Cezar Ivanescu, ucenicul lui Mihai Eminescu si Marin Preda, batut violent de minerii lui Ion Iliescu si ucis civil de Mircea Dinescu, a murit, in conditii extrem de suspecte, cam la fel ca si Patriarhul Teoctist, la 24 martie, anul trecut, la 18 ani de la deschiderea balconului Pietei Universitatii. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si sa-i dea dreptate si pe pamant si in ceruri, in fata ticalosilor anti-romani si anti-crestini care l-au persecutat intreaga viata!
De la Nistru pân la Tisa Tot Românul plânsu-mi-sa Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin şi pân la Mare Vin Muscalii de-a călare, De la Mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra-Dornei Au umplut omida cornii Şi străinul te tot paşte De nu te mai poţi cunoaşte; Sus la munte, jos pe vale Şi-au făcut duşmanii cale, Din Sătmar pân în Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet Român săracul, Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui Şi-i străin în ţara lui. De la Turnu n Dorohoi Curg duşmanii în puhoiu Şi şaşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier Toate cânturile pier, Sboară paserile toate De neagra străinătate, Numai umbra spinului La uşa creştinului. Îşi dezbracă ţara sinul, Codrul frate cu Românul De săcure se tot pleacă Şi isvoarele îi seacă Sărac în ţară săracă! Cine-au îndrăgit străinii Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia Şi neamul nemernicia! Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las Arhimandrutului Toată grija schitului, Lasă grija Sfinţilor În sama părinţilor, Clopotele să le tragă Zioa ntreagă, noaptea ntreagă, Doar sandura Dumnezeu Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te nalţă din mormânt Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn odată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori Îţi vin codri n ajutor; De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile!
Marin Preda a fost singurul maestru în viaţă al lui Cezar Ivănescu. Prozatorul îl iubea pe acesta ca un tată, dar îl asculta ca un fiu. Pentru că v-am obişnuit cu amănunte inedite despre marele nostru scriitor, nu vă vom dezamăgi nici de această dată.
de Miron Manega
Am avut privilegiul să stau, într-o perioadă esenţială a vieţii mele, în preajma celui care, la rândul lui, a stat în preajma lui Marin Preda: poetul Cezar Ivănescu. Am fost, cu alte cuvinte, discipolul celui care a avut un singur maestru în viaţă: pe Marin Preda. Deci, tot ceea ce ştiu cu adevărat despre ce a însemnat marele prozator pentru marele poet este un fel de imagine în oglindă, reflectată în altă oglindă: frânturi de gânduri sau întâmplări povestite mie de Cezar Ivănescu, în împrejurări publice sau intime, întâmplări în care modelul Marin Preda apărea pregnant, dominator chiar.
LECŢIA ZEN Relaţia lor a fost definitorie pentru modelul perpetuat ulterior de poet către discipolii săi. Şi aici nu era vorba de predarea unor lecţii de creaţie, ci de existenţa unor raporturi speciale, străvechi, pe care societatea modernă le-a pierdut. Ţin minte că, la un moment dat, l-am rugat să mă înveţe şi pe mine câte ceva. Mă refeream la nişte închipuite secrete ale poeziei pe care eu, în naivitatea mea de victimă a unei lumi didactice, mă gândeam că ar putea să mi le împărtăşească. A început să râdă zgomotos, amuzat ca de o mare gogomănie: “Să te învăţ eu? Ce să te învăţ? Crezi că pe mine Marin Preda m-a învăţat ceva? Eu te pot trimite să-mi cumperi pâine, sau să-mi aduci o cafea, dar nu să te învăţ. Poţi învăţa singur, dacă simţi că ai ce. Chiar şi din ce-ţi spun eu acum poţi învăţa ceva. Poţi?… Dacă nu, îţi pierzi timpul degeaba pe lângă mine”… Era o lecţie zen pe care, din fericire pentru mine, am înţeles-o.
MOROMETE CEL ADEVĂRAT E lucru ştiut că prototipul lui Ilie Moromete era tatăl scriitorului, Tudor Călăraşu din Siliştea Gumeşti. Pe mamă o chema Joiţa Preda. S-au întâlnit venind amândoi din văduvie şi nu s-au mai cununat. Tudor avea trei băieţi de la prima soţie, iar Joiţa – două fete. Împreună au mai avut o fată şi doi băieţi. Modelul acestei familii se recunoaşte cu uşurinţă în Moromeţii. Cezar Ivănescu mi-a povestit odată o întâmplare ce pare şi ea desprinsă din paginile romanului – pe care i-o povestise Preda: “A venit pe la el, la Bucureşti, Moromete cel adevărat – taică-său, Tudor. Era într-o iarnă, în timpul războiului şi au plecat amândoi să se plimbe prin Bucureşti. La un moment dat, bătrânul a văzut un grup de ţigani bine îmbrăcaţi, cu pălării şi paltoane. Erau nişte ţigani de mătase. Tudor i-a urmărit cu privirea mult timp, cu un zâmbet mucalit pe faţă, abia ţinându-se să nu râdă în hohote. Apoi s-a întors spre Preda: «Auzi, bă, Mărine – zice – , ăştia au impresia că, dacă şi-au pus pălării pe cap, nu se mai vede că sunt ţigani?»”…
PANTOFII GUBAN O altă întâmplare savuroasă – în care, de data asta, chiar Marin Preda s-a comportat ca un personaj moromeţian – s-a consumat la Timişoara. “Eram cu Mery (Maria Ivănescu, soţia lui Cezar n.n.) şi cu Preda, la o întâlnire cu scriitorii timişoreni – îmi povestea Cezar Ivănescu prin 1990 – dar cum, în astfel de împrejurări, îţi rămâne destul de mult timp la dispoziţie, ne-am dus toţi trei la fabrica de pantofi Guban, să ne cumpărăm ceva de încălţat, direct de la sursă… Eu şi Mery ne-am hotărât repede, dar Marin Preda a probat vreo 30 de perechi. Stătea, se uita la ei, îi punea în picioare, făcea câţiva paşi încălţat… După care îi descălţa şi lua alţii. După vreo două ore, Mery şi-a pierdut răbdarea. A prins un moment când Preda tocmai încălţase o pereche care îl cam strângea şi-i zice: «Haideţi domnu’ Preda, că se mai lasă. Sunt de piele, ce naiba!»… «Se lasă, doamna Mery, se lasă – i-a răspuns Preda, în timp ce se descheia la şireturi. Dar pe piciorul cui?». După care a luat din galantar altă pereche.”
