Posts Tagged ‘Biserica Ortodoxa Romana biruitoare’

BISERICA SI SCOALA, 1937. "Un nou cuvant al Sfantului Sinod" si "Specificul romanesc unit (?) – Ce se naste din pisica tot soareci mananca"

April 30th, 2009 VR 1 Comment »

Posted in Uncategorized Tags: 1 Comment »

AVIZ smintitilor care proslavesc "mama Rusie" si "Ortodoxia" KGB: Asta-i Rusia. Au fost prea nesuferiti, prea satanici ca sa mai pacaleasca pe cineva

April 29th, 2009 VR No Comments »

“- Rusia mai inseamna ceva pe plan mondial?

– Nu cred! E ca un peste ce nu-i nici in apa, nici pe uscat, un peste care se zbate. Asta-i Rusia. Au fost prea nesuferiti, prea satanici ca sa mai pacaleasca pe cineva… Dar, orice ar face, nu vor mai ajunge unde au fost. Sunt convins, de pilda, ca Cernautiul nu va ramane in Ucraina, ca-i pamant romanesc. Am incredere in reintregirea Romaniei. Nu ma gandesc ca am o varsta si nu voi mai apuca asta. dar orinde voi fi, tot voi vedea faptul ca Romania va iarasi mare, de la Tisa pana la marginea cealalta. Asta-i cu Rusia… Ce vecin poate fi ala care-mi ia aurul din tara si nu mai vrea sa mi-l inapoieze?”
Parintele Arsenie Papacioc, 2003
Si:
“Un spirit rector e necesar pentru a inmanunchia aspiratiile de pretutindeni. Rusia imperialista a cazut. Ea nu stia sa infrateasca fiindca ii placea sa porunceasca.
De fapt, aproape toate initiativele de dupa razboi privitoare la destinul ortodox au pornit din biserica Romaniei.
Dupa Rusia, suntem poporul drept credincios cel mai numeros si statul cel mai bogat. Poate nici n’a existat in istoria ortodoxa popor care sa fi trait in sentimentul adanc al solidaritatii crestine ca poporul nostru. Razboaiele lui si marile lui acte de generozitate au fost facute in spiritul dezinteresat al acestei solidaritati. Nimeni nu s’a daruit lumii si idealurilor ortodoxe mai fara calcul ca noi. Aceasta o stiu la fel de bine ca noi, popoarele surori intru credinta. Sufletul romanesc si banul romanesc sunt amestecate indisolubil in istoria Balcanului si a Patriarhiilor orientale. Fara sa facem imperialism noi am luat asupra-ne protectoratul ortodox dela caderea Bizantului pana la reformele lui Cuza-Voda. Sperantele acestui zbuciumat colt de lume se indreapta din nou catre noi.”
Nichifor Crainic, 1924
Posted in Uncategorized Tags: No Comments »

VLAD CUBREACOV ii da replica replicii lui Dan Dungaciu: Cine impune Linia Nistrului în Biserică? PLUS doua comentarii: Dungaciu, PPCD si Mitropolia

April 17th, 2009 VR 3 Comments »

REPLICA REPLICII sau cine impune Linia Nistrului în Biserică?Acum, după încheierea campaniei electorale din Republica Moldova şi consumarea violenţelor de la Chişinău, mi-am făcut timp pentru a parcurge „amicalele” “Precizări” ale sociologului bucureştean Dan Dungaciu la replica mea dată unor idei ale sale despre lipsa de legitimitate a Mitropoliei Basarabiei în întreaga Republică Moldova. Replica mea nu apăruse de dragul polemicii, ci pentru că am găsit acele idei în măsură să ne dăuneze nouă, românilor din afara României, în special celor din Basarabia şi Transnistria, dar şi celor de pe Valea Timocului, care au o problematică bisericească analogă cu cea a românilor din Transnistria. Mai simplu, pentru că mi-am văzut, ca român, ameninţate interesele naturale şi legitime tocmai de acolo de unde nu mă aşteptam. Am simţit nevoia să mă apăr, pentru că respectivele idei ale lui Dan Dungaciu nu sunt nişte idei oarecare, ci unele care mă vizează direct, după cum îi vizează pe toţi românii din afara României de azi. Tonul replicii mele a fost unul de firească indignare, nicidecum de „dăscăleală” „răstită”, cum îl categoriseşte preopinentul meu din Bucureşti.

Ce făcusem eu? Refutasem câteva sofisme ale sociologului bucureştean specializat în probleme basarabene. Acele sofisme priveau un subiect intern, adică românesc, şi se rezumau la faptul că reactivarea Mitropoliei Basarabiei ar fi fost un „semn al statului român” în relaţia României cu Republica Moldova, că, „la CEDO, Biserica Ortodoxă Română“, luptând continuu, ar fi fost sprijinită de avocatul John Warwick Montgomery, că recunoaşterea în Republica Moldova a “celor trei” (de fapt patru) episcopii constitutive ale Mitropoliei Basarabiei ar fi „o problemă“, că una din aceste patru eparhii constitutive, Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, ar fi „lipsită de justificare canonică“, că românii ar fi venetici peste Nistru, că la Dubăsari nu ar fi fost niciodată episcopie, că Mitropolia Basarabiei a creat Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria din neavând ce face şi premeditat, mai având şi conştiinţa că „deranjează Moscova“, că România nu a avut niciodată „legitimitate peste Nistru“, fapt care ar putea duce, „pe bună dreptate“, la „protestele Patriarhiei ruse“. Nimic mai mult. Aici era obiectul replicii mele.

Ce a făcut Dan Dungaciu? A tăcut mâlc despre toate acestea, eschivându-se să răspundă punctual şi să precizeze, cum ne-am fi aşteptat, de ce reactivarea Mitropoliei Basarabiei ar fi fost un „semn al statului român“, de ce şi pentru cine anume ar fi „o problemă” reactivarea eparhiilor constitutive ale Mitropoliei Basarabiei, de ce ar fi „lipsită de justificare canonică” Episcopia Dubăsarilor şi a toată Transnistria şi în faţa cui ar trebui să se justifice canonic şi să se legitimeze Mitropolia Basarabiei, de ce Patriarhia Moscovei ar fi îndreptăţită cu adevărat să protesteze contra noastră? Preopinentul meu a schimbat obiectul discuţiei, ducând vorba în altă parte, în zona ipoteticului şi a virtualităţilor. Dânsul a recurs la clasicul procedeu al atacului deschis la persoană, cu tot cortegiul de elemente menite a mă decredibiliza ca exponent al Mitropoliei Basarabiei. Dan Dungaciu vorbeşte despre o inexistentă “Biserică Ortodoxă Moldovenească“, atribuindu-mi insidios şi pe nedrept paternitatea, sugerarea, lansarea publică, promovarea şi încurajarea ideii de “autocefalie” “moldovenească”. El mă prezintă de-a dreptul ca pe un “obsedat“, ca pe unul care ar săpa, “încă din 1990” la rădăcina Ortodoxiei româneşti, ca pe un adevărat blestem şi pericol naţional! Insinuările şi falsurile, însuşirea şi reproducerea fără jenă a argumentaţiilor trase de păr ale adversarilor Mitropoliei Basarabiei, reproşurile şi interogaţiile teatrale nu lipsesc din arsenalul utilizat. Pentru ca portretul pe care mi-l zugrăveşte să fie cât mai întunecat, Dan Dungaciu mă dă şi laş, pe motiv că nu mi-am pus mintea cu uneltele serviciilor secrete şi o mână de idioţi utili care au dezlănţuit anul trecut istericalele bine regizate din umbră contra Mitropoliei Basarabiei (La acest subiect va trebui să revin în mod special cu o altă ocazie). Iau seamă totodată că Dan Dungaciu, într-un gest de „amicală” generozitate, găseşte totuşi cu cale să-mi acorde (ar trebui să-i fiu recunoscător, nu?) “tot dreptul din lume” de a mă angaja “în orice proiect politic”, de a mă raporta la perioada interbelică cum doresc şi de a susţine “orice proiect în legătură cu viitorul Mitropoliei Basarabiei”. Nu au lipsit nici consideraţiunile de ordin general, menite a-mi umbri bunul nume sau de a mă jigni. Chiar din capul locului Dan Dungaciu scrie „Constat că, de la o vreme, domnul Vlad Cubreacov răspunde prompt unor intervenţii din presă ale subsemnatului, fie de la Bucureşti fie de la Chişinău. Pesemne o fi dispărut autorii şi temele din R. Moldova care să-i fi suscitat interesul, agenda de preocupări a domniei sale devenind, în ultima vreme, precumpănitor externă.” Găsesc potrivit să precizez, nu pentru a mă justifica, că preocupările mele au fost şi sunt precumpănitor interne. preocuparea pentru condiţia românilor din partea transnistreană a Republicii Moldova nu este una externă, după cum nici una dintre replicile date oricărui „expert” român, chemat sau nechemat, nu le consider date în exterior. Vădit iritat de îndrăzneala de a-i fi dat o replică punctuală, Dan Dungaciu nu face nici o precizare în legătură cu falsurile şi sofismele strecurate în interviul său acordat revistei “Observatorul cultural” şi recurge la un atac deschis împotriva mea, atribuintu-mi pe nedrept idei străine, printre care cea a “autocefaliei Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti“.

Mai constat că Dan Dungaciu se ia în Post Scriptum şi de capul Înaltpreasfinţitului nostru Mitropolit Petru Păduraru, căruia îi reproşează fără temei, în spiritul cultivat de publicaţia „Timpul”, că ar fi alergat cu “întăriri” din urma replicii mele, aliniindu-se, chipurile, unor idei ce ar constitui „expresia absolută a moldovenismului“. În fond, atât.

Dacă Dan Dungaciu tot a găsit mai cu cale să schimbe discuţia despre lipsa de legitimitate a Bisericii noastre în partea transnistreană a Republicii Moldova, ca şi despre buna dreptate a Bisericii ruse de a protesta contra noastră, cu discuţia despre „autocefalia Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti“, să vorbim mai întâi despe „autocefalie“, ca să putem reveni mai uşor la obiectul replicii noastre iniţiale.

Aşadar, ce este cu această idee a autocefaliei „moldoveneşti”? Dan Dungaciu, care nu ştiu exact ce preocupări, precumpănitor interne sau externe, avea în acea perioadă, îmi atribuie paternitatea acestei idei „revoluţionare” care m-ar „obseda” „încă din 1990, când a(m) şi înscris-o în programul Frontului Popular la Congresul II al partidului“, idee care, potrivit lui Dan Dungaciu, „a intrat în adormire, dar nu a ieşit din joc definitiv” şi “este scoasă la lumină cu intermitenţe, iar acum doi ani începuse să se reactiveze şi plutea, tacit, în aerul Chişinău, dar nu numai“, în condiţiile în care „şi la Bucureşti au existat voci care o acreditau discret – şi nu prea“.

