fimcu toţii recunoscători, fie şi numai pentru demnitatea de care au datdovadă în viaţă“şi-a încheiat povestea în exclusivitate pentruMonitorul de Făgăraş, regizorul Constantin Popescu.
Luptătorii din munţi, Grupul Gavrilă
Ion Gavrilă Ogiranu, zis Moşu Remus Sofonea, zis Brâncoveanu Laurean Haşu, zis Leu Gheorghe Haşu, zis Ghiţă Andrei Haşu, zis Baciu Ion Chiujdea, zis Profesorul Toma Pirău, zis Porâmbu Victor Metea Jean Pop, zis Fileru Nelu Novac Gelu Novac Silviu Socol Ion Ilioi Nicolae Mazilu Ion Mogoş
Scris deVictor Roncea Ascensiunea organizaţiei bolşevice subversive a viitorului PartidComunist din România (PCdR) sub protecţia tancurilor şi a baionetelorsovietice a însemnat aplicarea principiului leninist, după caretrecerea de la capitalism la socialism se operează prin aşa-numitadictatură a proletariatului, care în viziunea lui Lenin însemna„violenţă neîngrădită de lege“. Aplicarea acestui principiu în Româniaa însemnat zdrobirea statului de drept, a românismului, a elitelorculturale şi naţionale şi instaurarea unei dictaturi diabolice. De laplutoanele de execuţie până la îngrozitoarele experimente antiumanecoordonate în temniţele comuniste direct de agenţii NKVD, totul a fostfolosit pentru a zdrobi rezistenţa poporului şi a-i atenta la fibranaţională. Românii au încercat dintotdeauna să se descăpuşeze deparaziţii veniţi din toate colţurile lumii să sugă din bogăţiilenaturale ale acestui pământ, ultimii de culoarea ploşniţelor, roşii.Uneori a existat, în istorie, aparenţa reuşitei deparazitării. Înrealitate, căpuşele s-au infiltrat şi mai adânc, aşteptând venirea„luminii de la Răsărit“. Odatăcu insurecţia tinerilor anticomunişti din decembrie 1989, se spera căanularea efectelor martirajului suferit de cei care luptaseră împotrivacomunismului se va realiza atât pe plan moral, cât şi material.Ştergerea daunelor morale trebuia făcută imediat prin anulareahotărârilor date de tribunalele militare sau civile împotriva membrilorcelei mai îndelungate rezistenţe anticomuniste din Europa. Se ştie călegendarul Ion Gavrilă Ogoranu şi soţia sa, Ana, s-au dus la ceruriabătuţi, neabsolviţi de „crimele“ de „duşmani ai poporului“ de către„justiţia“ de pe pământ, pe atunci diriguită de celebra „luptătoarepentru drepturile omului“ Monica Macovei. Şi astăzi, Gavrilă Rusu, lafel ca şi camaradul său de rezistenţă, încearcă singur, la peste 80 deani, să-şi caute dreptatea prin tribunale, după ce i s-a tăiat pensiade persecutat al regimului comunist, fără drept de apel. Daunele moraleşi materiale suferite de singura elită anticomunistă reală a ţăriitrebuiau reparate de către stat, imediat. Miile de bătrâni, ca braziicare se frâng dar nu se îndoiesc, sunt supuşi azi de justiţiapost-comunistă la aceleiaşi umilinţe ca şi în regimul trecut. Unii suntsiliţi de sărăcie să-şi ceară drepturile, alţii însă refuză cudemnitate orice despăgubire şi îşi aşteaptă, senini, dreptatea cerească.
O lege strâmbă
În2009, a apărut Legea care prevedea despăgubirea foştilor deţinuţipolitici pentru daunele materiale şi, în primul rând, morale, pe carele-au suferit. Dacă principiul în sine care a condus la această legetrebuie socotit ca fiind legal şi corect, nu acelaşi lucru se poatespune despre aplicarea în practică a acestui decret. În primul rând, nuexistă un criteriu clar pe care-l prevede această lege. Fostul deţinutse adresează tribunalului care îşi are competenţa pentru locul în caredomiciliază, şi un judecător oarecare apreciază de la sine cuantumuldespăgubirii. Se cer o serie de dovezi şi acte absolut inutile. Apoi,Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului în acest domeniuprin Administraţia financiară locală, introduce automat „apel“ sau„recurs“. Astfel, fostul deţinut politic ajunge – dacă mai ajunge – dindiferite colţuri ale ţării pe treptele Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie din Bucureşti. Aici, hotărârile sunt absolut neunitare, cudiferenţe de zeci de ori mai mari sau mai mici. Se impune deci cadecretul să fie completat printr-o Ordonanţă de Urgenţă care săreglementeze criteriile şi toate aspectele juridice ce decurg dinaceastă problemă, cel mai exact criteriu fiind perioada petrecută îndetenţie sau în rezistenţa din munţi. De acest lucru ar fi trebuit săse ocupe pseudo-institutele de „investigare“ a crimelor comunismului,nu de dezgropat şi plimbat morţii de sub crucea lor pe la televizor.