TATĂ ŞI FIU Cezar Ivănescu îl iubea pe Marin Preda ca pe un tată. Dar, culmea! – prozatorul îl asculta pe tânărul poet ca un copil. “Deşi Marin Preda era de vârsta tatălui meu, în relaţia asta eu eram prietenul mai bătrân. Toţi scriitorii care îl curtau, bâzâind în jurul lui, erau intrigaţi – şi invidioşi – de atenţia cu care Preda mă asculta şi chiar îmi urma sfaturile.” Afecţiunea lui Cezar Ivănescu faţă de maestrul său a fost totală, copleşitoare. Poate chiar excesivă. Această afecţiune venea însă dintr-o recunoştinţă fără margini faţă de cel care avusese curajul să-l scoată la lumină după şapte ani de interdicţie. Căci, din 1968, după ce publicase volumul de debut, “Rod” (eveniment editorial de excepţie, întâmpinat cu elogii de Nicolae Manolescu), graţie cenzurii, Cezar Ivănescu n-a mai avut dreptul să scoată nici o carte. Până în 1975, când a fost descoperit de Marin Preda, care i-a publicat la Cartea Românească volumul “Rod III”. A fost un gest natural din partea prozatorului, dar care a lăsat urme de neşters în sufletul poetului hăituit de cenzură. Loialitatea şi recunoştinţa lui au fost atât de puternice şi de evidente, încât Marin Preda – care era totuşi o fire suspicioasă, de ţăran – i s-a abandonat total lui Cezar Ivănescu.
SCRISOAREA ŞI SFATUL Vă amintiţi, desigur, din interviul pe care ni l-a acordat Alexandru Preda, fiul scriitorului, acel detaliu semnificativ privind teama de moarte pe care o trăia în permanenţă Marin Preda. În 1979, când romanul “Cel mai iubit dintre pământeni” era spre sfârşite, prozatorul îi trimitea, de la Mogoşoaia, prietenului poet, o scrisoare tulburătoare, pe care, prin 1985, am avut şi eu prilejul s-o citesc:
“Dragă Cezar Ivănescu, Din motive vechi, ţărăneşti, mă gândesc adesea că, de pildă, un accident de maşină s-ar putea să-mi fie fatal (era să şi fie, în februarie curent) şi atunci îmi vin îngrijorări cu privire la soarta manuscrisului meu «Cel mai iubit dintre pământeni», care a ajuns la 1.000 de pagini. Ştii bine, rudele, oricât de iubitoare, după ce mori, îţi publică manuscrisul şi acceptă orice ingerinţe, tăieturi etc., cum a făcut Fanny Rebreanu cu Jurnalul acestuia (a tăiat din el orice referire la persoana ei). N-aş vrea să păţesc la fel şi te-aş ruga, în caz de ceva, nu neapărat foarte grav, dar care m-ar împiedica să-mi păzesc acest manuscris, să-l iei asupra dumitale şi să ai grijă de el din toate punctele de vedere. Din acest manuscris mai posed două copii la loc sigur, dar nu atât de sigur ca la dumneata şi doamna Mery care sunteţi oameni tineri (mulţi înainte!). Acele copii sunt conforme cu originalul, adică sunt corectate de mine, dar nu atât de bine precum copia pe care ţi-o încredinţez. Mersi şi să sperăm că nu va fi nevoie s-o faci. Cu prietenie, Marin Preda/ Mogoşoaia, 22.IV.1979″.
Cezar Ivănescu şi-a reproşat mulţi ani (cel puţin până în 1991, cât am avut legături strânse cu el) faptul că n-a fost lângă Preda, la Mogoşoaia, atunci, în seara blestemată de mai 1980. Intrase într-un fel de “grevă” a relaţiei cu maestrul, indignat şi neputincios în faţa faptului că acesta se lăsa “parazitat” de o droaie de “derbedei”, scriitori care-l curtau din interes, alimentându-i slăbiciunile. Parţial, Cezar Ivănescu avea dreptate în această supărare, căci pe Marin Preda chiar aceste slăbiciuni l-au ucis. Dar, într-unul din momentele de amplitudine maximă a personalităţii sale, el i-a dat poetului un sfat care acestuia i-a hotărât destinul literar. Acesta trăia un moment de derută şi nu ştia dacă să rămână scriitor de limbă română sau să emigreze în Franţa. Atunci Preda i-a dat un fabulos sfat moromeţian, pe care – spre nefericirea lui pământească – Cezar Ivănescu l-a urmat: “Monşer, aici eşti pe malul Dâmboviţei, nu al Senei. Trebuie să mai termini cu absoluturile astea, să mai laşi de la dumneata şi să înţelegi exact în ce limbă, în ce cultură şi în ce ţară trăieşti!”. https://www.jurnalul.ro/ Vezi si https://www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV
Domnule Victor Roncea, citind notele şi articolele recomandate de dvs. – legate de Ticu Dumitrescu si Mircea Dinescu & Comp – deduc că unii români, chiar şi morţi, au mai multe drepturi decât alţii. În acest context îndrăznesc să vă adresez câteva întrebări. Cum explicaţi de exemplu dvs. faptul că Ticu Dumitrescu are şi post-mortem „dreptul necondiţionat” la imagine, inclusiv prin deformarea realităţii, în timp ce familiile altor deţinuţi politici lichidaţi în puşcăriile comuniste nu au acces la adevăr sau la vreo formă oficială de a-şi omagia morţii?
Cum ar putea fi decodată tăcerea celor de la Evenimentul Zilei, care refuza sa publice un drept firesc la replica dupa ce mi-au murdarit memoria tatalui, post-mortem? Este scriitorul Cezar Ivănescu-şi-mort considerat un potenţial pericol sau este un cetăţean de rang inferior, fără drept la imagine şi demnitate? Este gasca Ticu-Magureanu-Dinescu-Manolescu-Plesu-Liiceanu-Patapievici mai presus de Lege?
De ce am tolera incontinuu, în contexul amplu al democraţiei europene, pe acei semeni ai noştri deveniţi practic intangibili în ciuda refuzului lor sistematic şi pe faţă de a respecta legile Statului Român?