Este necesar să amintesc că, în plină epocă sovietică, pe când URSS-ul era încă în picioare, iar regimul de la Bucureşti negocia un nou Tratat de bază cu URSS-ul, Congresul al II-lea al Frontului Popular din Moldova, convocat la Chişinău în zilele de 30 iunie şi 1 iulie 1990, a adoptat Rezoluţia cu privire la Biserica naţională. Am apelat acum la ceea ce a mai rămas după incendierea şi devastarea Parlamentului din „minuţioasa (mea) arhivă” despre care scrie (cu invidie, cu reproş?) Dan Dungaciu şi am găsit textul acelui document. Îmi pare potrivit să readuc în atenţie şi titlurile celorlate documente ale Congresului nostru cu adevărat „revoluţionar”: Rezoluţiile „Cu privire la raportul dintre FPM şi puterea de stat”, „Cu privire la denumirea republicii” (Republica Română Moldova), „Cu privire la repunerea în drepturi a etnonimului „popor român” şi a glotonimului „limba română””, „Cu privire la abolirea cultului personalităţii lui Lenin”, „Cu privire la statutul armatei sovietice pe teritoriul Republicii Moldova”, „Cu privire la situaţia ecologică din Republica Moldova”, „Cu privire la schimbarea denumirii Pieţei Victoriei”, „Cu privire la schimbarea denumirii Palatului „Octombrie””, „Cu privire la convocarea Marii Adunări Naţionale”, „Cu privire la trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă”, Apelul către conlocuitorii de alte naţionalităţi din Republica Moldova şi Apelul către guvernele Republicii Moldova şi României.

Acum să vedem textul acelui document al Congresului FPM la care ne trimite denunţător Dan Dungaciu, fără a-l cita, ca să-mi poată incrimina paternitatea şi slujirea ideii „politice” de „autocefalie” „ca expresie absolută a moldovenismului“, în legătură cu o „„etnie moldovenească” capabilă să fundamenteze eclezial şi etnic un asemenea proiect“:

„Rezoluţia Congresului al II-lea al Frontului Popular din Moldova cu privire la Biserica Naţională

Până astăzi Imperiul Bisericesc Rus ţine în supunere forţată toată populaţia ortodoxă românească din teritoriile anexate de URSS. În virtutea faptului că majoritatea membrilor Frontului Popular din Moldova o alcătuiesc românii de confesiune ortodoxă, Congresul consideră vital necesată, în interesul naţiunii române, independenţa autocefală a acelei părţi a Bisericii Ortodoxe Române, care a fost încorporată anticanonic de către Patriarhia Rusească în 1940, iar apoi în 1944. Pentru viitoarea Biserică independentă, autocefală şi unitară în organizarea sa, Frontul Popular din Moldova propune o titulatură adecvată: Biserica Ortodoxă Autocefală Română a Basarabiei, Transnistriei şi Bucovinei de Nord.

Această Biserică îi va cuprinde pe toţi credincioşii de religie ortodoxă, care locuiesc pe teritoriile istorice româneşti din actuala URSS, precum şi pe toţi credincioşii români din diasporă, care vor accepta benevol primatul Bisericii Noastre. Biserica Ortodoxă Autocefală Română a Basarabiei, Transnistriei şi Bucovinei de Nord îşi va păstra unitatea dogmatică, canonică cu Biserica Ecumenică a Răsăritului. Viitoarea Biserică autocefală va avea conducere sinodală ierarhică, potrivit învăţăturii şi canoanelor Bisericii Ecumenice a Răsăritului, tradiţiei sale, şi se va administra autonom prin organe proprii reprezentative, alese din clerul şi poporul român, prin votul credincioşilor şi constituite în conformitate cu dispoziţiile unui viitor Statut al Bisericii.” („Ţara”, nr. 1 (serie nouă), 1990, „Literarura şi arta”, nr. 28, 12 iulie 1990).

Câtă „etnie moldovenească” şi câtă „experisie absolută a moldovenismului” este în acest document al căutărilor noastre romantice din perioada ocupaţiei sovietice, să judece fiecare de la obraz şi să-şi amintească ce făcea el concret, în acea vreme dificilă, pentru realizarea la răsărit de Prut a idealului românesc de libertate şi demnitate. Recitind acum documentul, îl găsesc a fi unul românesc, adecvat contextului politic al timpului respectiv, având tentă antiimperială şi răspunzând nevoii noastre de emancipare şi de ieşire din împilarea celor cărora le fuseserăm lăsaţi pradă în 1940. Aşa vedeam noi, românii din răsărit, lucrurile pe timpul când pe malul stâng al Prutului preşedinte era Mihail Sergheevici Gorbaciov, iar pe cel drept – Ion Iliescu în primul său mandat în care la Bucureşti erau la modă mineriadele. Nici un alt partid politic din stânga sau din dreapta Prutului nu a abordat chestiunea bisericească de la noi nici până atunci şi nici după. Doar PPCD a avut în permanenţă în centrul preocupărilor sale chestiunea organizării bisericeşti a românilor înstrăinaţi în 1940.

Pentru o înţelegere completă şi o interpretare onestă a felului în care a evoluat modul nostru de percepere şi abordare a chestiunii bisericeşti din Republica Moldova, modul nostru de căutare sinceră a unor soluţii realiste şi adecvate interesului naţional, este util totuşi să amintesc că la distanţă de un an şi jumătate, la doar jumătate de an de la proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova şi recunoaşterea ei de către România, Congresul al III-lea al Frontului Popular Creştin Democrat din 16 februarie 1992 a adoptat Programul FPCD, acel Program despre care, greşind anul, scrie Dan Dungaciu. Capitolul V al Programului – REUNIFICAREA BISERICEASCĂ – are următorul cuprins: „Frontul Popular Creştin Democrat consideră restabilirea unităţii bisericeşti a neamului românesc drept o necesitate vitală şi un scop primordial realizabil prin voinţa lui Dumnezeu şi prin activitatea conştientă şi permanentă a fiecărui român ortodox.

Restabilirea unităţii bisericeşti a naţiunii române ca formă a unităţii spirituale nu e condiţionată de factori politico-economici şi se poate realiza în funcţie de voinţa şi interesul naţional. Totodată, e cât se poate de firească tendinţa concetăţenilor noştri de alte neamuri şi confesiuni de a se reintegra instituţional Bisericilor respective din Ţară.

Principiul etnicităţii nu permite instituirea unei noi Biserici Ortodoxe Autocefale în teritoriile româneşti ocupate. Numai prin revenirea în sânul Patriarhiei Române, create în 1925 şi prin contribuţia directă a Basarabiei şi Bucovinei, este posibilă reaşezarea Bisericii noastre pe noi temeiuri ale slujirii lui Dumnezeu în mijlocul naţiei româneşti.

Sub aspect procedural, în virtutea îndelungatei administrări străine, reintegrarea bisericească va trebui să însemne pentru Basarabia şi Bucovina:

lărgirea autonomiei locale bisericeşti basarabene şi bucovinene;
confirmarea pe post de parohi a tuturor preoţilor slujitori actualmente în teritoriile înstrăinate;
crearea unui regim preferenţial pentru basarabeni şi bucovineni la admiterea în instituţiile de învăţământ teologic din cuprinsul Patriarhiei Române şi altor patriarhii;
rămânerea tuturor parohiilor din Basarabia şi Bucovina la stilul calendaristic practicat în prezent: vechi sau nou.
În plus, se impune ridicarea Eparhiei din Chişinău la gradul cuvenit de mitropolie cu avansarea arhiereului locului în rang de mitropolit al Basarabiei, care devine în mod automat şi membru permanent al Sfântului Sinod.

Voinţa şi interesele clericilor şi mirenilor vor fi reprezentate şi de delegaţii basarabeni şi bucovineni în Adunarea Naţională Bisericească de la Bucureşti” („Ţara”, nr. 8, 25 februarie 1992). Iată că Dan Dungaciu din Bucureşti, mai nou călător şi pe la Tiraspol, caută cu lumânarea o „expresie absolută a moldovenismului” în acest document, profetic atunci, al PPCD. Sunt fericit că, împreună cu alţi colegi ai mei, am avut inspiraţia să redactăm şi să adoptăm cele două Rezoluţii citate integral aici. Ele sunt legate direct şi organic, arătând o linie evolutivă de gândire într-un context politic în foarte rapidă şi profundă schimbare de la Imperiul sovietic la independenţa Republicii Moldova.

Abia apoi a urmat prima întâlnire a Patriarhilor Teoctist şi Alexei al II-lea la Constantinopol şi Comunicatul de presă al Sfântului Sinod al Patriarhiei Române, din 9 aprilie 1992, prin care se arăta că Biserica noastră Ortodoxă Română nu a recunoscut niciodată consecinţele nefaste pe plan bisericesc ale Pactului Ribbentrop-Molotov, încurajându-i indirect pe românii ortodocşi de la răsărit de Prut să iasă din prizonieratul canonic al Patriarhiei Moscovei.

Am fost mai bine de un deceniu şi jumătate în miezul acestei minunate lucrări de refacere a unităţii noastre spirituale prin reactivarea, creşterea şi legalizarea Mitropoliei Basarabiei şi sunt fericit ca mi s-a oferit această rarisimă ocazie. Nici eu şi nici colegii mei de partid nu ne-am precupeţit niciodată puterile, timpul sau priceperea pentru a servi întâi de toate cu fapta concretă Mitropolia Basarabiei şi Biserica Mamă Ortodoxă Română, fără a-i sfida sau condamna cu aroganţă pe cei care, cu voie sau fără voie, rămân în prizonieratul canonic rusesc. Unii ca Dan Dungaciu, care doar au comentat de pe tuşă, hrănindu-şi comentariile din faptele altora, dându-şi cu părerea, scriind articole, analize, dar şi Rapoarte pe ici, pe colo, ştiu asta prea bine. O ştiu şi neprietenii Mitropoliei Basarabiei. Dar, ca povestea să fie rotundă ca o gogoaşă, numai bună de înghiţit de cei cărora le este destinată, Dan Dungaciu scrie în acelaşi inconfundabil stil insidios: „Ideea autocefaliei îşi schimbă iarăşi regimul de funcţionare şi redevine politică. Deloc surprinzător, reapariţia pe scenă se petrece la Chişinău. Surprinzător, cel care o (re)lansează nu este altul decât domnul Cubreacov, deputat în Parlamentul de la Chişinău. În 3 şi 5 august 2008, invitat în cadrul unor emisiuni televizate la un post privat de la Chişinău, domnul Vlad Cubreacov lansează public ideea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti. Mărturisesc că perplexitatea mea, şi nu numai a mea, a fost mare. Aşteptam o clarificare, o lămurire din partea domniei sale. Clarificare care nu a mai venit.” Aici se adevereşte o vorbă veche românească: Îi arăţi omului luna şi el se uită la deget. La 3 august 2008 am fost invitatul emisiunii „Post factum” de la Euro TV Chişinău. Emisiunea, transmisă în reluare la 5 august 2008, a fost consacrată integral Mitropoliei Basarabiei în contextul atacurilor concertate asupra ei din partea unor grupări interesate, printre acestea şi publicaţia chişinăuiană „Timpul”, la care scrie de luni bune Dan Dungaciu, o foaie care a atacat şi a sabotat metodic Mitropolia Basarabiei şi care serveşte, în opinia mea, cauza rusească, cel puţin în partea de asistare mediatică permanentă a unui soldat al intereselor ruseşti, securistul Valeriu Pasat.