Profitorii tuturor regimurilor
Atrebuit să treacă aproape 20 de ani de la căderea comunismului pentruca preşedintele Traian Băsescu să înfiereze, simbolic, crimeleregimului. Ridicol, cei care l-au îmbrobodit pe Băsescu, bineinstalaţi, la lojă, pentru spectacolul acestui act, sunt chiarreprezentanţii noului Komintern, profitori ai tuturor regimurilor careau reuşit, în ciuda adevărului istoric, să deturneze condamnareacomunismului ca regim bolşevic impus de fosta URSS prin agenţii şitancurile ei. Cu maşini guvernamentale la scară şi salarii pe măsură,de secretari de stat, impostori ca Marius Oprea – el însuşi şi „fost“,şi „actual“, cu legături „de gradul întâi“ în Securitate, cerşetor şila uşa lui Tăriceanu, şi a lui Boc – îşi fac cu tupeu propagandă înblăniţe de oaie, pentru a confisca toate instituţiile statului care artrebui să se ocupe de crimele comunismului. La CNSAS, alt exemplu, unfost activist UTC al USR din RSR, Mircea Dinescu, teleportat la„revoluţie“ direct din Crimeea şi de la Academia PCR, împartecertificate de „bună purtare“. Emblematic, nici la CNSAS, nici înparascovenia de „Comisie Tismăneanu“ plină de turnători ai Securităţiişi propagandişti PCR, nici la aşa-zisul IICCR confiscat de delatorulfără ORNISS şi o fostă activistă de Partid în presa comunistă, nu seaflă la conducere NICIUN FOST DEŢINUT POLITIC. Iată cum regimul de după1989 a reuşit să ducă la capăt condamnările regimului bolşeviceliminând total foştii luptători anticomunişti reali, de la 1947 la1987, pedepsiţi cu zeci de ani de închisoare şi chinuri. Noul Kominterndesăvârşeşte misiunea vechiului Komintern. Şi, totuşi, deţinuţiipolitici, de la generaţia 1947 la minerii anului 1977 şi muncitoriianticomunişti ai Braşovului lui 1987, nu au murit cu toţii. Şi ştiu că,vorba poetului temniţelor, Radu Gyr, „ne vom întoarce într-o zi“…
Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste din Ţara Făgăraşului a avut loc duminică, 26 iulie 2009, la Crucea-monument de la Mănăstirea Brîncoveanu
„Cu mulţi ani în urmă, nişte adolescenţi, încă aproape copii, aflîndu-se la o răscruce de viaţă, v-au cerut să le scrieţi pe o carte de rugăciuni un cuvînt călăuzitor. Şi ne-aţi scris: „Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc“. Şi aţi desenat dedesubt o cruce … …şi un steag dac, simbolizînd pe Dumnezeu şi neamul nostru. Dumneata ai trăit, ai luptat şi ai închis ochii aşa cum ai scris. După 50 de ani, unul dintre acei copii, azi la rîndu-i bătrîn, îţi depune pe mormînt această carte, în care e cuprinsă viaţa, lupta şi moartea tinerilor de atunci şi a altora ca ei. Nu ne-am ridicat totdeauna la înălţimea devizei, dar am năzuit mereu spre aceasta“ scria Ion Gavrilă Ogoranu în prefaţa primului volum al cărţii „Brazii se frînd dar nu se îndoiesc“, în memoria lui Traian Trifan. De trei ani, luptătorul Ion Gavrilă Ogoranu s-a alăturat eroilor anticomunişti şi lui Bădia Traian, acolo sus, în ceruri. Şi privesc de la depărtare ce s-a ales din lupta lor. Comemorarea anuală se păstrează însă aşa cum le-a fost voia lor, la Crucea ridicată lîngă Mănăstirea Brâncoveanu de la Sîmbăta de Sus, în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie. Din păcate, an de an vin tot mai puţini luptători, pentru că timpul nemilos vrea să-i adune laolaltă, acolo, în ceruri.