Cum vă explicaţi faptul că Nicolae Manolescu, ai cărui părinţi au fost menţionaţi ca „activând inţial în organizaţia legionară şi apoi în PNL“ nu a înţeles că atunci când ocupi de bună-voie o funcţie de conducere cum este cea de preşedinte al USR, lupta pentru adevăr nu este, cum eronat crede domnia-sa, „lupta pentru propăşire personală“, că adevărul capătă o valoare universală doar dacă este extrapolat?
Cum a uitat Nicolae Manolescu-Apolzan (ca si Ana Blandiana – Doina Coman) atat de repede trecutul demn al tatalui sau si s-a repezit sa-si schimbe numele (valabil pentru ambele cazuri) si sa proslaveasca fara jena (nici pana azi) Partidul Comunist?
Este adevarat ca tatal Anei Blandiana, parintele legionar Gheorghe Coman, fost detinut politic la Aiud, s-a sinucis brutal dupa ce fiica sa a inceput sa-l cante pe Lenin, s-a oferit cu totul activului CC al PCR si apoi i-a spus ca nu are ce sa mai vorbeasca intr-o casa comunista, ca timpul sau a trecut?
Cum să interpretăm faptul că Manolescu/Apolzan nu a avut tăria să respecte şi libertatea de opinie a altor membri ai USR, târându-i pe unii direct în ţinţirim şi pe alţii prin tribunale?
Cunoscând şi că, totuşi, cazul tânărului Nicolae Manolescu este unul cu un final relativ fericit măcar pentru faptul că domnia-sa a avut posibilitatea să îşi continue studiile în vreme ce alţi adolescenţi aflaţi în situaţii similare au fost exmatriculaţi fără posibilitatea de a mai fi reprimiţi, că a avut apoi şansa şi să publice mult şi sistematic, începând din anul 1962, şi apoi chiar să şi devină membru al USR, în anul 1963, la doar 24 de ani, dar şi să obţină titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din Bucureşti, 1974, şi să predea studenţilor români şi străini… Ion Bogdan Lefter: „Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor [ v. cazul Mona Muscă – n.n.], de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii…“ interviul revistei, Ion Bogdan Lefter : „Un anumit concept complex de autor în care cred“, 4, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic: https://www.contrafort.md/2001/84/262.html
*** Reproduc şi câteva fragmente din scrierile lui N. Manolescu din acea perioadă plină de împliniri pe plan profesional, perioadă în care, în sfârşit, după „secole întregi din negare“ arta devenise „un mod de a afirma noul umanism socialist“ după cum ne anunţa plin de patos tânărul N. Manolescu [omiţând, desigur, în mod vinovat şi voit că „noul umanism“ se afirma din greu, dar nu în artă ci la Canal, la Gherla, la Aiud… şi se afirma din plin prin teroare, fratricid, distrugerea concertată a unei naţii şi a valorilor sale, prin demonizarea unei întregi ţări, cum se afirmă din păcate, mai voalat, dar la fel de înverşunat şi astăzi…]:
„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei”. ( N. Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34/24 aug. 1962.)
„23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural [al] prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toate for]a ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (Nicolae Manolescu, Literatura română de azi, Contemporanul, nr. 34 din 21 august 1964).
Dovedind o „gândire nouă“ şi înţelegând din plin că „avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural [al] prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi“,Nicolae Manolescu va debuta editorial la 26 de ani, cu volumul Literatura română de azi,1944-1964 (în colaborare cu D. Micu, 1965.)
Reproducem din articolul semnat de George Mirea (Neolepădăturile, New York Magazin Noiembrie 2008), un pasaj care conţine câteva fragmente din volumul de debut al lui N. Manolescu, pasaje comentate de George Mirea, pentru deliciul şi groaza cititorilor:
„O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, «Scânteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; „Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; referire la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceausescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” – din Literatura română de azi. 1944–1964, de D. Micu şi N. Manolescu, Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16, 17, 23, 27 etc.
„Obsedat de «valoarea literaturii noi», bodyguardul tovarăşului ilegalist George Ivaşcu, directorul revistei Contemporanul şi şeful său de catedră la Universitate, tânărul pe atunci critic N. Manolescu se hotărăste să-şi eternizeze panseurile primejdioase printr-un curs universitar care, la a XX-a aniversare a “Eliberării”, se transformă într-un volum intitulat chiar “Literatura română de azi”, în colaborare cu Dumitru Micu. După “finala” construirii “lumii noi”, în plină maturitate şi afirmare de fond, va gafa incredibil publicând, în revista “România literară”, al cărei proaspăt director era, un interviu cu Ion Ilici Iliescu – post mineriada din 13-15 iunie 1990 – intitulat (de pomină!): Iliescu “Omul cu O mare”.
În 2006, ministrul Culturii şi Cultelor a cerut ca în procesul deconspirării (dosariada!) celor care au colaborat cu Securitatea să le fie alăturaţi şi cei care au contribuit la susţinerea regimului comunist prin muzică şi literatură. El considera la fel de nociv, dacă nu şi mai mult, un cântec, că o odă, un imn, oratoriu, poem, roman, piesă de teatru care au destabilizat conştiinţe şi au derutat caractere au incitat la lupta de clasă, la represiune, slujind brutalităţile comunismului. Dacă o “nota informativa, o turnătorie” se referă la o persoană, atunci o carte, un cântec de slavă, o istorie literară, glorificând comunismul, “omul nou” etc. au contribuit la pervertirea în masă şi cu efecte pe termen lung. Una este să-ţi torni colegul, prietenul, vecinul că au ascultat “Europa liberă” sau că au spus un banc politic şi alta, ca dimensiune şi penetrare a conştiinţelor, când scrii ani de zile: “Constructorul comunismului cultivă lumina. În poezia celor mai tineri, ea e mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare şi dăruire optimistă idealului comunist”, Contemporanul, nr. 11 din 1962, când N. Manolescu avea 23 de ani!“ (George Mirea, art. cit.)
“Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desavârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi (s.n.)” – N. Manolescu, Contemporanul, nr. 34, 1964. (George Mirea, art. cit.)
“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune traditii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”. (art. cit.)
De aceea, consider că despre cei morţi ca şi despre cei vii nu ar trebui să vorbim numai de bine ci doar fără părtinire, întrucât Adevărul este singurul bine care poate regenera o societate mutilată şi care ne poate salva.
Recent, o distinsă doamnă, fiică de fost puşcăriaş politic, mi-a semnalat cu tristeţe şi cu stupoare faptul că urmaşii foştilor deţinuţi politici nu beneficiază de niciun fel de drepturi.