Emisiunea televizată este disponibilă pe site-ul respectivului post de televiziune www.eutv.md, dar şi pe blogul meu https://cubreacov.wordpress.com. Cine doreşte să o vizioneze, o poate face oricând. Nu am vorbit nici în cadrul respectivei emisiuni şi nici cu alte ocazii despre o Biserică Ortodoxă MOLDOVENEASCĂ. Am discutat despre Mitropolia Basarabiei, despre istoria ei, despre atacurile la care Mitropolia a fost supusă pe nedrept de mai mulţi cavaleri ai ordinului „Steaua României”, printre care şi unele unelte ale intereselor ruseşti cu care Dan Dungaciu se are de bine la Chişinău, despre ROMÂNITATEA majorităţii credincioşilor ei şi despre imperialismul bisericesc rus. Am invocat ideea de autocefalie doar ca idee-test tocmai pentru a demonstra o dată în plus caracterul ROMÂNESC al Mitropoliei Basarabiei şi imposibilitatea realizării acestei idei de care Patriarhia Moscovei se teme ca dracul de tămâie. Este adevărat că ideea de autocefalie, doar cu valoare de test şi în replică la acuzaţiile absurde de imperialism românesc pe care reprezentanţii Moscovei le-au tot vehiculat în timpul convorbirilor de la mănăstirea Troyan, ideea de autocefalie reciproc agreată şi reciproc acordată, a fost avansată de delegaţia Patriarhiei Române. Reacţia delegaţiei ruse a fost promptă şi furibundă, expresia ei concentrându-se în trei cuvinte vociferate de episcopul Mark Golovkov de Egorievsk, vicepreşedinte al Sectorului Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei: „Eto rumânskaia provokaţia!!!“.

Într-un interviu acordat jurnalistului Igor Burciu la scurt timp după întâlnirea de la mănăstirea Troyan am arătat că „Delegaţia noastră a propus coexistenţa în înţelegere frăţească şi într-ajutorare a celor două mitropolii, fiecare exprimând una din cele două tradiţii bisericeşti. Partea rusă a respins categoric această propunere. O reacţie vehementă din partea delegaţiei ruse a avut şi propunerea să fie luată în calcul o eventuală acordare, in extremis, peste ani de zile, de către cele două Patriarhii, a autocefaliei pentru Ortodoxia din Republica Moldova. PS Marchel Mihăiescu şi PS Mark de Egorievsk au respins această idee, calificând-o drept o provocare, întrucât, după cum s-au exprimat aceştia, „Biserica Română încalcă astăzi teritoriul canonic al Patriarhiei Ruse şi aceasta e o dovadă că va înghiţi chiar a doua zi o eventuală Biserică autocefală din Moldova, constituită din români”. Delegaţia rusă nu a trecut testul solomonic cu cele două mame, una adevărată şi alta vitregă. Mama adevărată a arătat că preferă să rămână chiar fără copil, numai ca acestuia să i se păstreze viaţa, mama vitregă a arătat însă că preferă, mai degrabă, despicarea pruncului decât întoarcerea lui la sânul mamei adevărate.“

Jurnalistul Igor Burciu s-a interesat în special şi de părerea mea privind legitimitatea Mitropoliei noastre în teritoriile Republicii Moldova, ocupate militar de Federaţia Rusă, anticipând cumva ideea păguboasă a lui Dan Dungaciu despre lipsa noastră de legitimitate peste Nistru şi pretinsul drept de protest al Patriarhiei Ruse: “Actuala Episcopie Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria este persoană juridică moldoveană, iar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a luat act cu binecuvântare de reactivarea şi înregistrarea ei, fapt ce a trezit o reacţie furibundă a structurii locale a Patriarhiei Moscovei şi a structurilor de securitate ale regimului ilegal de la Tiraspol. Cum comentaţi această situaţie?” Răspunsul meu a fost univoc, chiar dacă trezeşte iritarea unora: “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române într-adevăr a luat act cu binecuvântare de reactivarea şi înregistrarea juridică a acestei eparhii a Mitropoliei Basarabiei, întrucât, potrivit statutului Mitropoliei Basarabiei şi legislaţiei în vigoare, activitatea cultului se desfăşoară în întreg cuprinsul Republicii Moldova şi nu poate fi îngrădită pe motive de separatism teritorial. Mitropolia Basarabiei a avut şi are credincioşi dincolo de Nistru şi aceştia nu pot fi lăsaţi fără asistenţă spirituală. Este vorba de acei credincioşi care sunt buni cetăţeni ai Republicii Moldova şi nu recunosc legitimitatea regimului separatist cu care Patriarhia Moscovei se află în relaţii de complicitate şi întrajutorare. Căpeteniile separatiste au fost decorate, ca formă de legitimare morală, cu cele mai înalte distincţii ale Patriarhiei din preajma Kremlinului. Regimul implantat de Rusia la Tiraspol îşi vede acum ameninţată funcţia de control spiritual asupra confraţilor noştri din Moldova de peste Nistru şi îşi face deja o ţintă predilectă din cea mai de răsărit eparhie a Bisericii noastre, tot aşa cum nu pierde nici o ocazie să obstrucţioneze învăţământul cu predare în limba română cu alfabet latin. Mitropolia Basarabiei, care a trecut prin zece ani de prigonire metodică din partea autorităţilor de la Chişinău, nu va ceda însă în faţa regimului separatist şi îşi va desfăşura lucrarea ei mântuitoare la răsărit de Nistru. Conflictul Mitropoliei Basarabiei cu regimul separatist din Transnistria este de natură geospirituală şi va constitui un test de patriotism şi loialitate şi pentru autorităţile de la Chişinău.” (Rusia simte că pierde controlul spiritual asupra românilor din Transnistria, “Flux”, ediţia de vineri, nr. 44, 02 noiembrie 2007).

De ce ideea lui Dan Dungaciu, idee pe care am putea-o numi convenţional LINIA NISTRULUI, este dăunătoare interesului nostru naţional? Pentru că aduce subtil în discuţie o altă idee rusească, cea de „teritoriu canonic”. Moscova recurge la noţiunea de „teritoriu canonic” pentru a-şi delimita sferele de influenţă şi control prin intermediul Bisericii. Am arătat cu diverse ocazii că pe noi nu teritoriile, ci oamenii ne interesează, pentru că nu ne frământă duhul stăpânirii peste alţii, ci dorinţa comuniunii între fraţi. Mitropolia Basarabiei, având ca teritoriu canonic întreaga Republică Moldova, este singura mitropolie românească din lume care dă expresie concretă şi ideii de extrateritorialitate, prin statutul său superior de Exarhat al Plaiurilor. Secole la rând şi Mitropoliţii Moldovei şi Sucevei au deţinut rangul de Exarhi ai Plaiurilor cu jurisdicţie peste românii din întreg Maramureşul istoric, din Pocuţia şi din întreaga Transnistrie. Acest statut de Exarhat al Plaiurilor, atribuit în premieră mitropoliţilor români de Chişinău în 1995, este un element care atestă o remarcabilă adecvare a Patriarhiei Române la noile realităţi politice determinate de „evoluţii istorice faste, dar diferite de precedentele interbelice“. Faptul că Mitropolia Basarabiei nu deţine personalitate juridică românească, ci, prin înregistrarea de către Guvernul de la Chişinău, personalitate juridică moldoveană, confirmă o evoluţie istorică fastă diferită de precedentul istoric. Ideea lipsei de legitimitate a Mitropoliei Basarabiei asupra credincioşilor săi de peste Nistru consună cu planul diversionist, lansat de Moscova prin intermediul lui Stanislav Belkovski, de partajare a Republicii Moldova şi de legitimare internaţională a regimului ofiţerului FSB Igor Smirnov creditat moral de Patriarhia Moscovei. Anume acea Moscovă pe care Dan Dungaciu o vede plină de legitimităţi canonice la Broşteni, Butor, Butuceni, Cerniţa, Cioburciu, Cobasna, Cocieri, Corjova, Coşniţa, Delacău, Doibani, Doroţcaia, Dubăsari, Dubău, Goianul Nou, Haraba, Hârjău, Hârtop, Jura, Lunga, Lunga Nouă, Mălăieşti, Mocra, Molochişul Mic, Molovata Nouă, Pârâta, Plopi, Podoima, Podoimiţa, Popencu, Raşcov, Sărăţei, Stroieşti, Slobozia, Speia, Teiu, Tocmagiu, Ulmu, Ulmul Mic, Vadul Turcului, Valea Adâncă, Vărăncău, Zăzuleni, ca să invoc doar câteva localităţi „ruseşti” străvechi din partea transnistreană a Republicii Moldova.

Ideea acreditată de Dan Dungaciu, de LINIE A NISTRULUI în Biserica noastră, este consonantă şi cu planul diversionist rusesc, lansat prin intermeduiul lui Dumitru Braghiş, de dare a raioanelor din stânga Nistrului în concesiune Rusiei pentru o perioadă de 30 de ani.

La Bucureşti, din câte cunosc, în afară de sociologul Dan Dungaciu, doar comentatorul de origine găgăuză basarabeană Dan Ciachir, unul din denigratorii virulenţi ai Patriarhului nostru Daniel, a mai pus la îndoială dreptul Mitropoliei Basarabiei cu reşedinţa în Chişinău de a avea o structură constitutivă pentru credincioşii săi români de peste Nistru, cetăţeni ai Republicii Moldova.

Trebuie să atrag atenţia că cine umblă cu ideea de LINIE A NISTRULUI toarnă apă şi la moara celor care forţează impunerea dinspre Belgrad a păguboasei idei de LINIE A DUNĂRII în cazul românilor ortodocşi din Timoc, spaţiu canonic organic legat bisericeşte, timp de secole, de Ortodoxia românească de la nord de Dunăre. Nu m-ar mira să-i aud pe unii „comentatori” bucureşteni susţinând că şi Episcopia Dacia Felix cu sediul la Vârşeţ sau Protopopiatul Ortodox Român al Daciei Ripensis cu sediul la Mălainiţa ar fi şi ele lipsite de legitimitate canonică şi că Biserica Sârbă ar putea „protesta” „pe bună dreptate” că românii sunt români între Timoc, Dunăre şi Morava, ca şi dincolo de Nistru.

Ah, da! Să nu uit de apropoul lui Dan Dungaciu despre Lista celor care, încurcând voit canoanele cu politica, i-au persecutat pe credincioşii şi clericii Mitropoliei Basarabiei, servindu-se de pretextul imaginarei legături cauzale a Statului Român cel dătător-de-semne cu Mitropolia noastră. Şirul de nume invocate de mine nu avea pretenţia de a fi o listă propriu-zisă şi cu atât mai mult una exhaustivă. Am avut clar în vedere doar deceniul negru, 1992-2002, al marii prigoane împotriva Mitropoliei Basarabiei. Înţeleg că Dan Dungaciu şi-a dorit o listă extinsă în timp, exhaustivă şi bine actualizată, pentru a-şi cunoaşte companionii sau confraţii întru idee. Ei bine, nu evit deloc să o fac, îi dau satisfacţie preopinentului şi adaug lesne şi alte nume, că, Slavă Domnului!, este de unde. Ideea lui Dan Dungaciu despre legătura dintre Statul Român şi Mitropolia Basarabiei a mai fost enunţată public, după 2002, (în ordinea înverşunării) de înalte feţe bisericeşti şi politiceşti ca: episcopul Marchel Mihăiescu, arhiepiscopul Iustinian Ovcinnikov, mitropolitul Vladimir Cantarean, banditul Igor Smirnov, episcopul Mark Golovkov de Egorievsk, mitropolitul Agatanghel Savvin de Odesa, patriarhul Pavle Stoevici-Goiko al Serbiei, patriarhii Alexei al II-lea Ridiger şi Kiril Gundeaev ai Rusiei, preşedintele Partidului Socialist din Moldova Victor Morev, jurnalistul Victor Josu şi de Dumitru Braghiş. Bineînţeles că lista neprietenilor Mitropoliei Basarabiei este cu mult mai cuprinzătoare. Însă nu toţi dintre aceştia invocă ideea promovată de Dan Dungaciu despre inventatele legături cauzale ale Mitropoliei Basarabiei cu Statul Român de azi. Pentru motive de corectitudine a documentării, trebuie să atrag atenţia că zelul persecutor al celorlalţi neprieteni ai Mitropoliei Basarabiei se sprijină pe alte pretexte, la fel de perfide, dar nu despre asta era vorba aici şi acum, ci despre strâmba şi demna de respins idee cum că o dată cu reactivarea Mitropoliei Basarabiei Statul Român i-ar fi transmis cuiva nu mai ştiu ce soi de semne foarte coerente.