Execuţia Grupului Dabija
Mulţi oameni se întreabă azi, la peste şase decenii de la lupta anticomunistă, de ce se face atîta vorbire despre cei care au crezut în această rezistenţă, de ce trebuie să fie declaraţi cetăţeni de onoare, de ce trebuie să fie recompensaţi cu onoruri sau bani, de ce să aibă caziere curate că doar au fost încarceraţi. Sînt întrebări nu doar ale generaţiilor tinere care n-au deschis un volum de carte scris de cei care au trecut prin gulagul comunist, sau care au aflat despre rezistenţa anticomunistă numai din cartea de istorie actuală şi care i-a rezervat acelei perioade doar cîteva fraze. Sînt însă şi adulţi sau chiar vîrstnici care ignoră acea parte a istoriei pentru că în acei ani ei n-au simţit teroarea şi persecuţiile regimului. Pentru aceia dintre ei, redau doar una dintre numeroasele execuţii în masă ale luptătorilor, cea a grupului Dabija, descrisă chiar de comunişti. „După aceasta, condamnaţii au fost legaţi la ochi. În care moment Dabija s-a exprimat că el nu vrea să fie legat la ochi, fără a i se îndeplini această dorinţă. Au fost aşezaţi la locul execuţiei şi înainte de deschiderea focului au început pe rînd să se manifeste prin anumite exprimări. Astfel Traian Mihălţean a spus: Cu aceeaşi monedă vă vom plăti!, Bolfea Silvestru: Doamne ajută, iar Dabija a strigat: Trăiască România!“. A urmat apoi împuşcarea lor, apoi medicul legist a constatat moartea tuturor celor şapte“. Căpitanul de Securitate Gheorghe Crăciun raporta atunci cu atîta mîndrie colonelului Dulgheru (Dulbetgher) executarea grupului Dabija, „Atît Tov: Lt. Colonel care a citit degradarea celor doi condamnaţi cît şi procuroreul, au avut o atitudine demnă. Plutonul de execuţie s-a comportat conform instrucţiunilor primite de la comandantul de pluton, care după execuţie a spus ostaşilor: „Tovarăşi ne-am îndeplinit datoria faţă de clasa muncitoare“. Cadavrele celor şapte au fost transportate de la locul execuţiei şi au fost îngropate de către organele de miliţie şi Securitate sub supravegherea directă a noastră. Execuţia celor şapte a decurs în ordine, asistenţii fiind Comandanţi militari din Sibiu, avocaţii apărători şi membrii din Biroul Judeţenei PMR Sibiu. Paza a fost în tot timpul asigurată de către organele noastre, ajutate de către organele de miliţie.“ LT. Colonel de Securitate Gh. Crăciun; Lt de Securitate V. Nistor. Precum această execuţie au fost şi altele. Trupurile tinerilor luptători au fost secerate de gloanţe. Grupul făgărăşenilor executaţi în 1957, la Jilava, grupul Săplăcan, grupul Mogoş şi Mazilu, etc. Stau mărturie documentele Securităţii, căci o cruce sau un mormînt al lor, nu există.
În cazul reprimării Rezistenţei Anticomuniste un rol la fel de important, un rol criminal, l-au avut atît străinii cît şi românii. „Ce aveau comun cu România Ana Pauker, Luca, Nicolski sau Teohari Georgescu şi alţii ca ei? Dar examinînd de aproape crimele, nu aceştia le-au executat. Aceştia numai au dat ordin. Treburile murdare ale regimului au fost făcute în marea majoritate de români. Ei ameninţau populaţia, ei băteau în case, pe uliţe, la securitate. Ei ucideau din ordin sau din zel, ei condamnau. Românii erau cei care-i executau pe condamnaţii la moarte, ei îi chinuiau în închisori, ei colectivizau satele, ei strămutau satele în Bărăgan, ei au făcut reeducările la Piteşti, Gherla şi Aiud. Şi făceau acestea cu zel pentru a fi lăudaţi şi recompensaţi de stăpînii lor, străini de neamul românesc. Cum a fost posibil ca în sînul neamului nostru să fie atîţia executannţi ai crimei? pentru că nu pot crede că erau convinşi că fac acest lucru pentru România. Aici trebuie căutat un răspuns de către istorici, psihologi, etnologi şi scriitori. Cum a fost posibil ca un popor să-şi plece capul şi să nu se revolte în faţa atîtor umilinţe? Vom învăţa ceva din această lecţie vie a istoriei?“ scria Ion Gavrilă Ogoranu în volumul III al cărţii.