România a devenit astfel o ţară ca o rană vie, o ţară în care fiii şi fiicele celor martirizaţi în puşcăriile comuniste îşi caută încă dreptatea, în care participanţii cu patalama la Revoluţia din decembrie 1989 au beneficii multiple în timp ce unii dintre românii omorâţi la mineriada din 13-15 iunie nu au încă nici nume şi nici cruce, o ţară ai cărei cetăţeni nu sunt egali în faţa legii şi a instituţiilor statului nici vii, nici morţi…
Poate că a venit timpul să ne reamintim că „Cine-şi va păstra viaţa o va pierde… şi cine-şi va pierde viaţa pentru mine o va câştiga…” (Matei,10-11, 39) şi că avem o datorie morală şi faţă de generaţiile trecute, nu numai faţă de cele viitoare.
Voi exemplifica relatând şi cazul morţii scriitorului Cezar Ivănescu, în fapt al „execuţiei“ acestuia. Pe 29 ianuarie a.c., ora 16:00, agenţia NewsIn, membră a grupului de presă Realitatea-Caţavencu, lansa pe piaţa media informaţia -„bombă” şi pe „pe sursă” conform căreia Cezar Ivănescu ar fi primit de la CNSAS o decizie de colaborare cu securitatea. Sursa-Mircea Dinescu s-a autodivulgat rapid şi prin toate canalele-media cu putinţă, strigând tocmai de la Paris că nu a văzut nici o filă din dosarele de la Securitate ale lui Ivănescu, că nu ştie nimic, că nici nu a votat, dar că asta este: “Cezar Ivanescu este turnator”. O declaraţie năucitoare care într-o ţară „aşezată” ar fi provocat imediat măcar câteva demisii de onoare.
În mod kafkian avalanşa media declanşata de Dinescu prin afirmaţiile sale inconştiente, mincinoase şi ilegale a dus la moartea lui Cezar Ivănescu.
„Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS, a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS. [Cezar Ivănescu: – n.n.] «Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (…) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.» „Dinescu: «Este informator!» „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspundă pentru asta»“. [Procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva lui Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat ca martor al părţii vătămate. Sentinţa pronunţată împotriva lui Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare, v. textul integral pe https://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/. De asemenea, mai constatăm şi că simultan cu autoidentificarea sursa-Mircea Dinescu – membru al Partidului Comunist Român, secretar al UTC al USR şi absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu şi-a mai declarat încă o dată şi gradul primit la terminarea stagiului militar, nu însă şi la terminarea studiilor: soldat fruntaş al Securităţii.– n.n.]. (Poetul Cezar Ivănescu dă vina pe Mircea Dinescu, Adevărul, 30 ian. 2008)
Toate acestea s-au petrecut într-o ţară membră a Uniunii Europene, în timp ce România deţinea preşedinţia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO, iun. 2007-iun. 2008) şi în timp ce Ivănescu însuşi era membru al unei instituţii conduse de un ambasador UNESCO al României la Paris şi de un ministru încă în funcţie al Guvernului României. Pentru a se vedea că C. Ivănescu a fost atacat „pe sursă” şi la comandă consultaţi şi Monitorul Oficial, dar şi toate procesele-verbale emise de CNSAS în perioada precedentă lansării scandalului mediatic de pe 29 ian. 2008 (nici unul nu conţine vreo referire la C. Ivănescu). Procesele-verbale conţin în schimb informaţii din care reiese că dosarul lui C. Ivănescu nici nu a fost luat în discuţie, de asemenea acestea conţin inclusiv decizia de a lansa invitaţii la audieri, deci dacă Cezar Ivănescu ar fi fost chemat ar fi trebuit să găsim datele specificate în aceste procese-verbale, de asemenea CNSAS-ul ar fi trebuit să prezinte şi recipisa emisă de serviciul poştal folosit pentru expedierea aşa-zisei „invitaţii la sediul CNSAS” (am salvat, în luna februarie 2008, în format pdf, chiar de pe site-ul oficial al instituţiei CNSAS, numeroase procese-verbale emise de CNSAS în decursul anul 2007). (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, cea din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se că a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei Române, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere [! – n.n.], unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Toate aceste informaţii sunt notate în acte şi trebuie să se regăsească în documentele CNSAS, după cum a evidenţiat şi Cezar Ivănescu în numeroasele sale scrisori deschise.
„Ceea ce mă interesează aici este să vă fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper…” Cezar Ivănescu, fragment dintr-o scrisoare deschisă adresată Preşedintelui USR Nicolae Manolescu
Aşadar, teoretic, trăim într-o ţară în care drepturile ne sunt garantate atât de o Constituţie modernă, cât şi, măcar formal, de un principiu fundamental în democraţie – cel al prezumţiei de nevinovăţie, o ţară în care funcţionează şi instituţii precum cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care se declară aliniate la cerinţele şi standardele Uniunii Europe. („Democraţia în România a devenit un lucru cert şi ireversibil. Înfiinţarea CNSAS în anul 1999 demonstrează consolidarea structurilor democratice în România şi alinierea la cerinţele şi standardele Uniunii Europene în vederea integrării. /…/ Colegiul CNSAS în întregul său şi fiecare dintre membrii săi răspund în faţa Parlamentului României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin. Prin votarea în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, voinţa legiuitorului a fost ca CNSAS să ofere societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.” (Sursa: pagina web a CNSAS, https://www.cnsas.ro/, Date generale)
Practic, se pare că aceste instituţii „moderne”, create în deplin consens cu „cerinţele şi standardele Uniunii Europene”, funcţionează în mod total discreţionar şi primitiv. De exemplu, o simplă declaraţie de presă emisă în data de 30.01.2008 de Biroul de presă al CNSAS ar fi stabilit adevărul şi ar fi salvat de la moarte un Poet. O asemenea atitudine ar fi scos CNSAS-ul din situaţia ridicolă în care s-a plasat şi ar fi devenit dovada vie a faptului că este o instituţie care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept. Nu a fost însă să fie aşa. La aproape 20 de ani de la revoluţie, în această Românie pe care cu toţii am clădit-o, Cezar Ivănescu a luptat de unul singur împotriva unui întreg sistem amoral, teoretic având de partea sa totul: adevărul, statul de drept, calitatea de membru într-o organizaţie de breaslă structurată şi pe generoasele principii ale Cartei Drepturilor Omului – Uniunea Scriitorilor din România, onoarea de a fi Comandor al Ordinului Steaua României, ordin al cărui şef este însuşi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, garantul respectării Constituţiei, statutul de membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, al cărui Preşedinte este ambasadorul UNESCO al României la Paris şi al cărui vicepreşedinte este un Ministru înca in funcţie al Guvernului României…
La sfârşitul lunii octombrie am făcut public un scurt fragment dintr-o înregistrare audio în care Cezar Ivănescu îşi exprima temerea că „băieţii“ vor încerca să îl lichideze fizic. Vezi https://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/
Atunci semnalam reacţia firavă a celor implicaţi în presă şi mulţumeam celor câteva persoane curajoase care au preluat acel apel. Ce s-a schimbat de atunci? Nimic, absolut nimic. Pentru Cezar Ivănescu este încă 29 ianuarie 2008, ora 16:00, cu singura diferenţa că între timp a fost „executat“ de „băieţii“ Nicolae Manolescu şi Mircea Dinescu. Kafkian! Clara Arustei
(Fiica Poetului – nota mea)
“Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu”
Stimata redactie a Evenimentului Zilei, Va semnalez faptul ca articolul “Testamentul lui Ticu: deconspiraţi-i pe securişti!”, semnat de Mihai Minca, Vlad Odobescu (sambata, 6 decembrie 2008) contine numele lui Cezar Ivanescu intr-o asociere falsa si denigratoare.