Am aşternut acum, din fuga condeiului, aceste câteva consideraţii, fără pretenţia de a epuiza subiectul. Sper să am ocazia şi timpul necesar să revin la el. Până atunci să ne auzim numai de bine.

Le urez Sărbători luminate de Sfintele Paşti tuturor românilor, oriunde s-ar afla, dar mai cu seamă fraţilor noştri de peste Nistru, care aşteaptă solidaritatea noastră şi binecuvântările Bisericii mame. Hristos a înviat cu adevărat!

Vlad Cubreacov,

Reprezentant al Mitropoliei Basarabiei la CEDO

Posted in Uncategorized Tags: , , , , , , 3 Comments »

ZIUA PATRIARHULUI. PF Parinte Teoctist ar fi implinit 94 de ani. Cu un an inainte de moarte: "Sunt semne că noi trebuie să fim cu mare luare aminte"

February 7th, 2009 VR 5 Comments »

Interviul acordat de Prea Fericitul Părinte TEOCTIST
cotidianului Ziua*
Marţi, 7 februarie 2006

In Memoriam

Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, aniversează astăzi împlinirea vârstei de 91 de ani. Cu acest prilej, Prea Fericirea Sa va oficia, în cursul dimineţii, Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală, înconjurat de membrii Sfântului Sinod. Sfânta Liturghie va fi urmată de un moment aniversar la Palatul Patriarhiei, eveniment la care şi-au anunţat participarea personalităţi ale vieţii publice româneşti, reprezentanţi ai altor culte şi ai Corpului diplomatic acreditat la Bucureşti. Seara, Patriarhul Teoctist va lua cina împreuna cu persoanele în vârstă de la Centrul de Asistenţă şi îngrijire nr. 1 – Sfântul Vasile cel Mare. Patriarhul Teoctist s-a născut în satul Tocileni, judeţul Botoşani, la botez primind numele Teodor. A intrat în monahism la vârsta de 14 ani, ca frate la schitul Sihăstria Voronei, după care a fost admis la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ, fiind înscăunat Patriarh la 16 noiembrie 1986. Este membru de onoare al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti şi al altor universităţi din ţară, precum şi al Universităţii Catolice din Lublin, Polonia. În exclusivitate pentru ZIUA, Patriarhul Teoctist ne-a acordat următorul interviu.

V. Roncea: Prea Fericirea Voastră, în urmă cu peste 76 de ani aţi luat calea monahală. Ce amintiri aveţi de atunci şi cum vedeţi toată această perioadă pe care aţi parcurs-o?

P.F. Teoctist: Un noian de amintiri… Le păstrez încă foarte vii din acele timpuri şi simt permanent în viaţa mea, de atunci şi până în aceste clipe, călăuzirea sfântă a lui Dumnezeu, care, în ciuda atâtor şi atâtor întâmplări, m-a ajutat să slujesc Biserica noastră până la această demnitate şi până la această vârstă. De aceea, îi mulţumesc neîncetat Bunului Dumnezeu şi îi pomenesc veşnic în rugăciunile mele pe părinţii mei, Dumitru şi Marghioala.

V. Roncea: Ei v-au călăuzit pe acest drum?

P.F. Teoctist: M-ar fi călăuzit ei daca ştiau de la început unde voi ajunge. Dar n-a fost uşor pentru că am plecat fără consimţământul lor la Schitul Sihăstria Voronei, de lângă Botoşani. După ce am terminat şcoala primară în satul meu natal, am plecat la acel schit fără ştirea lor. Am încercat să obţin binecuvântarea părinţilor şi văzând că nu o pot obţine, atunci am plecat, în Duminica Tomii a anului 1928. Apoi, în ciuda insistenţelor acestora de a mă întoarce acasă, am ales să urmez această cale. Mai târziu, fiind elev seminarist, părinţii mei încercau să afle ce voi deveni în viaţă, sperând că voi ieşi cel puţin preot în satul nostru. Eu le spuneam că aceasta este o taină şi, chiar la terminarea şcolii, nu ştii ce vei ajunge, dar, un lucru ştiam cu siguranţă: să rămân la mănăstire. Reluând ideea, ei mă întrebau dacă o să ajung asemenea părintelui Gherasim, din mănăstirea Vorona, un bătrân monah şi preot slujitor. Părintele Gherasim, deşi fusese căsătorit, avea vocaţie pentru mănăstire. Eu încercam stăruitor să le explic părinţilor că nu sunt sigur dacă voi ajunge asemenea părintelui Gherasim, pentru că în mănăstire, la fel ca şi în armată, sunt mai multe etape de parcurs.
Dar, din păcate, mama mea a murit. Doar tatăl meu s-a bucurat să mă vadă diacon când a trăit o mare bucurie; dar tot nu era mulţumit, pentru că vroia nespus de mult să mă vadă odată preot. Îmi dau seama şi astăzi de cât ajutor mi-a dat Dumnezeu ca să rămân la mănăstire şi să nu mă las atras de unele încercări inerente în care au căzut alţi colegi.
Părinţii încercau să mă convingă să urmez liceul de la Botoşani sau să îmbrăţişez uniforma militară. În familie, unul dintre fraţii mei mai mari era copil de trupă şi ei ştiau că eram încântat de uniforma militară. Când acesta venea acasă, mă îmbrăcam cu hainele lui, fără să mă vadă. Părinţii şi-au dat seama că îmi plăcea uniforma militară. Iată, atât de frumoase şi atât de diferite amintiri din copilărie…

V. Roncea: Ce vă ţinea atât de legat de mănăstire? Dragostea de Dumnezeu?

P.F. Teoctist: Desigur! În primul rând, cât am putut să îmi dau seama la vârsta de aproape 14 ani, simţeam în felul meu frumuseţea vieţii bisericeşti. Mergând la biserica din sat cu mama mea am prins drag de cele sfinte şi văzându-i, apoi, pe monahii care se rugau la mănăstire, am îndrăgit viaţa monahală. Monahii erau cu armata făcută, iar eu eram o excepţie în mănăstire. Nu erau primiţi cei care nu aveau armata făcută. Sigur, am rămas în mănăstire până în momentul intrării mele efective în monahism şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat. Am simţit că în drumul acesta atât de lung şi de sinuos, am fost ocrotit şi sprijinit de Dumnezeu, prin diferiţi oameni care au apărut la vremuri şi locuri de răscruce. Ca şi cum aveam de trecut punţi sau diferite piedici şi le învingeam cu sprijinul acestora Dumnezeu mi-a ajutat, pentru că, la seminar, am avut colegi mulţi care, în cele din urmă, unii s-au căsătorit şi şi-au întemeiat familii…

V. Roncea: Aţi putea să ne evocaţi cele mai mari bucurii din această perioadă? Şi cele mai mari tristeţi, dacă au fost…

P.F. Teoctist: Sigur, fără bucurii şi fără tristeţi viaţa nu ar avea un conţinut. Viaţa noastră are şi bune şi rele, iar fără acestea nu putem aprecia valoarea ei şi a ajutorului lui Dumnezeu. Tristeţi au fost multe. De fapt, e şi normal ca pe un asemenea drum şi la o vârstă ca aceea să nu se îndeplinească tot ce ai fi dorit. De multe ori nu tot ce doreşti să faci îţi este de folos! Este mai bine să laşi ca voia lui Dumnezeu să se împlinească cu răbdare şi cu înţelegere în viaţă.
Au fost şi numeroase bucurii. De exemplu, pentru a urma seminarul monahal, ca minor, trebuia să am acordul părinţilor. Când m-am înscris la seminarul monahal teologic de la mănăstirea Cernica, conform regulamentului, nu puteam fi primit decât cu încuviinţarea părinţilor, pentru că urma să devin monah. Această binecuvântare a părinţilor am obţinut-o foarte greu. Eu mă aflam atunci la mănăstirea Neamţ. Satul meu era departe de mănăstire şi a trebuit să merg cu cineva, care l-a convins pe tatăl meu. I-a spus ca voi fi elev la seminarul pe care l-a înfiinţat patriarhul Miron Cristea special pentru monahi. Iată o bucurie mare pe care o trăiesc şi acum!

V. Roncea: Ştiu că şi Eminescu a stat o perioadă la Neamţ, înfundat în imensa bibliotecă a mănăstirii.

P.F. Teoctist: Sigur că da. Am fost, dacă pot spune aşa, pe urmele lui, ascultând multe marturii despre el. Am învăţat multe acolo, şi despre perioada petrecută de Eminescu în acea mănăstire.[1]
Mi-a plăcut să învăţ şi mi-am dat silinţa la seminar să îmi fac datoria, în condiţiile foarte modeste în care învăţam atunci, în comparaţie cu seminariile din ziua de astăzi.

Salvat de la moarte de clopot

V. Roncea: Biserica continua să îşi desfăşoare activitatea, deşi cu greutăţi, în vremea regimului comunist. Cred că fără rugile continue ale preoţilor şi monahilor, duhul întunecat al ateismului comunist ar fi apăsat şi mai rău naţiunea. Astăzi, la 16 ani după căderea comunismului, mi se pare paradoxal că ateismul sau chiar anticreştinismul se manifestă acut în viaţa cotidiană, poate chiar cu o presiune mai mare decât pe vremurile comuniste. Cum explicaţi acest lucru?

P.F. Teoctist: O să vă explic încercând să vă relatez experienţa mea de viaţă. Pentru mine, când îl ai pe Dumnezeu aproape şi învăţătura Lui, dobândeşti o forţă interioară; reuşeşti mai uşor să depăşeşti momentele dificile. Până în anul 1940, când am terminat Seminarul, am trăit anii grei de război, apoi ocuparea Basarabiei. Fraţii mei au fost pe front, în război, au căzut prizonieri. Am văzut atunci lacrimile părinţilor mei tânguindu-se pentru pierderea Basarabiei şi pentru restriştea ţării, lacrimile monahilor din mănăstiri, dar, în acelaşi timp, şi rugăciunile lor către Dumnezeu, cu nădejdea că ne va ajuta să biruim.
Vremurile s-au scurs. Între 1940-1945, am urmat cursurile Facultăţii de Teologie şi, imediat, am început să îndeplinesc responsabilităţi în cadrul Bisericii. Mai întâi, ca diacon, slujind în fiecare zi; şi rugăciunile, dar şi greutăţile, îmi dădeau nădejde şi curaj. Nu trăiam vremurile grele ale bombardamentelor neîncetate, deşi, ca student, am văzut cum a fost bombardată Universitatea şi am scăpat ca prin urechile acului de un bombardament când mă aflam la Librăria Cartea Românească din apropierea Universităţii. Când s-a dat alarma pentru bombardament, în ziua de 4 aprilie 1944, ştiam că la subsolul librăriei era un loc în care trebuia să ne adăpostim. Era arhiplin, iar oamenii îmi spuneau: “Vino părinţele, vino să ne rugăm să ne apere Dumnezeu!”. Pentru că veneau şi cu copii şi nu mai era loc suficient, am ieşit din adăpost. De la Universitate, de la statuia lui Mihai Viteazu şi monumentul lui I. C. Brătianu, am mers, în timpul prealarmei bombardamentului, pe lângă bisericile Colţea şi Sfântul Gheorghe Nou, până la Patriarhie. Clopotul cel mare al Patriarhiei era afară, jos, la un pas de biserică. M-am adăpostit sub el. Aşa am scăpat! Antiaeriana română şi-a început activitatea şi, deodată, am văzut cum cădeau cărţile din corpul de cădire bombardată a Universităţii. Pentru mine au fost minuni dumnezeieşti! Au căzut trei bombe, inclusiv aici, pe Dealul Patriarhiei, chiar sub ochii mei. Din fericire, nici una nu a atins nici catedrala, nici reşedinţa patriarhală. A fost o minune la care am fost martor! Şi, aşa cum vă spuneam de la început, aceste momente dificile m-au întărit. Vremurile grele de război au continuat şi după anul 1944, când ne-au ocupat ruşii.