Veşnica pomenire s-a auzit din nou
La Crucea monument de la Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus s-au adunat şi în acest an supravieţuitorii gulagului comunist, urmaşii şi rudele acestora. Este al 14 an cînd preoţii mănăstirii oficiază parastasul şi slujba de pomenire pentru eroii Ţării Făgăraşului. Pentru cei care au pierit în luptele directe cu securitatea comunistă, pentru cei împuşcaţi de comunişti în închisori sau în lagărele de muncă şi pentru toţi cei care şi-au dat viaţa pentru a-i sprijini pe luptătorii anticomunişti. Toţi deopotrivă au fost pomeniţi duminică, 26 iulie a.c., în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie. O cruce din marmură, simplă, dar care a strîns toată suferinţa, moartea şi chinul îndurat de Ţara Făgăraşului în regimul comunist. Au fost înşiruite numele tinerilor făgărăşeni care au avut curajul să-i înfrunte pe comunişti. Şi care au murit pentru idealul de credinţă, dreptate şi adevăr. Nu s-a reuşit inscripţionarea numelor tuturor eroilor pentru că sînt mii. S-a auzit din nou „veşnica pomenire“ pentru eroii martiri ai Făgăraşului. Au făcut posibilă organizarea evenimentului Fundaţia „Ion şi Ana Gavrilă“, Partidul Pentru Patrie, Monitorul de Făgăraş şi AFDPR. Ca în fiecare an, organizatorii au avut sprijinul stăreţeiei Mănăstirii Brîncoveanu care a asigurat cazarea şi masa participanţilor şi SC Transbus SA care a asigurat transportul participanţilor de la Gara Făgăraş la mănăstire şi retur.
Istoria Crucii – monument
Locaţia actuală a Crucii de Mănăstirea Brâncoveanu a fost stabilită în anul 1952 de către luptătorii grupului Gavrilă aflat în acel an pe crestele Munţilor Făgăraş. Era sărbătoarea Paştelui, o zi frumoasă de primăvară, iar ei ascultau slujba Învierii oficiată la mănăstire de către părintele Arsenie Boca. „Ne gîndeam la cei căzuţi dintre noi pînă atunci: Marcel Cornea, Silviu Socol, Porîmbu, căpitan Monea, Mogoş, Mazilu, Partenie Cosma şi ceilalţi despre a căror soartă nu ştiam nimic. Eram încă sub povara amintirii ultimului căzut, Baciu, fratele lui Ghiţă Haşu. Am rămas tăcuţi cît a ţinut slujba. Nu ştiu care a avut părerea, parcă Brâncoveanu (N.R. Remus Sofonea din Drăguş), pe care a spus-o cu glas tare: Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela să ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lîngă această mănăstire. În 1990 mi-am adus aminte de acest legămînt şi le-am amintit lui Ilioi şi celorlaţi legămîntul făcut cu 40 de ani în urmă şi am pornit la realizarea lui. Trupurile morţilor nu aveam de unde le lua, noi nu ştim unde sînt, nimeni n-a venit să ne spună, pe ucigaşi nimeni nu i-a deranjat să spună locul unde i-au aruncat. Rămînea doar să ridicăm o cruce seacă undeva ca amintire“ scria Ion Gavrilă Ogoranu. Sfinţirea crucii a avut loc în 17 octombrie 1995 după multe ezitări, aprobări şi umilinţe. „După ridicarea crucii m-am simţit eliberat ca de-o povară grea. Tocind scările de piatră ale instituţiilor de care depindea aprobarea ridicării crucii, căciulindu-mă în faţa multora, încercînd să-i convong că noi vrem să ridicăm o cruce pentru cei care n-au nici mormînt, nici cruce, şi nu un monument de care să se mire lumea, purtam teama de a nu muri înainte ca aceată datorie să fie împlinită“ scria şeful Rezistenţei Anticomuniste, Ion gavrilă Ogoranu. De atunci, an de an este îndeplinită şi dorinţa luptătorului de a se organiza la Cruce, comemorarea eroilor. În prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie, aşa cum ei au vrut.
Luptătorii anticomunişti din Făgăraş, comemoraţi după 65 de ani Şi-au părăsit familiile, au pribegit prin munţi şi au supravieţuit în condiţii greu de imaginat, unii peste douazeci de ani! Sunt luptătorii din Rezistenţa Anticomunistă care s-au refugiat în Munţii Făgăraşului pentru a lupta împotriva regimului bolsevic. După 20 de ani de la caderea comunismului, mai trăiesc puţini dintre ei, niciunul recompensat pentru lupta si jertfa lor. Cei dispăruţi au fost comemoraţi, duminică, la Sâmbăta de Sus.