Redau pasajul: “Printre cei care au primit verdict de colaborare cu Securitatea se numără Rodica Stănoiu, fost ministru al justiţiei, Mona Muscă, fost ministru al culturii, magistratul Florica Bejenariu, istoricul Constantin Bălăceanu Stolnici, jurnalistul Cornel Ivanciuc, oamenii de cultură Mircea Iorgulescu, Cezar Ivănescu sau prelaţii Andreicuţ, Pimen şi Corneanu. (Andreea Pocotilă)” Va anunt inca o data si pe aceasta cale ca Cezar Ivanescu nu a primit niciodata nici un act de la CNSAS care sa il inculpe in vreun fel, cu atat mai putin vreo notificare sau vreun asa-zis verdict de colaborare. In virtutea dreptului la adevar, la imagine si la demnitate al unui mare scriitor roman mort in conditii suspecte si ca urmare a acelui atac declansat de Mircea Dinescu in data de 29 ianuarie 2008, prin agentia NewsIn, va rog sa imi acordati un drept la replica conform legislatiei in vigoare. Va reamintesc ca numele lui Cezar Ivanescu nu a apare citat nici in Monitorul Oficial si nici in vreun alt act emis de vreo institutie a Statului Roman in legatura cu un ‘asa-atribuit’ verdict de colaborare cu securitatea. Daca dvs. detineti orice alte informatii sau documente emise de institutii ale Statului Roman va rog sa le faceti publice si sa va sustineti afirmatiile cu acte probatoare. In caz contrar consider ca afirmatia continuta in articolul citat este una pur-denigratoare facuta din rea-intentie si o asociez unei calomnii prin presa. Va multumesc, cu speranta ca nu veti ignora adevarul, Clara Arustei (fiica poetului)
Va rog de asemenea sa accesati (Cezar Ivanescu, documente audio cutremuratoare) si multele scrisori deschise semnate de Cezar Ivanescu si adresate atat Presedintelui Romaniei Traian Basescu cat si Presedintelui USR Ambasador Nicolae Manolescu:
Nota 1 VR: IPS Andrei Andreicut a dovedit in instanta ca nu a colaborat niciodata cu Securitatea. Campania murdara impotriva Ortodoxiei si a preotimii romane a fost declansata de CNSAS prin venalii Ticu Dumitrescu si Mircea Dinescu. Acest lucru nu va fi uitat niciodata.
Nota 2 VR: Ticu Dumitrescu a fost un agent distructiv al rezistentei romanesti anticomuniste ante si post-decembriste, decorat chiar de Nicolae Ceausescu cu Ordinul Muncii Clasa a III-a. NU acccept expresia “despre morti numai de bine” in cazul “Ticu”. Si despre Nicolski ar trebui sa vorbim de bine?! Dovezile colaborarii “anticmunistului” cu regimul comunist si ale colegului sau de gasca, Dinescovici, aici:
Deocamdata va prezentam doar cateva documente despre calitatea morala de a da verdicte a lui Ticu Dumitrescu, membru al Colegiului CNSAS si al Comisiei Tismaneanu I. Fara comentarii. Tot aici veti afla in curand cine l-a creat pe Mircea Dinescu – absoventul Academiei de Partid “Stefan Gheorghiu” – si ce ii leaga pe cei doi animatori anti-ortodocsi.