V. Roncea: Cum aţi trăit acele momente, cu invadatorii pe străzi?

P.F. Teoctist: Se arătau a fi şi mai grele. Bombardamentele au continuat şi după 23 august 1944. Apoi, frica ocupării ţării, aşteptările, tensiunea care marca constituirea noilor guverne, nesiguranţa generală ce a urmat abdicării şi izgonirii regelui… Însă, fiecare moment dificil din acele vremuri aducea şi o nouă nădejde de viaţă, tot prin rugăciunile generale: cler şi credincioşi.
În 1946 englezii şi americanii s-au înţeles cu ruşii. Îmi aduc aminte că părea a fi un jubileu recunoaşterea guvernului comunist Groza. Ca diacon, asistam aici, la Patriarhie, la instalarea fiecărui guvern, începând cu cel condus de generalul Sănătescu. Urmărind toate acele frământări din perspectiva slujitorului Bisericii, care nu se afla în vâltoarea politică a evenimentelor, aşa cum se aflau mulţi dintre semenii noştri, speram că, având un guvern, situaţia din ţară se va îndrepta. Nădăjduiam. Dar, la scurt timp, se forma un alt guvern, apoi altul… Şi tot aşa, într-o perioadă marcată de instabilitate, ruşii au reuşit să impună la conducerea ţării propriul guvern, pregătind instaurarea regimului comunist. În acest timp îmi îndeplineam îndatoririle bisericeşti şi îmi desăvârşeam studiile teologice. Transferându-mă la Mitropolia din Iaşi, am slujit la catedrala mitropolitană, în 1945, apoi, din 1950, la Patriarhia din Bucureşti. Aşadar, în timpul îndeplinirii acestor responsabilităţi am trăit toate ororile regimului comunist.[2]

V. Roncea: Mulţi monahi s-au ascuns în munţi. Părintele Cleopa a stat ascuns ani în şir, rugându-se pentru ţară dintr-o gaură de doi metri făcută sub pământ, după cum ne povestea cu seninătate. Aveaţi cum să ţineţi legături cu părinţii care se izolaseră?

P.F. Teoctist: Nu. Auzeam însă multe despre ei dar nu era posibil să se intre în legătură cu ei. De unii auzeai din când în când, iar alţii se izolau complet. Cu timpul, atunci când s-a reorganizat Biserica, după alegerea din 1948 a Patriarhului Justinian, a început confruntarea deschisă dintre comunişti şi Biserică, pentru că Patriarhul lupta din răsputeri pentru apărarea Bisericii şi a valorilor ei. Această continuă preocupare a Părintelui Patriarh Justinian şi a Sfântului Sinod dădea nădejde că, totuşi, la un moment dat, vom ieşi la liman. Trebuia să sfinţim biserici, să hirotonim preoţi, să înfiinţăm seminarii şi facultăţi de teologie, cu alte cuvinte, o activitate pastoral-misionară cerută de credincioşi.
În anul 1950 am fost numit rector al Institutului Teologic din Bucureşti, care avea profesori de renume, în frunte cu părintele Dumitru Stăniloaie. Zilnic, de dimineaţa până seara, suportam intervenţiile şi supravegherea Securităţii. Numai prin credinţă ne opuneam. Cei care am străbătut perioada aceea am fost într-o confruntare permanentă. Mereu trebuia să fii atent ce şi cu cine vorbeşti, la ce trebuie să faci şi cu inima şi cu gândul şi cu fapta, pentru Biserică.

V. Roncea: Dar, cred eu, era o confruntare care vă întărea într-un fel. După 1989 ofensiva anti-Biserică s-a diversificat îmbrăcând diverse forme, inclusiv culturale. Relataţi-ne cum aţi trăit sfârşitul dictaturii, perioada dărâmării de biserici.

P.F. Teoctist: Aşa este, Domnule Victor Roncea. Numai Dumnezeu ne-a ajutat. După deceniile slujirii Bisericii, am fost ales Patriarh în toamna anului 1986, în noiembrie. Din motive care vizau sistematizarea oraşului, fuseseră demolate şi câteva biserici. Astfel, în anul 1987, Ion Dincă a fost trimis de Nicolae Ceauşescu la mine, cu propunerea de mutare şi deci de demolare a complexului Patriarhiei. Aceasta a fost cea mai grea încercare pentru mine.[3]

Nu existau negocieri cu comuniştii

V. Roncea: Cum se discuta cu comuniştii, în momentul în care ei spuneau “vrem sa dărâmăm o biserică”?

P.F. Teoctist: Nu exista nici o negociere. Cât am fost mitropolit la Iaşi, din fericire, nu am avut nici un caz, aşa cum s-a întâmplat cu înaintaşul meu aici, la Bucureşti. Reprezentanţii Bisericii încercau să intervină, dar nu se punea problema unor negocieri propriu-zise. Acele locaşuri de cult, care împiedicau sistematizarea, fie erau mutate, fie erau dărâmate. Când am venit la Bucureşti, multe dintre ele erau deja dărâmate.

V. Roncea: Dar cum ar fi fost să nu avem nici măcar această Catedrală Patriarhală?! Povestiţi-ne cum aţi reuşit să o salvaţi. Şi cum a fost cu Sfânta Vineri?!

P.F. Teoctist: Când s-a vacantat scaunul patriarhal în 1986, aveam obligaţia, în calitate de Mitropolit al Moldovei, să vin la Bucureşti pentru a asigura interimatul. Atunci le-am spus ierarhilor, inclusiv ministrului Cultelor, că eu îmi îndeplinesc această îndatorire a mea de locţiitor, dar nu doresc să vin la Bucureşti, ci, dimpotrivă, vreau să rămân la Iaşi. Aveam pe atunci 75 de ani. În cele din urmă, Colegiul Electoral Bisericesc m-a ales Patriarh.
De la început mi-am dat seama că urmează o perioadă dramatică pentru mine. Aceste demolări de biserici erau începute, iar eu am preluat această dificilă problemă. Am intervenit atunci la primarul Constantin Olteanu pentru biserica Sfânta Vineri, aşa cum a menţionat acesta într-o carte publicată recent [4], precum şi părintele Gheorghe Bogdan, fostul paroh al bisericii. Primarul mi-a spus atunci că a fost la el şi părintele Bogdan şi că personal crede că biserica Sfânta Vineri nu va fi demolată din moment ce au fost aprobate lucrările de restaurare.
Aceleaşi intervenţii le-am făcut şi pentru biserica Sfântul Spiridon Vechi care, din nefericire, a fost, totuşi, dărâmată. Am reuşit, însă, să salvez – slavă Domnului! – biserica Bucur Ciobanul. Şi despre aceasta scrie Constantin Olteanu.[5] Nenorocirea cu Sfânta Vineri a avut loc în timp ce mă aflam într-o vizită oficială în Austria, cu prilejul sfinţirii capelei din Viena construită de românii de acolo – cu sprijinul autorităţilor locale – în amintirea eliberării Vienei de sub dominaţia otomană. Înainte de plecare, am primit asigurări că nu va fi demolată de vreme ce se aprobaseră lucrările de restaurare. Fiind la Viena, am aflat cu durere că Sfânta Vineri a fost dărâmată. Totul s-a petrecut înspăimântător de repede, aşa cum de altfel, se încerca şi cu Patriarhia. Ion Dincă a povestit, din închisoare, acest episod.[6]

V. Roncea: Cum aţi făcut?

P.F. Teoctist: Nici eu nu ştiu. N-aş mai putea repeta cele patru ore de discuţii cu trimisul direct al cuplului prezidenţial [7], discuţii însoţite de ameninţări. Dar, am rămas la refuzul meu pe baza mai multor argumente. El îmi cerea un consimţământ, iar eu spuneam că „este imposibil”, pentru că „indiferent de ce s-ar întâmpla cu mine, eu nu pot să le spun credincioşilor că am consimţit”. Încurcat, el mă tot întreba ce răspuns ar putea să dea cuplului dictatorial, pentru că ei nu sunt obişnuiţi cu refuzul.

V. Roncea: Ei, Ceauşeştii?

P.F. Teoctist: Da. Şi i-am sugerat să le propună să viziteze ei Reşedinţa Patriarhiei. A luat telefonul şi a încercat să îmi dea impresia că vorbeşte cu cineva la telefon. Apoi, l-am invitat din nou să vină el, cel puţin, şi să vadă ce reprezintă această reşedinţă, care nu poate fi mutată din acest loc. De aceea, după Revoluţie, inclusiv acest spaţiu în care ne aflăm, ca şi celelalte, l-am consolidat şi l-am restaurat, ca mulţumire lui Dumnezeu, în amintirea acelor momente şi ca un gest de recunoştinţă faţă de înaintaşii mei. Cel ce îmi va urma va găsi reşedinţa amenajată corespunzător. De altfel, aici îşi au reşedinţa şi membrii Sfântului Sinod.

V. Roncea: Totuşi, aţi fost atacat de cei interesaţi în sădirea seminţelor răului, cu informaţii false, cu armele minciunii.

P.F. Teoctist: Da, au fost folosite şi asemenea arme, iar după Revoluţie unii au spus că aş fi fost omul vechiului regim. Eu, însă – martor îmi este Dumnezeu – mi-am făcut peste tot datoria, în toate responsabilităţile bisericeşti pe care le-am avut, începând cu anul 1945, alături de Patriarhul Justinian şi de ceilalţi ierarhi, care s-au confruntat cu măsurile de prigoană comunistă contra Bisericii şi a slujitorilor ei. Nu se putea altfel.

V. Roncea: Astăzi se lucrează altfel pentru a se zdruncina unitatea Bisericii. Biserica este atacata, în alte moduri. Suntem martori, victime sau combatanţi intr-un război cultural care ţinteşte inclusiv fiinţa naţiunii. Ce trebuie să facă tinerii de astăzi pentru a nu fi victime ale acestei agresiuni concertate?