Scrisoare deschisă adresata D-nei Monica Macovei, Ministru al Justitiei
Aceasta scrisoare, semnata de Ana si Ion Gavrila Ogoranu, a fost redactata ca urmare a refuzului autoritatilor de a recunoaste Anei Gavrila statulul de luptator in rezistenta anticomunista. Ana Gavrila si-a dedicat viata luptei impotriva comunismului: a facut parte din rezistenta din munti, a fost arestata si anchetata in numeroase randuri pentru a trada grupul de rezistenta din muntii Fagarasului, grup condus de sotul ei, Ion Gavrila Ogoranu.
Rugamintea familiei Gavrila este ca aceasta scrisoare sa ajunga in atentia cat mai multor romani.(O recomand in special ALIANTEI FAMILIILOR, care si-a permis sa o “garanteze” iresponsabil pe sinistra Macovei la alegerile europene)
Stimata Doamna Ministru,
În anul 2001, subsemnata Gavrila Ana din localitatea Galtiu judeţul Alba, soţia lui Ion Gavrila-Ogoranu, născută în 10 decembrie 1921, am înaintat Comisiei Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, care functioneaza in cadrul Ministerului Justiţiei, un Memoriu documentat, în care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptător în Rezistenţa anticomunistă, relatând şi documentând faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice.
Nu am primit atunci nici un răspuns.
În data de 9 martie 2006, adică dupa 5 ani! am primit următorul răspuns la cererea mea: „Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastră de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, întrucât nu se încadrează în prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 şi 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999”.
Doamna Ministru, eu în expunerea mea de atunci mi-am prezentat faptele aşa cum le-am trăit eu, căci nu mi-am încadrat viaţa după articole de lege, rămânând ca onorata Comisie să cerceteze şi să judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru că ele sunt însăşi viaţa mea, şi ca şi a mea, a mii de femei şi bărbaţi vii sau morţi din ţara noastră. Deci să-mi fie cu iertare dacă voi fi silită să-mi povestesc viaţa sub regimul comunist.
M-am născut în 1921, în 10 decembrie, în localitatea Drâmbar, jud. Alba. Am urmat cursurile şcolii de gospodărie, şi am fost înfiată de o mătuşă din localitatea Galtiu, jud. Alba. Mi-am făcut educaţia sub influenţa a doi oameni de mare suflet: Preotul greco-catolic Iosif Pop, viitorul Protopop din Târgu-Mureş, şi a profesorului Vasile Hanu, care şi la vârsta de 101 ani, azi, îşi mai aminteşte de mine.
M-am căsătorit în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş de la Facultatea de Medicină din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenită de soţ că alături de el vom avea necazuri mari în viaţă, şi eu am fost gata să fiu alături de el şi la bine şi la greu. Necazurile au început odată cu 23 august 1944. Soţul meu făcea parte dintr-o organizaţie studenţească naţionalistă. Zeci de studenţi bucovineni şi basarabeni, care se aflau în zonă, ne-au cerut ajutorul să-i ascundem să nu fie arestaţi de poliţia română şi sovietică pentru a fi deportaţi în URSS. Îmi amintesc de un student cu numele Dan Dumitrescu. Toată iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu, căci soţul era străin de sat. Până când şi-a obţinut acte confecţionate de un student bucovinean cu numele Havrilescu.
Din Germania a sosit un grup de paraşutişti în plină iarnă, cărora soţul le-a găsit adăpost. Pe telegrafistul Gheorgheionii l-am ocrotit în casa părinţilor mei. În memoriile scrise ale acestuia, după 1990, aminteşte acest episod. Am contribuit la toate acestea, în condiţiile în care şi eu şi soţul locuiam în casă străină, căci în casa mătuşii era instalat comandamentul Armatei Roşii.
În anul 1946 ne-am mutat cu soţul la Cluj. Aici soţul era încadrat în organizaţia anti-comunistă de la Universitate. Zeci de studenţi veneau în casă la noi şi asistam fără să vreau la toate problemele lor, acordând ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume înscrise la loc de cinste în Istoria Rezistenţei anticomunistă. Dau câteva nume: Ion Golea, viitorul paraşutist din 1951, Doctorul Gruiţă Victor din Teiuş, Doctorul Nosa, Doctorul Scrob, studenţii Pintea Eugen, Pop Cornel, Ion Munteanu, Pavel Mârza, şi făgărăşenii Chiujdea Ion, Maga Mihai, Haşu Laurian şi Gavrilă Ion, viitori luptători în Rezistenţa făgărăşană.