Seria marturiilor poetului Cezar Ivanescu continua – in timp ce declaratiile “audio” ale scriitorului trimit tot mai puternic spre ideea ca moartea sa nu a fost intimplatoare, anchetele, solicitate de membrii familiei la organele abilitate, stagneaza “Acest caz este din ce in ce mai straniu” – sint vorbele pe care Clara Arustei, fiica adoptiva a poetului Cezar Ivanescu, decedat la 24 aprilie 2008, le pronunta tot mai accentuat, cu fiecare zi cu care descopera noi indicii care conduc la ideea unui posibil asasinat al scriitorului. Dintre acestea fac parte inregistrarile realizate de Ivanescu in februarie 2008, prin care isi exprima temerile legate de un sfirsit nefiresc in urma “razboiului” cu surse ale CNSAS care il acuzau de colaborare cu Securitatea. “De aceea, este bine (…) sa existe o forma de declaratie a mea pe caseta, ca in caz de ceva, Doamne fereste!, sa se poata folosi de ele Clara si sa poata duce lupta mai departe”, spunea Ivanescu cu aproape doua luni inainte de a muri. O noua marturie facuta publica de fiica scriitorului vine sa adinceasca, din nou, misterul mortii poetului. “Nu exista pacat mai mare în Univers decit sa batjocoresti Sufletul unui om” – Cezar Ivanescu, 15 februarie 2008 “Le multumesc Domnului Iisus Hristos si Maicii Domnului, Fecioara Maria – instante absolute – sotiei mele, Maria, acolo, în ceruri, si fiicei mele spirituale, Clara Lucia Arustei, aici, pe pamint. (…) Tuturor acelor care au trecut de partea mea le multumesc (…) pentru ca au trecut de partea Adevarului. Celor cunoscuti si necunoscuti, înca o data, le trimit dragostea mea si le urez, mai ales acelora risipiti prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate aceasta piine otravita a minciunii nu am decit compasiune. E ceva rau în ei, care îi îndeamna sa se bucure de ivirea în lume a raului, il întimpina recunoscindu-se în el. Sa încerce sa se purifice, sa scape de sub tirania raului care îi domina. Daca Dumnezeu îmi va da pina la capat puterea sa trec si prin aceasta proba infernala, promit tuturor ca voi duce, îmi voi duce si le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat pret de o jumatate de veac de robia babilonica a Rusiei comuniste, cred ca s-a salvat totusi si a ramas (…) în mare parte, neatins de rau (…) Ma rog pentru învierea lui. În toata aceasta încercare prin care am trecut, m-au sprijinit si mi-au stat alaturi români, evrei, maghiari, tigani, armeni, albanezi, turci si ma opresc aici cu enumerarea. Cu totii si-au dovedit calitatea umana profund si au depasit particularismul si problemele marunte si s-au manifestat ca adevarati oameni universali. Nu doar europeni, ci universali. În aceasta încercare, mi-au stat alaturi români, evrei, maghiari, tigani, armeni, sirbi, albanezi. Cu totii s-au dovedit nu doar adevarati europeni, ci adevarati cetateni ai Universului! În fata lor ma plec…ei sunt speranta mea ca vor remodela o noua umanitate. O noua umanitate sau, daca vreti, o transumanitate, asa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu. În tinerete, am citit o carte intitulata «Mai stralucitor decit o mie de sori», carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cit o mie de miliarde de sori. De aceea, nu exista pacat mai mare în Univers decit sa batjocoresti Sufletul unui om”. Anchetele solicitate Colegiului Medicilor stagneaza Pe 21 aprilie a.c., Cezar Ivanescu a fost internat la Clinica Palade din Bacau, unde, a doua zi, avea sa fie supus unei operatii pentru hemoroizi. La 24 de ore de la interventie, se pare ca scriitorul a suferit o complicatie, motiv pentru care a fost transferat la sectia Terapie Intensiva din cadrul Spitalul Judetean de Urgenta (SJU) Bacau. De aici, pe 24 aprilie, s-a luat decizia transportarii lui, cu un elicopter SMURD, la Spitalul Floreasca din Bucuresti. In aceeasi zi, in institutia amintita, Cezar Ivanescu a decedat. La Colegiul Medicilor (CM) Bacau exista, la aceasta ora, trei petitii prin care se reclama ca Ivanescu si-ar fi pierdut viata din cauza cadrelor medicale care l-au avut sub supraveghere. Una apartine unei prietene a poetului, din Israel, una este a Clarei Arustei si una, a unchiului acesteia din Iasi, pr. dr. Dumitru Ivanescu. Petitiile au fost depuse cu citeva luni in urma, nefiind insa, nici pina la aceasta ora, solutionate. “Asteptam sa vina familia la audieri. Stationam, intrucit aceasta este in asteptare de documente suplimentare de la INML «Mina Minovici» din Bucuresti. Pina nu se discuta si cu membrii familiei, nu putem trage concluzii”, a declarat dr. George Ioan Coneac, vicepresedintele CM Bacau.La rindul ei, Clara Arustei, a precizat ca, intr-adevar, se asteapta raportul necropsiei, la CM Bacau si la ea ajungind doar copia dupa certificatul constatator al decesului. “Deocamdata, ei sint in termen legal, astfel incit nu-mi ramine decit sa astept. In orice caz, am de gind sa merg, cu toate riscurile, pina la capat si voi ajunge, daca este cazul, pina la a cere deshumarea”, a declarat Clara Arustei. Ziarul de Bacau https://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2008/10/31/ancheta-in-cazul-ivanescu-stagneaza-la-colegiul-medicilor-bacau.html Vezi si https://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2008/10/27/cezar-ivanescu-vor-incerca-sa-ma-lichideze-fizic.html https://stiri.botosani.ro/stire/991/LAS+CU+LIMBA+DE+MOARTE+ACESTE+CUVINTE!+-+Cezar+Ivanescu,+15+februarie+2008+(AUDIO).html
Multumesc tuturor acelora care au preluat mesajul de dincolo de moarte al Poetului Cezar Ivanescu.
Stiu ca si-au asumat anumite riscuri si ca demersul lor este realmente unul jurnalistic. Totodata, semnalez reactia firava (aproape inexistenta) a tuturor celor implicati in presa, jurnalisti si nu numai, care imi reconfirma faptul ca amploarea atacului declansat in 29 ianuarie 2008, ora 16, nu putea fi decat o consecinta a unui subtil plan de linsaj mediatic, asa cum a si scris si a si tot semnalat, pana la strania sa moarte, Cezar Ivanescu. Avalansa media care s-a pornit atunci asupra sa si care s-a propagat cu viteza luminii a avut ca o consecinta directa, dramatica si socanta chiar moartea scriitorului.
Atacul a inceput printr-o asa-zisa informatie livrata pe piata-media de agentia NewsIn, parte a grupului Catavencu, informatie-’bomba’, in fapt nebazata pe nimic, doar pe o ’sursa’, repede autodivulgata si autodeclarata ca fiind la Paris, si s-a sfarsit cu moartea scriitorului, o moarte survenita in conditii suspecte si dupa un scenariu asemanator celui al mortii Patriarhului Romaniei.
Documentele scrise si cele audio ramase dupa moartea scriitorului sunt cutremuratoare, cutremuratoare si de neinchipuit, cum de neinchipuit si de neacceptat devine si faptul ca o persoana publica, un scriitor, un om de o certa valoare a fost, in plina democratie si intr-o tara in care domneste cel putin in mod aparent un regim bazat pe niste principii moderne si europene, supus unor chinuri si umilinte de tipul celor din crunta perioada stalinista (ba chiar si mai rau, Soljenitin a scapat totusi cu viata strigand dupa ajutor, in Romania moderna si europeana iti poti striga dreptatea in pustiu, si ziua si noaptea, pana la moarte, cu trupul insangerat, speranta nu mai exista!).
Mi se pare cumplit ca la 20 de ani de la o revolutie si de la schimbarea unui sistem profund antidemocratic si abuziv cu un altul, cu aparente democratice, sa se petreaca astfel de drame. Este cumplit si inuman ca o persoana sa nu aiba alta sansa de a-si apara numele, demnitatea, opera, decat inregistrand casete audio pentru momentul in care ‘ei’ vor fi reusit sa il lichideze.
Repet si intaresc cele afirmate spunand ca Cezar Ivanescu este un scriitor de o valoare coplesitoare, si nu pot intelege cum de a fost cu putinta ca in loc de binemeritatii lauri sa primeasca otrava, in loc de recunostinta, injurii, in loc de omagiu doar moarte.
Ar mai fi de amintit drepturile unui cetatean liber, scriitor si membru al USR: dreptul la demnitate, dreptul la prezumtia de nevinovatie, dreptul la viata, drepturi protejate si prin apartenenta la aceasta uniune de creatie, ar mai fi de pomenit faptul ca USR este condusa de un ambasador UNESCO al Romaniei la Paris si de un ministru in functie al guvernului Romaniei… daca acesti domni nu au dorit sau nu au fost capabili sa raspunda, macar formal, scrisorii adresate de Cezar Ivanescu in data de 4 februarie a.c., daca acesti domni nu au dorit sa aplice prevederile propriului statut (sublime, neaplicate, asadar inutile!), daca acesti domni nu au putut apara sau nu au dorit sa apere, in deplin cadru legal si staturar, un membru al organizatiei pe care o conduc, atunci cum pot acesti domni indrazni macar sa reprezinte o tara si sa pretinda ca guverneaza o natie? Clara
Cezar Ivănescu, Mesaj audio din 15 februarie 2008:
Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi Maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.
Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.
Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totusi şi a rămas printre cei…, a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.
Cezar Ivanescu: “Vor incerca sa ma lichideze fizic” de Madalina Rotaru O serie de documente audio aparute recent adincesc misterul mortii poetului Cezar Ivanescu – cu doua luni inainte de moartea sa, poetul a inregistrat un material prin care isi prevestea sfirsitul in circumstante nefiresti – in inregistrare Ivanescu lasa “cu limba de moarte” marturia, pentru a fi folosita in descoperirea adevarului ce ar sta in spatele cauzelor decesului sau In urma cu doua zile, Clara Arustei, fiica adoptiva a poetului Cezar Ivanescu, a trimis Ziarului de Bacau, o inregistrare audio cu vocea scriitorului, in care acesta dezvaluie lucruri uluitoare, inclusiv temerile sale ca va fi “lichidat”. Inregistrarea, realizata la mijlocul lunii februarie, a fost facuta pentru a fi folosita in eventualitatea in care va muri subit pe parcursul disputei cu cei care l-au acuzat de colaborare cu Securitatea, la mijlocul lunii ianuarie 2008. Surpinzator, doar dupa doua luni de la realizarea inregistrarilor, poetul a decedat, dupa o banala operatie de hemoroizi la o clinica din Bacau. Clara Arustei, fiica adoptiva a poetului a inaintat, in iunie, o plingere la Colegiul Medicilor prin care solicita investigarea cazului, sustinind ca moartea a survenit in conditii suspecte.
“Las cu limba de moarte”
“Nu am facut caz nici de vreo suferinta de-a mea, nici de ceea ce-am petrecut sub comunisti, pentru ca m-au luat la rind democratii. Democratii, vechii comunisti, gen Mircea Dinescu, ajuns presedinte la Uniune (n.red., Uniunea Scriitorilor din Romania), care in 5 ianuarie 1990 mi-a desfacut contractul de munca. (…) Au revenit baietii la putere, aceeasi echipa peceristo-securista, pozind in mari dizidenti si mari luptatori, cu carnetele de partid in buzunarele de la spate, si a trebuit sa iau de la zero lupta cu sistemul, mascat de aceasta data, fireste, mult mai perfid” – spune Ivanescu in inregistrare.“Am spus foarte multe si am acuzat foarte multa lume, si in presa, cit am facut presa, si in cartile mele scrise dupa Revolutie, despre Marin Preda (Timpul asasinilor), si era foarte clar ca mi-am adunat o liota de adversari care nu aveau sa ma ierte si s-a dovedit foarte clar ca nici nu m-au iertat” – spune, in continuare Cezar Ivanescu.Pe inregistrarea audio, el spune ca trebuie sa ia legatura cu anumiti securisti care au lucrat in sectia anti-KGB, sperind sa obtina documente prin care sa dovedeasca faptul ca Mircea Dinescu ar fi fost “macar agent dublu”. Cezar Ivanescu mai spune ca se gindeste sa caute protectie “spre a fi pazit in toata aceasta perioada, pentru ca este evident ca viata imi este pusa in primejdie”.
“Vor incerca sa ma lichideze fizic”
“Daca baietii vor vedea ca ajung foarte sus si foarte adinc in problema, este clar ca vor incerca sa ma lichideze fizic” – spune poetul pe caseta audio.“De aceea este bine sa imprim tot ce tine de marturia noastra pe casete, sa existe o forma de declaratie a mea pe caseta, ca in caz de ceva, Doamne fereste!, sa se poata folosi de casete Clara si sa poata duce lupta mai departe.Las cu limba de moarte, daca mi se intimpla ceva pe parcursul acestei dispute publice, pe parcursul acestui razboi pe fata, ii rog eu, cu limba de moarte, pe cei care mi-au stat alaturi din prima clipa, Liliana Zaica, Sergiu Andon, Clara, pe toti ceilalti din jurul meu, sa se foloseasca de aceste casete ale mele si sa-mi duca lupta mai departe. Sa nu lase cumva neispravit acest razboi pe care l-am inceput cu nemernicii si sa nu lase sa-mi fie patat numele si patata memoria si opera”. https://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2008/10/27/cezar-ivanescu-vor-incerca-sa-ma-lichideze-fizic.html
Urmariti cu atentie exceptionalele bloguri despre creatia, viata si moartea Poetului:
Sase luni de la moartea inca neelucidata a poetului…
———– „am scris numai dintr-un imperativ moral şi adversitatea continuă care mi s-a arătat la fiecare rând scris de mine ar fi descurajat pe oricare altul ar fi căutat în literatură glorie, bogăţie, putere…“ Cezar Ivănescu, manuscris, 20 martie 1980
———– Pe 24 aprilie 2008, Cezar Ivănescu a încetat din viaţă. Moartea sa fulgerătoare ridică foarte multe semne de întrebare şi pare a veni aproape de la sine în continuarea tristei tradiţii a morţilor tipic româneşti în care singurul fapt cumplit de exact este doar acela al morţii. Poetul a murit asasinat precum Eminescu şi Labiş şi a murit nu înainte de a simţi ce înseamnă „adversitatea continuă“, dar şi prietenia sfântă a acelor oameni – rari prin valoare şi excepţionali prin genialitate – pe care i-a considerat, cu onoare şi admiraţie sacră, de-a lungul timpului, prieteni. A murit nu înainte de a fi atacat în haită, neîncetat, în viaţa de zi cu zi şi în cea literară, bătut cu bestialitate timp de peste două ore şi jumătate de mineri, în 14 iunie 1990, hăituit atât în tinereţe, cât mai ales la vârsta senectuţii, de personaje dubioase, lipsite de orice urmă de demnitate, de repere morale şi valorice… În timp ce aceia care, la începutul acestui an, îl atacau în mod diabolic şi concertat pe Cezar Ivănescu, sfidând legislaţia în vigoare şi adevărul, studiau temeinic şi din greu doctrina PCR-ului la Academia de Partid Ştefan Gheorghiu, ba mai şi luau zelos notiţe în calitate de ziarişti oficiali, de-a stânga tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Cezar Ivănescu făcea greve repetate ale foamei, era urmărit de securitate, traducea din Mircea Eliade şi suporta consecinţele libertăţii sale depline: nepublicarea, marginalizarea extremă, sărăcia, lipsa unei locuinţe şi a unei cariere pe măsura valorii sale şi chiar lipsa unei slujbe cu o normă întreagă… toate acestea au continuat într-un crescendo de neînchipuit şi după anul 1989… şi până la moartea sa dorită şi provocată în mare măsură prin atacul mediatic de nesuportat declanşat în 29 ianuarie 2008. (Accesaţi şi https://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/ , explicaţia la articolul Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20)
De aceea voi spune acum şi mereu nu ce frumoasă este ţara mea, ci doar cât de sfântă este ţărâna ţării mele, în care morţii se transformă neîncetat în rod… şi voi spera neîncetat că undeva există un dincolo – al Păcii, al Dreptăţii şi al Luminii.
Îmi este frica doar, de fapt sunt convinsă de asta, că odată cu moartea sufletele pierd orice legătură cu ceea ce e uman, terestru. Ele se alătură Luminii şi ne uită şi îşi uită existenţa de aici. Noi reuşim să mai intrăm în contact doar cu o anume energie remanentă, cu ceva care nu şi-a încheiat combustia, cu încă o formă a existenţei corporale care are totuşi legături cu justiţia umană, cu tot ceea ce este încă pământesc, cu arderea unui ciclu existenţial („nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă“, cumplit vers, mie îmi spune la un mod tranşant şi traumatizant şi că tot ce e din această lume se va închide şi judeca aici, Totul: şi crima şi iubirea.). Şi de aceea ce au făcut domnii Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu şi cei care le-au determinat acţiunile este cu atât mai cumplit. Şi-au luat asupra lor şi asupra celor dragi lor un teribil blestem, blestem de sânge şi de moarte.
———– „tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi“
„Către cerul ascuns, către neant, către ceea ce trebuie văzut şi arătat, te înalţ, gând liber, cum liber sunt să te trimit către ceea ce te poate învia sau ucide; tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi.“ Petru Aruştei, manuscris, Privire creatoare, 1978
———– ———–„A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului“
„Iertarea, în sensul scripturii înseamnă că se naşte din iubire şi trebuie să ducă la vindecare. Nu e cu putinţă iertarea fără vindecare şi spuneam «de veţi ierta păcatele şi tatăl vostru vă va ierta». Deci, dintr-o dată descoperi pe Dumnezeu ca tată, şi în calitatea mea de fiu al părintelui ceresc, atunci iubirea din fire se revarsă în mine, în fiul şi de la mine se revarsă asupra semenului meu. Dar această înseamnă iertarea, iertarea răului? tolerarea răului? Ferească Dumnezeu. A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului. Eu pot să-l iubesc şi trebuie să-l iubesc pe om chiar atunci când el este supus unei pedepse. Dar pedeapsa păcatul pedepseşte, căci se zice «păcatul îşi caută vinovatul». Bunăoară, şi-mi spuneam azi-dimineaţă, când Mântuitorul era răstignit pe cruce şi între doi tâlhari, Tatăl îl iubea pe Fiul? Da, nici vorbă că-l iubea. Îl iubea tocmai în jertfa lui, dar Fiul suferea. Suferea pentru păcatele noastre. Şi-atunci, a iubi înseamnă a te strădui să se reverse iubirea purificatoare în semenul tău, pentru vindecarea lui. Şi dacă el nu vrea, spunea Mântuitorul în altă parte: «de-ţi greşeşte fratele tău, mustră-l. /…/ De n-ascultă nici aşa, supune-l bisericii, soborului, judecăţii. Dacă n-ascultă nici de ea înseamnă că e un păgân şi trebuie să te fereşti, ca să nu te contaminezi, dar tot trebuie să continui să-l iubeşti. Iubeşte pe păcătos, urăşte păcatele lui!».“ Părintele Constantin Galeriu, martie 1990
———– ———–„aceasta e marea tragedie a acestor decenii“ Dacă omul acesta [Nichifor Crainic] n-ar fi stat în închisoare atâta vreme – vreo 14 ani şi ceva – tocmai anii de maturitate, ar fi lăsat o operă bogată. Şi aceasta e marea tragedie a acestor decenii. Părintele Constantin Galeriu, martie 1990
———– ———– „A fost asasinat. I s-au otrăvit ţigările.“
„[Nae Ionescu] A fost asasinat. I s-au otrăvit ţigările. Kant mi se pare că a scris pe la cincizeci de ani Critica raţiunii pure. Dar n-are importanţă. Beethoven spunea că atunci când un om e la treizeci de ani filosof, e un monstru. Nemţii cer eine inerliche Reife – o coacere interioară. Eu am citit Critica raţiunii pure ca student şi am înlemnit de emoţie. Acum am faţă de ea, ca mistic biblic, consideraţia pe care am avut-o faţă de Informaţia Bucureştiului. Dar a trebuit să fac optzeci de ani. Vorba lui Romano Guardini…“ Petre Ţuţea, martie 1990
April 24th, 2009 
VR 
Posted in Uncategorized 
Tags: 
+cu+ceausescu.jpg)