P.F. Teoctist: Aţi ridicat o problemă foarte importantă pentru fiecare dintre noi. Este dificil să găsim soluţii pentru această situaţie atât de bine organizată. Cred că nu este doar o problemă a tineretului de astăzi. Este vorba de un angrenaj cultural, tehnic, psihologic, chiar de cu totul altă natură. Ca să se poată porni la o autentică educaţie a tineretului, trebuie să începem cu credinţa în Dumnezeu. De altfel, încă din anul 1990, atunci când Seminariile Teologice au fost integrate în învăţământul public, iar Facultăţile de Teologie în Universităţile de Stat, am sperat că se vor crea condiţii pentru o autentică educaţie moral-religioasă a tineretului nostru.
Evident că sunt şi curente potrivnice Bisericii, izvorâte dintr-o libertate greşit înţeleasă. Cu toate acestea, există şi un mare câştig, pentru că avem educaţie religioasă de la grădiniţă şi până la liceu. Este o mare realizare să vezi interes faţă de persoana Mântuitorului nostru Hristos, faţă de Biserica Lui, de tot ceea ce înseamnă credinţa în Dumnezeu.
Trebuie să manifestăm îngrijorare faţă de fenomenul secularizării. În acest caz, atât părinţii, cât şi tinerii, împreună cu Biserica, au obligaţia de a completa formarea personalităţii tinerilor nu numai cu valorile ştiinţei, tehnicii şi artelor, ci şi cu valorile creştine.

Sunt semne că noi trebuie să fim cu mare luare aminte

V. Roncea: Aceasta îmi aduce aminte că s-a refuzat introducerea în preambulul Constituţiei europene privind fundamentul creştin al civilizaţiei europene.

P.F. Teoctist: Sigur. Regretatul Papa Ioan Paul al II-lea a insistat mult pentru introducerea acestei menţiuni în preambulul Constituţiei europene. De altfel, toate Bisericile creştine europene, inclusiv cele din România, au făcut intervenţii în acest scop, dar care, însă, au rămas fără ecou.

V. Roncea: Recent, la Consiliul Europei, tot în Franţa, la Strasbourg, Adunarea Parlamentară nu a reuşit să adopte o rezoluţie de condamnare a comunismului. Deşi suntem la 16 ani de la căderea Zidului Berlinului.

P.F. Teoctist: Sunt semne care ne întăresc convingerea că trebuie să fim cu mare luare aminte. Ca membri ai Bisericii, această luare aminte nu trebuie exercitată în sens politic, prin fel de fel de manifestări inutile, ci în sens creştin, ca fii ai Bisericii, fideli învăţăturii Evangheliei. Este important pentru noi, românii, să conştientizăm faptul că intrăm în Uniunea Europeană cu un întreg tezaur de valori spirituale. Depinde de noi dacă vom reuşi să arătăm lumii întregi frumuseţea şi actualitatea acestor valori creştine, care, de altfel, alături de celelalte valori europene, dovedesc rădăcinile creştine ale continentului nostru.[8]

V. Roncea: Ca şi România.

P.F. Teoctist: Desigur, noi suntem creştini ca urmare a predicii Sf. Ap. Andrei, aşa cum întreg continentul nostru a devenit îndată creştin. Mărturie, în acest sens, sunt cultura şi civilizaţia europeană de inspiraţie creştină ilustrată de toate acele catedrale frumoase care se înalţă spre Ceruri peste tot în Europa, ca şi întreaga istorie a Bisericii Universale.

V. Roncea: Una dintre aceste fapte cu care am putea veni în Europa ar putea fi şi condamnarea comunismului. Ar fi necesar în România să condamnăm comunismul, să facem un proces al comunismului?

P.F. Teoctist: Biserica şi eu personal, credem că astfel de condamnări sunt vorbe goale dacă nu sunt însoţite de fapte. Cu alte cuvinte, fiecare om este liber să creadă, să aibă propria lui convingere socială, dar aceasta trebuie să se sprijine pe valorile veşnice. Dacă însemnele religioase nu sunt înţelese, dacă nu se doreşte menţinerea rădăcinilor creştine în Constituţia europeană, atunci la ce te poţi aştepta? Poate fi o aşteptare zadarnică.

V. Roncea: Prea Fericite Părinte Patriarh, daca noi, românii din ţară, o ducem cum o ducem, cei din jurul graniţelor o duc şi mai rău, fiind supuşi, în continuare, unui proces de deznaţionalizare, fără ca statul lor mamă să poată face ceva. Nu ştiu de ce, dar aparatul actual nu prea se foloseşte nici măcar de instrumentele europene pentru a ne fi apăraţi conaţionalii. Cum am putea să îi ajutăm direct pe aceşti români?

P.F. Teoctist: Cele menţionate de dumneavoastră, Domnule Victor Roncea, reprezintă o preocupare constantă a Sfântului Sinod şi a noastră. S-a scris mult despre ceea ce a făcut şi face Biserica, atât pentru românii din jurul graniţelor ţării, cât şi pentru cei aflaţi mai departe, inclusiv peste Ocean. Ar fi multe de spus şi nu aş dori să se interpreteze ca laudă de sine a Bisericii.

V. Roncea: Eu ştiu că Biserica face. Dar ceilalţi?

P.F. Teoctist: Şi autorităţile de stat, la intervenţia noastră, au ajutat. Cred că, şi presa ar avea datoria să contribuie la acest efort. În plan bisericesc, au fost împliniri importante, ca de exemplu, reactivarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţarea Mitropoliilor noastre din Europa Centrală şi Meridională, înfiinţarea episcopiilor române de la Vârşeţ şi din Ungaria, cea din urmă cu reşedinţa la Gyula.

V. Roncea: După părerea mea, cea mai mare victorie diplomatica a României în aceşti 16 ani a fost readucerea Mitropoliei Basarabiei la Biserica Mamă.

P.F. Teoctist: Nu sunt meritele mele personale în această privinţă. Ne-au ajutat foarte mult împrejurările şi credincioşii din Basarabia care s-au implicat. Bineînţeles, totul cu ajutorul lui Dumnezeu. Am reuşit, iar, mai târziu, datorită justiţiei europene, Mitropolia Basarabiei a primit recunoaşterea guvernului moldovean.

V. Roncea: A fost o bătălie câştigată chiar cu imperiul rus….

P.F. Teoctist: Cu Patriarhia Moscovei suntem în dialog, dar noi nu putem accepta oferta lor ca, în Basarabia, să fie un centru spiritual românesc, dar nu bisericesc, la nivel de mitropolit, pentru că nu vor ierarh, ci doar un preot. Dar aceasta înseamnă o sfidare la adresa credincioşilor din Basarabia, care în marea lor majoritate vorbesc limba română. Bineînţeles că şi ruşii sunt ortodocşi, dar, aşa cum există Mitropolia Moldovei, condusă de mitropolitul Vladimir, dependentă de Patriarhia Moscovei, tot aşa, firesc, trebuie să existe Mitropolia Basarabiei, dacă vrem să găsim o soluţie frăţească de reciprocitate. Noi nu obligăm pe nimeni! Acei preoţi şi credincioşi din Basarabia, care doresc să se roage şi să facă slujbă în limba română, au cerut să aparţină de Mitropolia Basarabiei, dependentă canonic de Patriarhia Română. În felul acesta se respectă libertatea lor, dreptul credincioşilor de a alege. Din păcate, în Basarabia se exercită presiuni şi constrângeri asupra Mitropoliei Basarabiei, inclusiv asupra mitropolitului. Sfântul Sinod le-a îndeplinit cererile pentru că ruşii au venit peste noi şi au făcut Mitropolie fără să consulte Biserica Ortodoxă Română.

V. Roncea: Foarte multe. Chiar au fost atacate şi unele biserici ale Mitropoliei Basarabiei.

P.F. Teoctist: Da! Vrednicia Părintelui Mitropolit Petru constă mai ales şi în faptul de a fi răbdat şi de a fi rămas neclintit la locul lui. Este adevărat că se bucură şi de ajutorul Bisericii Mame, de ajutorul nostru.

V. Roncea: Cu ce alte probleme se confruntă Biserica în legătură cu românii din jurul graniţelor ţării?

P.F. Teoctist: În primul rând, cu aceste atitudini ostile şi, apoi, cu lipsurile de tot felul; românii, ca şi celelalte naţionalităţi, fiind foarte săraci, trebuie ajutaţi permanent. Mai sunt şi altele, inclusiv cele menţionate de dumneavoastră. Trebuie ca şi factorii responsabili de la Guvern să se implice şi să intervină pentru drepturile cuvenite românilor, după cum a subliniat preşedintele Traian Băsescu, zilele trecute la Kiev, aşa cum sunt tratate minorităţile în România, respectându-li-se toate drepturile, tot aşa să-i trateze şi vecinii noştri. Ce drepturi au ucrainenii la noi să aibă şi românii acolo. Aşa ar trebui. A zis bine preşedintele.

Preşedintele Băsescu e original

V. Roncea: Ce părere aveţi despre preşedintele Băsescu?

P.F. Teoctist: Avem un preşedinte bun. În ceea ce priveşte Biserica, domnia sa respectă autonomia şi libertatea bisericească şi, animat de gânduri bune, slujeşte ţara în felul în care dânsul, în mod original, o slujeşte. Asta e foarte bine.

V. Roncea: Preşedintele Băsescu, à propos de reunificarea naţiunii, considera că o soluţie minimală ar fi între graniţele Uniunii Europene, dar dădea de înţeles că exista şi o altă soluţie, maximală sau normală, unirea Basarabiei cu Ţara. Credeţi că este posibilă?

P.F. Teoctist: Nu cred că reunificarea naţiunii române este posibilă, în contextul actual. E greu de împlinit mai înainte de a se definitiva ceea ce se intenţionează în legătură cu viitorul Europei. În momentul în care „bolta” Europei se va limpezi, vom şti cu toţii ce anume funcţionează intr-un fel sau în alt fel.

V. Roncea: Daca bolta Europei se va limpezi, vom putea vedea aceasta Unire?

P.F. Teoctist: Nu ştim cum şi când se va limpezi, la ce stadiu se va ajunge.

V. Roncea: De ce credeţi că Rusia nu renunţă la Basarabia?

P.F. Teoctist: După cum se ştie, Rusia a căutat să aibă ieşire la Bosfor încă din vremea lui Petru cel Mare. Mai târziu, această idee a intrat în mintea bolşevicilor, a comuniştilor, devenind un lucru firesc pentru ei. Iată de ce nu ne mai putem întreba de unde vin aceste pretenţii de dominaţie.[9]

M-am întâlnit cu regretatul Papă şi înainte de `89

V. Roncea: Diplomaţia bisericeasca ştiu că lucrează bine. De exemplu, Prea Fericirea Voastră v-aţi întâlnit, în 1989, cu regretatul Papă Ioan Paul al II-lea. Puteţi să evocaţi acel moment, mai ales că întâlnirea a avut loc intr-un moment în care Zidul Berlinului nu căzuse încă.