Trăiesc încă şi pot da mărturie despre ce a fost în casa noastră Dr. Teofil Mija din Săcele, Braşov, directorul Institutului Cristiana şi Dr. Gheorghe Cornea din Bucureşti, veteran al Rezistenţei din Târgu Mureş.
În timpul grevelor studenţeşti din 1946, în casa noastră s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fără să vreau, martoră. Aici s-au făcut şi planuri de retragere în munţi în grupuri de rezistenţă. În 1947 s-a ţinut în munţii Apuseni un congres al centrelor studenţeşti de pe ţară. Mulţi au plecat într-acolo cu raniţa din casa noastră din Galtiu, aprovizionaţi de mine.
Când în 1947 şi 1948 începuse teama arestărilor şi cei urmăriţi nu mai dormeau pe-acasă, eu puneam un covor pe sfoară spre a se şti dacă au fost căutaţi de Siguranţă sau nu în noaptea aceea, căci arestările se făceau de obicei noaptea.
În 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineaţa, căci noaptea un grup de poliţişti şi soldaţi au spart uşa casei căutându-mi soţul peste tot, înjurându-mă şi ameninţându-mă. Nu s-au sinchisit că în pătucuri dormeau cei doi copii ai noştri de 4 şi de 2 ani. Şi am rămas în casă ostatică timp de o săptămână, fără să pot ieşi să cumpăr hrană pentru copii. Apoi am fost evacuată cu copiii şi hainele de pe noi. M-am reîntâlnit cu soţul la un loc convenit dinainte. Ei, ce scăpaseră de arestările din mai, s-au hotărât să se retragă la munte, lucru ce l-au şi făcut. Eu am rămas să dau răspuns Securităţii unde ar putea să fie bărbatul pe care-l căutau peste tot. Într-o vreme când mă aşteptam să fiu şi eu arestată m-am mutat în ascuns cu copiii în munţii Apuseni, la nişte oameni în apropierea luptătorilor. Atunci am cunoscut o parte dintre ei: Popa Ştefan, Nicu Moldovan, şi mai ales pe studenta Alexandrina Teglaru cu care am şi locuit o bucată de vreme. De altfel în cartea amintirilor ei, intitulată „Lacrima prigoanei”, la pagina 102, această luptătoare mă aminteşte şi pe mine.
Spre toamnă, bărbaţii au hotărât ca un grup dintre ei să treacă graniţa iugoslavă, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Între ei era şi soţul meu. Au fost prinşi pe graniţă, duşi la Timişoara şi apoi la Cluj, în lotul sutelor de studenţi arestaţi. O întreagă iarnă am fost aproape în fiecare zi, împreună cu sute de mame, soţii, surori, logodnice, am îngheţat în faţa porţilor de fier ale închisorii din Cluj pentru a le introduce, când era permis, alimente şi haine.
Am asistat la procesul studenţilor din săptămâna Paştilor din 1949, zile în şir, şi i-am cunoscut astfel pe mulţi, băieţi şi fete. I-am însoţit cu alte soţii până i-au urcat în dubă în gara Cluj. Ne-a îngrozit zgomotul de lanţuri şi zbieretele, când i-au dat jos în gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parcă i-ar fi înghiţit pământul. Se zvonea că ar fi fost duşi la Piteşti.
Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, că soţul meu ar fi în această închisoare. Am reuşit să iau legătura cu sora Dr. Bărbosu, medicul închisorii. Eram mulţumită să ştiu că e viu, şi din când în când, sora Doctorului îmi confirma acest lucru.
Aşa a durat până în toamna anului 1952, când întâlnind-o, aceasta a început să plângă. Am înţeles: soţul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amănunt decât că ar fi fost operat la spitalul din Dej.
Am colindat prin cunoscuţi Dejul, şi am aflat indirect că soţul meu a fost dus la acest spital. Doi foşti colegi de facultate, medici, au încercat zadarnic să-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite în bătaie. Adevărul îl voi afla de-abia peste ani, când deţinutul plutonier al carui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia mi-a povestit că soţul meu a fost bătut de directorul închisorii, Goiciu, pentru că l-a ridicat pe acest plutonier din curtea închisorii, şi l-a dus la infirmerie.
Am rămas de mână cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, că nimeni nu vroia să mă angajeze. Dintr-un loc practic alungată, în altul neprimită. Rudeniile mele au fost ameninţate că dacă mă mai ţin, vor fi duse în Bărăgan. În sfârşit mătuşa mi-a dat un petec de pământ în Galtiu, pe care am apucat să-l cultiv. Dar s-au găsit oameni de-ai partidului care au venit şi şi-au împărţit acest teren, rămânând şi fără el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca proprietate legală până în ziua de azi. Între timp eram luată de securitate cu duba, şi interogată când despre unul, când despre alţii dintre colegii soţului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru. N-am recunoscut, oricâtă presiune a fost făcută asupra mea, iar despre altele, n-aveam ce spune, căci într-adevăr nu ştiam nimic.
În 1954 s-a întâmplat un caz care mă putea costa mare nenorocire. Soţul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era şi defect, într-un fund al podului casei, fără ca eu să ştiu. Copiii jucându-se l-au găsit, l-au dat jos şi cu copiii din vecini, se jucau pe stradă cu el. A aflat securitatea, copiii au fost luaţi de scurt unde l-au găsit, şi toată vina a căzut pe mine. Am fost dusă la Securitatea din Orăştie şi Deva, anchetată dur, şi lovită să spun. A durat mult până s-au convins că într-adevăr eu nu ştiam nimic despre acel aparat. Am fost anchetată să spun după cine port doliu, şi de unde ştiu că soţul meu e mort. În acelaşi timp eram privită în sat cu ură şi desconsiderare. Îmi cumpărasem un cal, şi făceam cărăuşie, dar mi-a fost confiscat calul, lăsându-mă cu căruţul în mijlocul satului, sub motiv că particularii nu mai aveau voie să aibă cai.
În 1955, a sosit la mine din munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului meu, Ion Gavrilă. L-am primit cu drag, ştiind cât ţinea soţul meu la el. El m-a rugat să mă deplasez la Cluj, să găsesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am şi făcut. Acesta mi-a spus că luptătorii făgărăşeni trecuseră în Grecia. Urma ca în primăvara următoare, să pornească şi Gavrilă pe acest drum, când Mihai Maga a venit cu vestea că luptătorii se aflau în realitate arestati la Securitate.
Ion Gavrilă a rămas în familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului făgărăşean. Ştiam că e condamnat la moarte în contumacie, ştiam că legea prevedea că cine ajută un duşman al poporului, e pasibil de aceeaşi pedeapsă. Deci cunoşteam pericolul la care mă expuneam…
Am muncit cu braţele să câştig pâinea pentru familie, cu veşnica ameninţare că o nenorocire se putea întâmpla oricând. Am încredinţat casa şi familia Maicii Domnului, şi cu această credinţă am păşit într-o nouă încercare a vieţii. Şi-au fost destule situaţii când am ajuns la capătul puterilor.
Astfel, în 1959, de Sfântul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungată din casă de miliţie, primărie şi securitate, pentru ca locuinţa să fie dată secretarului Sfatului popular. M-am mutat în prag de iarnă într-o moară părăsită, fără podele, ferestre şi uşi. În dosarul înaintat în 2001 se află acest lucru, confirmat în faţa notarului public printr-o declaraţie a soţiei fostului secretar, care a beneficiat de casă, şi care mai trăieşte şi azi. Am fost astfel deportată timp de 14 ani. Mi s-au făcut perchiziţii de către securitate, şi numai printr-o minune soţul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundaţii, fiind aproape distrusă.
În 1970 m-am îmbolnăvit de meningită, şi am stat patru luni la spitalul din Cluj, îngrijită de profesorul Ioan Gavrilă. Întâmplările celor 21 de ani au fost povestite de soţul meu în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, şi-au fost relatate în Memorialul Durerii al Dnei Lucia Hossu Longin. De asemenea, faptul că am fost urmărită se află confirmat şi în documentele Securităţii, ca de exemplu: Când în 1969, în suita preşedintelui Nixon, a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a soţului meu, în care îi cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa preşedintelui Nixon, şi care a reprezentat salvarea soţului meu când a fost prins în 1976, la Cluj, de Securitate. Soţul meu stând ascuns, a păstrat în continuare şi în această situaţie, legătura cu unii fraţi de suferinţă: Dr. Mârza Pavel, Dr. Gruiţă, Dr. Nosa, Prof. Nicolae Mârza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legătura a fost făcută prin mine. Din casa mea a plecat în 29 iulie 1976 soţul meu la Cluj, şi s-a întors de la securitate peste 6 luni. Eu i-am pregătit raniţa când la 23 decembrie 1989 a plecat la Bucureşti cu intenţia de a contribui la formarea unei armate care să apere Revoluţia. Eu l-am îngrijit şi îndemnat să scrie întâmplările prin care am trecut.