P.F. Teoctist: M-am întâlnit mai înainte cu Papa Ioan Paul al II-lea, în anul 1984. Atunci am participat la o conferinţă în nordul Italiei, la Trento. De altfel, noi, Biserica Ortodoxă Română, am avut mereu prieteni la Vatican. Prin intermediul prietenilor noştri cardinali am participat atunci, în 1984, la o Audienţă generală a Papei Ioan Paul al II-lea, când ne-am şi împrietenit.
În anul 1989, conducând o delegaţie bisericească într-o vizită oficială în India, ne-am bucurat din nou de ospitalitatea Vaticanului. I-am spus ministrului Cultelor de atunci că, în drum spre India, trebuie să facem o escală la Roma şi că este o îndatorire a mea ca, mergând acolo, să accept invitaţia Papei. Ar fi fost o mare greşeală dacă nu acceptam, în condiţiile în care eram oaspetele lor. Când am urcat în avion, la Bucureşti, delegatul Departamentului Cultelor m-a rugat să-i spun domnului ambasador de la Roma să telefoneze în ţară dacă în program va fi prevăzută o întâlnire cu Papa. Pe aeroportul din Roma am fost primit oficial de cardinalii Vaticanului, care mi-au înmânat programul vizitei. Am citit în program că a doua zi, la ora 11, era programată audienţa. Lângă mine era ambasadorul român de la Roma, căruia i-am arătat pe program unde să se uite. Ori n-a văzut, ori n-a citit, pentru că nu mi-a spus nimic. Ne-am despărţit. Noi am mers la Vatican şi am intrat în programul stabilit, până a doua zi, seara, când urma să plecăm spre India. La fiecare dejun ne întreţineam cu diferiţi cardinali. Venind noi din spatele Cortinei de Fier erau curioşi să afle ce se mai întâmplă cu noi, mai ales că ei ne vizitaseră şi ne cunoşteam. A doua zi, când ne pregăteam să mergem la întâlnirea cu Papa, a venit ambasadorul supărat să-mi spună că i s-a telefonat de la Bucureşti că nu trebuie să mă întâlnesc cu Papa. Mă pregăteam de întâlnire şi, arătându-i darurile, i-am răspuns că merg la întâlnire, iar el nu are drept să mă oprească.

V. Roncea: Ce cadou i-aţi dus Papei?

P.F. Teoctist: I-am oferit Biblia lui Şerban Cantacuzino, editată la Patriarhie în ediţia jubiliară (1988), o icoană pe sticlă cu Maica Domnului, din Transilvania şi o maramă ardelenească. Din delegaţie făceau parte Prea Sfinţitul Justinian al Maramureşului, Prea Sfinţitul Epifanie al Buzăului, profesori şi consilieri de la Patriarhie.
Când ne pregăteam de audienţă, unul dintre membri delegaţiei a venit să-mi spună că vine domnul ambasador şi că pare supărat. Eu le-am zis colaboratorilor să nu se îndepărteze şi, apoi, l-am întâmpinat pe domnul ambasador. Dânsul mi-a spus pe un ton poruncitor, că doreşte să discutăm între patru ochi. I-am răspuns că, fiind însoţit de o delegaţie oficială, nu putem să vorbim în secret. Atunci ne-a spus că este foarte supărat, pentru că a primit un telefon de la Bucureşti prin care a fost informat că nu trebuie să mă întâlnesc cu Papa.
I-am răspuns că ne-am pregătit deja şi este imposibil să anulăm această întrevedere. El mi-a replicat că din acel moment trebuie să-mi asum orice responsabilitate. L-am asigurat că, oricum, nu mă lăsam în nădejdea domniei sale pentru că în străinătate eu fac politica bisericească. Mai mult decât atât, i-am mai spus că face o mare greşeală pentru că reprezentanţii Vaticanului, care aşteptau să ne conducă la Papă, ar putea observa această ingerinţă, mai ales că se spunea că noi, în România, suntem liberi, că ne bucurăm de libertate. I-am mai spus domnului ambasador că a făcut o greşeală dându-le pildă de ce fel de libertate ne bucurăm noi de fapt. A plecat supărat, fără să ne mai salute.
Primirea la Papă a fost foarte caldă. Pentru el şi pentru cei din Vatican, întâlnirea a fost un semn de curaj, o mărturie de credinţă şi de apropiere bisericească. N-am stat numai zece minute, cât era prevăzut în protocol, ci o jumătate de oră. Am vorbit cu Papa între patru ochi, iar el m-a ascultat cu foarte multă atenţie despre misiunea preoţilor noştri, a călugărilor, despre mănăstirile noastre, despre presa noastră bisericească, despre relaţiile noastre bisericeşti, într-un cuvânt, despre misiunea Bisericii noastre. Am mai vorbit despre cultura noastră românească, despre Eminescu, despre Eliade, despre Moldova, mai ales după ce a aflat că sunt din părţile Botoşanilor. A acordat mare atenţie lucrării pastorale a preoţilor şi a mănăstirilor.

V. Roncea: Papa Ioan Paul al II-lea spunea despre România ca este “Grădina Maicii Domnului”…

P.F. Teoctist: Această metaforă a luat-o tot de la noi, din Răsărit şi ea se referă la Sfântul Munte Athos, despre care se spune că este “Grădina Maicii Domnului”. Este o metaforă cunoscută în Ortodoxie, iar Papa, foarte atent cu noi, românii, ne-a numit, nu fără temeiuri, cu aceiaşi metaforă.
De altfel, sfinţii pe care noi îi proclamăm sunt grădinarii Maicii Domnului. Aşa cum se cunoaşte, anul trecut, Sfântul Sinod a înălţat în rândul sfinţilor pe mitropoliţii Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti şi Dosoftei al Moldovei, pe cuvioşii stareţi Gheorghe de la Cernica şi Mitropolitul Grigore de la Căldăruşani şi Cernica şi Onufrie de la Sihăstria Voronei, unde am intrat în mănăstire şi unde, adeseori, i-am purtat în mâini cinstitele sale moaşte în jurul bisericii, în procesiune. Noi, românii, avem mulţi sfinţi şi martiri. Aceasta înseamnă “Grădina Maicii Domnului”.

V. Roncea: Prea Fericite Părinte Patriarh, când începe construirea Catedralei Mântuirii Neamului?

P.F. Teoctist: Din clipă în clipă; aştept cu emoţie vestea intrării terenului acordat în proprietatea Bisericii. După primirea acestuia, cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm să începem lucrările punând Sfânta Cruce pe locul unde va fi Sfânta Masă. Sunt convins că vom avea Catedrala pe Dealul Arsenalului şi, în legătură cu aceasta, am simţit, încă o dată, lucrarea lui Dumnezeu faţă de Biserica noastră.
În aparentă, această îndelungată căutare a amplasamentului poate fi considerată şi ca o stângăcie a mea, pentru că nu am ştiut să mă orientez, aşa cum poate fi interpretată şi ca rea voinţă din partea altora. Dar eu văd în această lucrare un fapt specific Grădinii Maicii Domnului, pentru că pe locul numit Dealul Arsenalului, de aici, au fost demolate sau mutate şase biserici. Din fericire, mănăstirile Mihai Bravu şi Schitul Maicilor au fost salvate şi stau acum ascunse după blocuri, iar celelalte, în frunte cu biserica Albă Postăvari, au fost distruse. Aşadar, în altarul Catedralei Mântuirii Neamului, de pe Dealul Arsenalului, trebuie să vedem şi voinţa divină ca acolo să fie altarul răscumpărător şi veşnic aducător aminte al celor care au suferit, atât în timpul comunismului, dar şi în zilele noastre. Sunt sigur că, având sprijinul şi ajutorul credincioşilor, cred că Dumnezeu ne va ajuta să ridicăm Catedrala cât mai curând: o catedrală pentru România!

V. Roncea:Vă mulţumim şi La mulţi ani, Părinte Patriarh!

P.F. Teoctist: Vă mulţumesc, Domnule Victor Roncea, şi mă bucur că un slujitor al presei a formulat atâtea întrebări de mare valoare!

A consemnat Victor RONCEA

*În prezentul interviu, acolo unde s-a considerat necesar, au fost făcute completări cu citate, note explicative şi trimiteri la documente care să certifice afirmaţiile iniţiale.

[1] Aflasem că îi plăcea să se odihnească. După cercetarea bibliotecii, stătea ore întregi pe movila înconjurată de brazi din grădina spitalului în care se afla. Din spusele unor monahi, am auzit că fiind suferind a mers la un părinte duhovnic să se spovedească. Părintele îndeplinindu-i dorinţa a scris pe carte ziua când poetul s-a spovedit. În localul acesta funcţiona acum seminarul la care m-am înscris în ziua de 14 septembrie a anului 1930.

[2]Ca slujitor al Bisericii, trebuia să suport umilinţele celor fără credinţă, trăind zilnic frica temniţei. Pretutindeni domnea neliniştea şi îngrijorarea faţă de întâmplările tot mai dureroase ce se abăteau asupra Bisericii.

[3] În anul 1993, într-un interviu acordat, din închisoare, publicaţiei Europa, Ion Dincă preciza: „Eu am primit sarcina ingrată să discut cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi să-l conving să-şi dea asentimentul pentru demolare. Am discutat cu Domnia Sa, exprimându-şi totalul dezacord cu demolarea şi mutarea Patriarhiei, rugându-mă să-i comunic lui Nicolae Ceauşescu poziţia sa şi faptul că această măsură pusă în aplicare va crea mari nemulţumiri în rândul credincioşilor, al preoţilor din ţară, al istoricilor, scriitorilor, oamenilor de artă şi cultură, precum şi în străinătate. El nu va putea să răspundă de eventualele forme de împotrivire a maselor de credincioşi, împotrivire care poate lua forme de violenţă. De asemenea, Patriarhul Teoctist şi-a exprimat dezacordul cu mutarea sfintelor moaşte ale Sfântului Dumitru de la biserica din Dealul Mitropoliei la biserica Radu Vodă. Am informat pe Ceauşescu de poziţia Patriarhului şi l-am rugat să renunţe la hotărârea de demolare. Am informat că poziţia Patriarhului este şi poziţia mea. El nu a aprobat poziţia Patriarhului, dar nu a mai cerut să începem demolarea.” (Interviu realizat de Angela Băcescu cu Ion Dincă, „Elena Ceauşescu a fost geniul rău al soţului său”, în săptămânalul Europa, supliment Est/Vest, anul IV, nr. 140, 24-30 august 1993, pag. 8-9).

[4]Dr. Constantin Olteanu, File din istoria Bucureştilor, Însemnările unui primar general, Editura Aldo, Bucureşti, 2004.

[5] Ibidem, p. 148-150.

[6]„Elena Ceauşescu a fost geniul rău al soţului său”, interviu realizat de Angela BĂCESCU cu Ion DINCĂ în săptămânalul Europa (suplimentul Est/Vest), anul IV, nr. 140, 24-30 august 1993, pp. 8-9.

[7] Este vorba de Ion DINCĂ.

[8]În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus următorul amendament, care a fost înaintat forurilor decizionale europene pentru includerea în preambulul viitoarei Constituţii, ca o completare a unui amendament anterior propus de Dl. Elmar Brok, membru în Parlamentul European: „Statele membre şi cetăţenii Uniunii Europene… (sunt) conştienţi de istoria lor şi de valorile universale indivizibile ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, precum şi moştenirii sale religioase, preponderent creştină”. (A se vedea Procesul Verbal privind hotărârile şedinţei Sf. Sinod din februarie 2003 şi Mesajul Bisericii Ortodoxe Române la Forumul Naţional „UE – 2007” (Bucureşti, 14 octombrie 2003)

[9] Eu mă menţin în atmosfera şi în limita Bisericii. Biserica Ortodoxă n-a avut niciodată pretenţia de a da lecţii de politică sau de norme, ci, dimpotrivă, ea a cultivat virtuţile cetăţeanului, credinciosul având menirea de a se desăvârşi prin apropiere continuă de Dumnezeu. De altfel, învăţătura creştină pune un mare accent pe persoana umană, motiv pentru care proclamarea sfinţilor se face personal, iar la sfintele slujbe suntem pomeniţi atât personal, cât şi ca popor al lui Dumnezeu, în întregul său.