Am renunţat la orice confort şi linişte de dragul idealurilor soţilor mei, şi a prietenilor lor, de dragul adevărului şi al dreptăţii. Am trăit toată viaţa din munca braţelor mele, fără a apela la mila nimănui.
Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenţei anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deşartă. Voiam să se facă drepate şi celor din Rezistenţa anticomunistă.
Aceasta mi-a fost viaţa, la 85 de ani am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria alături de cei doi soţi ai mei, şi ai fraţilor lor de idealuri. Nu aş fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar mă doare nedreptatea şi nepăsarea. Nu mă gândesc la cei ce coroborează art. 1 cu art. 2 şi cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic în comun cu Rezistenţa anticomunistă din România. Mă gândesc însă cu groază şi cu adâncă tristeţe că între cei care au decis, cu majoritate de voturi, să fiu exclusă, au fost desigur şi foşti deţinuţi politici, care în piticimea lor, n-au învăţat nimic din istoria României. Căci dacă din expunerea vieţii mele sub comunism atât au priceput că art. 1 nu coroborează cu art. 2 din altă lege postdecembristă, insemnează că nici nu merită să ştie mai mult. E posibil ca între deţinuţii politici consultanţi să fie şi dintre cei cu suflete seci, care nu au fost în stare să trăiască istoria României, şi au fost aleşi anume. Noi am fost luptători, şi nu căutători de titluri.
Declar că îmi retrag cererea trimisa Comisiei cu 5 ani în urmă, şi refuz să fac „plângere” la instanţa de contencios. M-aş simţi încă o dată insultată şi umilită. Dacă ţara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistenţa anticomunistă, să ne caute în arhivele Securităţii pe cei morţi, şi să ne contacteze pe cei care mai trăim.
Cu stimă,
Gavrilă Ana.
Aceasta a fost declaraţia soţiei mele. În situaţia ei, eu Ion Gavrilă Ogoranu eu cunosc zeci de cazuri asemănătoare, dacă nu chiar mai grave, de pe întreg cuprinsul ţării. Astfel, soţiile luptătorilor Ioan Pop şi Gheorghe Haşu, executaţi în Rezistenţa făgărăşană, nu au reusit să aibă calitatea de soţii de Luptător. Văduva Mariana Macavei n-a putut să obţină în justiţie calitatea de Luptător în Rezistenţă în lotul Dabija din Munţii Apuseni, pentru soţul ei Macavei Traian, şi nici pentru ea ca soţie de Luptător. Aceste femei trăiesc încă, şi pot da mărturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a făcut, prin justiţie. Fiica Luptătorului Lupşa din Vrancea, una din cele mai impunătoare grupuri de Rezistenţă, n-a reuşit să obţină pentru tatăl ei calitatea de Luptător în Rezistenţă, nefiind luată de nimeni în seamă. Şi aş putea să mai dau exemple destule. Dacă într-adevăr ţara doreşte să-şi reconsidere trecutul, şi să cinstească Rezistenţa, să ne caute ea pe noi, şi nu să ne oblige să ne umilim în faţa unor Instanţe nepotrivite şi nebinevoitoare.
Cu stimă,
Ion Gavrilă Ogoranu.
Nota mea: Badia a murit la scurt timp, pe 1 mai 2006, urmat, peste doua luni, la 7 iulie 2006, de iubita lui sotie, Ana.
Gasiti toate volumele epopeii lui Ion Gavrila Ogoranu “Brazii se frang dar nu se indoiesc” la Editura Marist, Baia Mare
August 3rd, 2010 
VR 
“Calculele “ocultei” s-au împlinit, dar numai în parte. Ei au contat pe dispariţia noastră biologică, şi au reuşit prin torturi ce au mers până la crime odioase. Dar le-a scăpat din vedere faptul că moartea noastră spirituală nu o pot stăpâni şi niciodată nu o vor putea nici învinge, căci chiar dacă noi, foştii luptători anticomunişti, vom muri toţi, şi momentul acesta nu e prea departe, vor rămâne principiile noastre de viaţă cât vor fi state naţionale şi creştine în lumea asta”.
Posted in 
Tags: 