Vezi si
https://www.teoctist.info/
Fotografii din viata Patriarhului
https://www.georgeroncea.blogspot.com/

Posted in Uncategorized Tags: , 5 Comments »

Danion Vasile despre rolul crestinului in societatea de azi si biruinta Icoanelor si a Ortodoxiei

January 9th, 2009 VR No Comments »

Danion Vasile

Posted in Uncategorized Tags: , , No Comments »

Parintele Iustin Parvu: Sa ne inarmam cu armele Luminii! Oricine implineste voia lui Dumnezeu nu face altceva decat sa creasca si sa lumineze in slava

January 7th, 2009 VR No Comments »
Mesajul Parintelui Iustin Parvu de Botezul Domnului

Mesajul Parintelui Iustin Parvu catre romani la Nasterea Domnului
Hristos, Mantuitorul nostru, a luat trup omenesc, facandu-se om adevarat. Dar nu a incetat sa ramana ceea ce era de veci, adica Dumnezeu adevarat.
De acum mesajul lui Dumnezeu, Cuvantul, s-a facut Om, pentru noi, oamenii si pentru a noastra mantuire, infatisandu-ni-L pe Hristos, care cuprinde in sine atat firea dumnezeiasca cat si pe cea omeneasca.
Prin faptul ca s-a facut om, fiul lui Dumnezeu a asezat umanitatea sa la dreapta Tatalui. S-a facut singurul mijlocitor, ca o punte prin care toti putem ajunge la Imparatia Lui.
Unul este mijlocitorul, intre Dumnezeu si oameni, Omul Hristos.
Daca in Vechiul Testament Dumnezeu era prezent in cortul sfant, astazi el a coborat in insusi trupul nostru, cortul nostru, in carne si oase, pe care l-a sfintit, l-a invesmantat pentru slava.
Prin coborarea Lui, El ne-a cuprins, ne-a inaltat pe toti. El s-a coborat pentru ca noi sa ne inaltam. El s-a facut ca noi pentru ca si noi sa ne facem ca El. El a saracit pentru ca noi sa ne imbogatim. El a fost inspitit pentru ca astfel noi sa luptam Impotriva ispitelor. El a fost necinstit si batjocorit ca sa ne pazeasca pe noi. El a fost chinuit si omorat ca sa ne mantuiasca pe noi. El s-a coborat pana la iad ca sa ne inalte pe noi pana la Cer. El s-a facut fiul omului pentru ca noi sa avem putere de a ne face fiii lui Dumnezeu, in veci.
De acum el a spus: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata, pentru ca nu exista un alt drum spre Dumnezeu, nu exista o alta viata, decat viata in Iisus Hristos.
Iar viata crestinului adevarat, nu poate fi decat o viata in Hristos, in care suntem cuprinsi si ne hranim precum mladitele din tulpina Vitei.
Pe de alta parte Sarbatoarea Intruparii sau Nasterea Domnului nu fac decat sa dezvaluie adevarul pe care il traim noi insine in spatiul Bisericii, prin comunicare cu Hristos. Intruparea Domnului nu semnifica una sau mai multe zile de sarbatoare; semnifica o prezenta reala a lui Dumnezeu in mijlocul nostru. De aceea ne cheama mereu sa traim, sa actualizam in mod real unirea cu Dumnezeu, ce este intotdeauna prezenta prin Sfanta Taina.
In pestera Bethleemului, Dumnezeu s-a nascut om, pentru ca in Biserica omul sa se nasca Dumnezeu. Semnificatia Bethleemului de casa painii se transmite astazi prin biserica, in lacasul sfant in care Dumnezeu se impartaseste oamenilor, ca paine a vietii care hraneste deopotriva si sufletul si trupul.
Asemanarea cu Dumnezeu spre care am fost chemati inseamna intruparea lui Hristos in noi. Precum el a unit divinul cu umanul, suntem chemati si noi sa unim umanul cu divinul. Adica sa ne unim cu Hristos prin Biserica, dupa cum si fiul lui Dumnezeu e intrupare in ipostasul sau, firea sa dumnezeiasca cu firea noastra, omeneasca.
Sfintenia nu este altceva decat participarea la viata lui Hristos, o crestere in omenire. Fiul lui Dumnezeu in noi pentru ca si noi sa ne indumnezeim.
Venirea Fiului Omului in lume este marturisirea iubirii Tatalui, El care ne iubeste pe toti si noi toti suntem in Fiul devenind trupul sau prin credinta in El. Urmeaza Sfantul Grigore si spune ca tocmai noi, noi insine, suntem trupul Sau.
Oricine implineste voia lui Dumnezeu nu face altceva decat sa creasca si sa lumineze in slava si sa dumnezeiasca si sa devina fiu al lui Dumnezeu dupa har.
Aceasta este bucuria sfintelor sarbatori ce uneste printr-o intelepciune dumnezeiasca atat insemnarea curgerii timpului, a anilor, dar si Taina Credintei care lucreaza; pana ce Hristos va lua chipul Lui vom putea ajunge cu totii la starea barbatului desavarsit, la masura deplinatatii lui Hristos. (Cuvantul Parintelui Iustin Parvu catre romani la Nasterea Domnului, Craciun 2008 – VIDEO )

Boboteaza la Petru Voda

Efectele Aghezmei Mari asupra credincioşilor le arată însăşi rânduiala slujbei: „Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe dânsa izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă…“

“Pentru ca să se zdrobească satana sub picioarele noastre
şi să se risipească tot sfatul viclean pornit asupra noastră”
(Molitfelnic).

Prin grija https://apologeticum.wordpress.com/

https://apologeticum.wordpress.com/2009/01/07/petru-voda-sfanta-boboteaza-2009/

Posted in Uncategorized Tags: , , No Comments »

La un an de la instalarea Preanefericitului Daniel, un grup de slujitori ai Bisericii Nationale ii face un bilant-avertisment

September 30th, 2008 VR 1 Comment »

Colegii mei de la Civic Media nu l-au uitat pe Preanecuratul Daniel. Iata un strigat venit din partea unui grup al Laicatului Ortodox Roman:

Marturisire

Cuvant pentru cei ce se afla spre slujire in sfintele locasuri (Biserici si Manastiri)
Cu adaugire catre fratii nostri, umili mireni asemenea noua
Doamne ajuta-ne noua sa Te marturisim
Lumineaza mintea noastra, deschide inimile noastre spre adevar
Da-ne noua si fratilor nostri curaj sa Te marturiseasca precum aceia in care Dreapta-Credinta a rodit facandu-i vii in lumina Ta cea neapusa.
Au plans in taina si s-au jertfit pentru credinta ortodoxa voievozii, domnitorii si capeteniile noastre (aparatori ai neamului si dreptei-credinte si nu vanzatori de neam si de credinta), calugarii nostri (traitori sI nu doctoranti), preotii nostri (smeriti si nu demonstrativi si plini de functii), duhovnicii nostri (lucratori ai mantuirii si nu ai ratacirii noastre) fratii si surorile noastre, fiecare dupa putinta aparand Biserica ortodoxa stramoseasca de toate navalirile vrasmasilor vazuti si nevazuti. Au luptat pana la jertfa de sine, impotriva tuturor acelora care au venit cu gandul viclean de a ne stramuta din Drepta-credinta si de a lovi in fiinta Bisericii noastre – Domnul Iisus Hristos. Musulmani, catolici, sectari, atei comunisti, masoni, satanisti, si inca tot felul de rataciti care dau navala sa ne converteasca improscand cu noroi, rastignind in toate felurile pe drept-credincios si ademenindu-l la pierzare.
Toti Sfintii nostri Parinti ne invata, in numele Domunlui Iisus Hristos, in faptele, predicile, cuvintele si scrierile lor cum si in ce fel doreste vrasmasul sa ne piarda si lucrarea pe care o avem a face de alegem si vrem sa ne mantuim. Se mai gasesc carti de capatai pentru crestin. Sa nu le lasam sa zaca in pangare si noi sa ne afundam in ignoranta! Sa nu lasam ziua sa treaca fara de rugaciune si fara a alege sa aducem inimii si gandului nostru cuvant si lucru folositor si placut lui Dumnezeu, pe care-L rugam sa ni le daruiasca spre pazirea de vrasmas si spre lucrarea mantuirii noastre! Caci multe sunt lucrurile pierzatoare de astazi si slabi suntem noi in credinta sa ne mai apere Dumnezeu de ele. Caci daca astazi traim cu durere necontenita in suflet este datorita caderii noastre in nesimtire si nelucrarii noastre in cele placute Domnului.
Continuarea la
Foto – Caderea noptii asupra Patriarhiei in ziua alegerii noului Patriarh: flickr.com
Daca vreti sa cititi si o Oda Marelui Carmaci, scarbiti-va aici
Posted in Uncategorized Tags: , , 1 Comment »

Daca ei vor tacea, pietrele vor striga

June 8th, 2008 VR No Comments »

La nici un an de la moartea, inca neelucidata, a Patriarhului Teoctist, Biserica Ortodoxa Romana pare mai subminata ca nicicand. Dupa ce actualul Patriarh, Daniel, s-a internat in spital, amanand intronizarea noului Mitropolit al Moldovei si Bucovinei pana ieri, parca miscarile divergente s-au intetit.
Semne s-au tot dat, dar ele au ramas nebagate in seama de Noua Patriarhie, care a preferat sa se razboiasca cu ziaristii doritori de adevar decat sa pedepseasca la timp semnele ereziilor viitoare. Prima cadere majora a aparut de Boboteaza, cand Episcopul Oradiei, Sofrornie Drincec, a savarsit Sfintirea cea Mare a apei la Boboteaza impreuna cu episcopul greco-catolic Virgil Bercea. Pacatul Episcopului Sofronie este la fel de mare cu cel mai cunoscut, al Mitropolitul Nicolae Corneanu, care s-a impartasit cu nonsalanta impreuna cu catolicii si greco-catolicii, pentru ca sfintirea apei la slujba de Boboteaza este o prelungire a Sfintei Liturghii. Gestul sau a avut insa antecedente: in toamna lui 2007 Sofronie a participat la un concert de colinde la greco-catolici impreuna cu membrii corului Facultatii de Teologie Ortodoxa din Oradea. Cu acest prilej, a cerut iertare amicilor sai schismatici “pentru toate necazurile pricinuite de inaintasii sai ortodocsi greco-catolicilor”. Adica pentru ca ortodocsii au acceptat sa fie spanzurati, trasi pe roata, spintecati sau biciuti, ei si familiile lor, odata cu arderea caselor si confiscarea bisericilor lor! Pentru aceasta iertare pangaritoare a memoriei martirilor romani ortodocsi, Drincec, un adevarat greco-catolic sub acoperire, a fost primit cu aplauze la scena deschisa. Mai mult: el a spus, “profetic”, sub imperiul aplauzelor prelungite, ca se spera ca in curand sa se ajunga la “impartasirea din acelasi potir”. Nici nu a durat mult. Si, cu toata gravitatea faptelor, Sfantul Sinod a tacut.
Continuarea la
Daca ei vor tacea, pietrele vor striga de Victor RONCEA

Foto: Sofronie in plin act de erezie. Vezi si
https://www.razbointrucuvant.ro/2008/06/07/sistemul-sau-cum-lucreaza-satana-la-doua-maini/

Posted in Uncategorized Tags: No Comments »
Newer Entries »
Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More
RSS FeedAbonare RSS
Roncea.ro pe TwitterRoncea.ro pe Twitter

  • Featured Video

  • Ads

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova