Am văzut şi eu periculosul film “Portretul luptătorului la tinereţe“, cel care a fost condamnat de Institutul Wiesel şi Asociaţia pentru Studierea Istoriei Romilor – care pe 16 februarie 2010 au cerut să fie eliminat de la Festivalul de Film de la Berlin. Chipurile filmul ar face propagandă Mişcării Legionare. Acum nu trebuie să ne ascundem după deget, vorba lui Claude Karnouh singurii anticomunişti din România “sunt anticomunisti adevarati: legionarii, greco-catolicii si catolicii maghiari”.
Filmul respectă adevărul istoric: printre luptătorii din munţi s-au numărat mulţi foşti membri ai Mişcării Legionare. Cărtărescu a luptat împotriva comunismului prin schizofrenie (după propriile mărturisiri el trăia în alte lumi în perioada comunistă şi ignora realităţile curente), Liiceanu şi Pleşu au luptat împotriva comunismului mergând la burse în Germania, Nicolae Manolescu lupta în paginile unei reviste plătite de comunişti şi tot aşa. Fiecare a luptat cum a ştiut mai bine!
Acum despre film. Nu este clar de ce stăteau băieţii ăia în munţi. Un tânăr de 20 de ani care se uită la film nu cred că înţelege mare lucru: nişte bărboşi care aleargă prin păduri cu puşcoace în mâini. Cumva nu se face o legătură între acţiunile luptătorilor, suferinţele oamenilor şi teroarea exercitată de Securitatea coordonată de consilieri sovietici ca Pantelei Bodnarenko (născut la Tiraspol, cunoscut ca Gheorghe Pintilie sau Pantiuşa).
Am văzut pe ecran chipul luptătorului ca fiind fumător înrăit, cu un vocabular bogat în înjurături, manifestând uşurinţă şi chiar plăcere în a-i ucide pe cei care îi căutau. Este un portret realist?
Am ieșit de la proiecția filmului „Portretul luptătorului la tinerețe“, în regia lui Constantin Popescu Jr, cu un mare sentiment de tristețe. Și nu pentru că pelicula mi-ar fi stârnit o emoție teribilă, ci tocmai pentru că nu s-a întâmplat acest lucru. Partizanii din munți și luptele lor de guerillă contra securității și a trupelor de miliție, lupte care au durat ani de zile, reprezintă poate unica zvâcnire de conștiință din anii comunismului a acestui popor care își numără disidenții autentici pe degete. Tocmai de aceea tinerii eroi din Munții Făgăraș care și-au dat viața în deplină cunoștință de cauză pentru un crez ar fi meritat un film excepțional ca și destinul lor.
Din păcate, singura calitate a acestei pelicule este aceea că a fost făcută, că s-a gândit în sfârșit un regizor să spună povestea acestor oameni cu adevărat curajoși. Un astel de film ar fi trebuit să apară imediat după revoluție, acum pare tardiv pentru că nu mai are valoarea unui proces al comunismului așa cum ar fi trebuit.
Teama care i-a ținut timp de 20 de ani pe creatorii noștri departe de acest subiect se explică prin faptul că aproape jumătate din acest timp țara noastră a continuat să fie condusă de comuniști. În plus, dintr-o hipercorectitudine politică nu a avut nimeni curajul să pună semnul egalității între un grup de tineri legionari și calificativul „curajos“, de parcă dacă erau legionari acest lucru le anulează eroismul. Ca să nu mai spunem că de fapt această etichetă a fost pusă chiar de organele securității statului și e surprinzător cum intoxicarea continuă până în zilele noastre.
Luptătorii din munți proveneau în realitate din diverse medii: studenți, elevi, militari, intelectuali sau țărani care refuzau cooperativizarea. Unii dintre ei erau într-adevăr simpatizanți ai mișcării legionare dar acest lucru nu îi înscrie automat în categoria criminalilor. Nu toți simpatizanții legionari l-au împușcat pe Iorga tot așa cum nu toți cei 5 milioane de membri ai Partidului Comunist câți aveau carnet roșu în 1989 au fost delatori sau securiști. Lucrurile trebuie nuanțate.
Asta este încă o dovadă de lașitate din partea noastră, să nu ne recunoaștem puținii eroi doar pentru că nu dă bine la CV. La CV-ul cui? aș întreba. De această sfială nu a scăpat nici regizorul care se atinge de subiectul luptătorilor din munți cu mult prea multe precauții, aproape cu mănuși chirugicale. De pildă nu ni se spune mai nimic despre personaje ca să nu se irite cine știe ce fundații sau ONG-uri. Precauție oricum inutilă pentru că reprezentanții Institutului „Elie Wiesel“ s-au autosesizat, precum Parchetul, și au condamnat filmul chiar fără a-l vedea, așa, din principiu, gest care reprezintă, în fond, o nouă formă de cenzură ascunsă sub masca așa numitei corectitudini politice.
Constantin Popescu Jr a făcut acest film, dar l-a făcut cu reținere, sau, dacă putem să ne exprimăm mai colorat, l-a făcut cu un soi de „prezervativ“, ca să fie totul „safe“. Un fel de „spunem doar partea de poveste care să fie pe placul tuturor“ lucru care este egal de fapt cu „nu spunem adevărata poveste“.
Numai că tinerii partizani nu au luptat cu puști cu apă și nu s-au prefăcut doar că și-au dat viața, ci au murit de-a binelea. Din filmul care doar se face că este cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu și a tovarășilor săi de arme, lipsește, pe cale de consecință, autenticitatea. Biografiile luptătorilor sunt diluate, reduse la minimum minimorum până la punctul în care nici nu-i poți deosebi unul de celălalt. Dar mai presus de orice, ceea ce este cel mai supărător, este că regizorul a dezbrăcat complet de sacru fenomenul acesta unic în istoria noastră.
Cei ce au văzut serialul „Memorialul Durerii“ sau au citit cărțile de memorialistică ale supraviețuitorilor, în special cea a lui Ion Gavrilă Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, știu ce îi mâna pe acei tineri în luptă: credința (nu înțeleg de ce regizorului i-a fost jenă să amintească acest lucru că doar nu e vorba despre vreo boală rușinoasă) și dragostea de țară.
Atât credința cât și patriotismul (care este în fond tot un fel de credință) par astăzi desuete, dar aceste două sentimente care unora dintre noi nu le mai spune mare lucru au fost suficient de puternice pentru acei tineri încât să-i determine să meargă la moarte. În acest film care se întinde aproape pe durata a 3 ore nu își face nici măcar o dată vreunul dintre tinerii luptători semnul crucii și nu se vorbește mai nimic despre comuniști, despre cooperativizare și altele asemenea.
Or, tinerii aceștia, după cum spun martorii, purtau cusută în colțul batistei sfânta împărtășanie ca să nu îi prindă moartea necuminecați. Veți zice poate că acesta este doar un amănunt, posibil, dar este exact acel gen de amănunt care ar face diferența.
Din pricină că filmul nu pune pe coordonatele reale și corecte lupta și sacrificiul acelor oameni, din povestea lor nu se mai înțelege nimic. Un spectator străin de România care nu are la dispoziție pentru înțelegerea fenomenului luptătorilor români din Munții Făgărașului decât acest film va sfârși prin a crede că nu era vorba decât despre niște băieței avizi de aventură aflați într-un fel de tabără de supraviețuire. (Îi mai și vedem bălăcindu-se goi în apă, veseli nevoie mare, de parcă plecaseră de fapt la distracție și nu la moarte.)
Maxima tristețe este aceea că în timp ce această peliculă despre luptătorii anticomuniști este atât de palidă și va fi aproape sigur lipsită de ecou, minciunile sfruntate din filmele așa-zis istorice fabricate de Sergiu Nicolaescu pot fi văzute de tinerii de azi săptămânal la tv. Să nu ne mire deci dacă peste câțiva ani se va vorbi despre partizanii din munți în termenii lui Nicolaescu și ai securiștilor care îi etichetau fără rușine drept „bandiți“ și „trădători de neam și țară“. În timp ce comunistul criminal Che Guevara e un brand capitalist deja și tinerii poartă cu mândrie tricouri roșii cu „bărbosul cool“, adevăraților noștri eroi nici măcar posteritatea nu li se asigură printr-un film mai ca lumea. Probabil că regizorul a fost în esență bine intenționat, dar uneori, pur și simplu asta nu este de ajuns.
“Prelucrareatrecutului propriu sau a celui colectiv –Vergangenheitsbewältigung -, nu poate fi facuta fara un cadru teoretic clar si adaptat la mentalitatea unei culturi, fara cunostinte, ipoteze, clarificarea sensului pentru care o faci si a finalitatii. Ea trebuie legata de scopul obtinerii unei constiinte largite de sine sau colective, de schimbare a erorilor de gîndire si a premizelor care au determinat problemele, chiar de restabilirea reperelor morale ale unei traditii. Nu am în vedere aspectul religios sau îngust al moralitatii, ci o atitudine deschisa, cinstita si corecta fata de greseliletrecutului. Prelucrareatrecutuluicolectiv a început la noi abia dupa decembrie 2006 prin atitudinea oficiala a statului român de condamnare a comunismului si a Raportului Tismaneanu. Ea trebuie continuata si completata prin analize efectuate în cadrul fiecarei bresle profesionale sau institutii.(…) Personal sînt pentru o vina colectiva si nu pentru judecatile de tipul “numai individul X a facut infractiunea Y”.” – Psihoterapie.net
Mai pe intelesul tuturor, sinteza operatiunii de “prelucrare a istoriei” aplicata poporului roman – “vina colectiva” -, indiferent de perioada istorica, de la cea interbelica la dictatura comunista, este: “Romanii au ucis, au ucis, au ucis”, dupa cum spunea cineva, un domn care uitase ca a fost trimis de unguri la Auschwitz, din Ardealul ocupat de amiralul de Balaton, Miklos Horthy. O astfel de “prelucrare a trecutului” realizeaza si Constantin Popescu cu filmul sau “Portretul luptatorului la tinerete”, sponsorizat de CNC si HBO, prin grija fratelui “evanghelistei” Alina Tatiana Mungiu, Cristian Mungiu. Difuzat prin compania de distributie a aceluiasi Mungiu – foarte “inspirat” denumita Voodoo Films – filmul, primul dintr-o serie de trei, a fost elogiat rapid de nostalgici si naivi, mai ales dupa ce, cu abilitate diversionista, a fost contestat de mai multi intelectuali evrei (protest reprodus la indigo acum si in cazul Cristoiu – Eugenia Voda). In realitate, rezistenta anticomunista prezentata edulcorat in film tinteste tocmai rescrierea istoriei, prelucrarea trecutului, conform directivelor lui Tismaneanu si ai lui: dezbracati de credinta si cauza, partizanii sunt niste golani de cartier, ahtiati dupa sange, bautura si femei, niste aventurieri de duzina, fara neam si fara tara (in lipsa unei identitati nationale si a apartenentei la o ideologie clara a participantilor la rezistenta armata anticomunista din munti, intreaga poveste poate fi transbordata bine-mersi, pentru un ochi strain, in orice alt colt al Europei – vezi exemplul video de mai jos).
Pretinzand ca reproduce anii indelungati de rezistenta in munti ai lui Ion Gavrila Ogoranu, Constantin Popescu reuseste sa-si bata joc tocmai de esenta luptei anticomuniste a badiei: credinta in Iisus Hristos si in mantuirea poporului roman eliberat de comunismul impus de agentii Moscovei si hoardele bolsevice, aspecte “minore” ignorate total in film. De asemenea, azi, cand se cunoaste foarte clar, statistic, ca marea majoritate a luptatorilor din munti era formata din legionari si tineri din Fratiile de Cruce, absenta cu desavarsire a acestei mentionari contribuie la edificarea teoriilor neo-roller-iste ale gastii Tismaneanu. De altfel, unul dintre pudelii lui Tismaneanu, membru al Comisiei de trista amintire si redactor principal la revista “22” a GDS, Armand Gosu, scolit, in buna traditie a inaintasilor sai, tot la Moscova, avea sa proclame in Evenimentul Zilei esenta “prelucrarii trecutului” in acest caz: „Rezistenţa n-a fost o mişcare a legionarilor”. Milioanele de file ale Securitatii sustin insa exact contrariul: “banditii” din munti erau legionari. Asa cum era si badia Ion Gavrila Ogoranu. Fapt ascuns ca o rusine in Portretul falsificat al luptatorului la tinerete.
Daca pe la proiectiile din Romania regizorul Popescu, teleghidat de Mungiu, cauta sa castige simpatia batranilor, pentru a-si asigura baza urmatoarelor episoade scose din laboratorul de prelucrare a trecutului, nu la fel de mult ii pasa de acestia in strainatate. “Adevarurile” lui Popescu despre luptatoriii anticomunisti din munti sunt exprimate negru pe alb in catalogul Festivalului de la Berlin: “many of the fighters were common thieves, hot-headed young men driven by nationalist impulses and/or ideas – socialists, liberals, all sorts of party members”
Pentru saracii luptatori in rezistenta care au stat cu zecile de ani cu arma in mana, fugariti ca niste caini, degerand in timpul iernilor in bordeie sub pamant sau infundand puscariile bolsevice, le traduc aici adevarata opinie a regizorului Popescu despre ei: “multi dintre luptatori erau hoti de buzunare, tineri exaltati manati de impulsuri sau/si idei nationaliste, socialisti (?! – nota mea), liberali si tot felul de membri de partid“.
Criticul de film Bernd Buder trage concluzia filmului in acelasi Catalog al Festivalului de la Berlin: “The everyday life of a hunt that was far from the heroism attributed to the glorified anticommunist resistance today“. Adica: “Viata de zi cu zi a unei haituiri care a fost departe de eroismul atribuit azi glorificatei rezistente anticomuniste“. Adevarat, foarte adevarat. Nu este exclus ca in episoadele urmatoare sa aflam cum tot “romanii au ucis, au ucis, au ucis” si dupa 1945 pentru ca Securitatea care urmarea “glorificata rezistenta anticomunista” si mutila detinutii politici in lagarele de munca fortata si inchisori, era formata, nu-i asa, numai din “romani” neaosi…
Iata si opinia unuia dintre cei care au mers la una dintre prezentarile propagandistice ale filmului:
“Am fost la premierea filmului de la Fagaras, unde au participat rudele luptatorilor din munti si fosti detinuti politici. A fost o dezamagire totala. Unii urmasi ai luptatorilor au parasit sala, in semn de protest. Desi regizorul isi adusese o gasca de aplaudaci, n-au reusit sa-i mobilzeze pe cei prezenti. In urma discutiilor cu cativa veterani ai luptei anticomuniste, au reiesit urmatoarele concluzii:
– filmului ii lipseste dimensiunea spirituala
– este o opera de falsificare si diluare a mesajului generatiei interbelice (lipseste orice referire semnificativa la dimensiunea nationala si crestina a fenomenului rezistentei anticomuniste)
– filmul prezinta o lupta continua a doua grupari, fara a explica motivatiile acestei lupte (fugind de referirile legionare, regizorul pica in penibil, totul semanand cu lupta a doua gasti de cartier; prezentarea repetata a partizanilor cu tigara in gura si tragand cate o dusca. Impotriva adevarului, intareste aceasta imagine).
In scenariul filmului, regizorul a folosit, pe langa memoriile lui Ion Gavrila Ogoranu, documente ale Securitatii, trecute prin filtrul neoprotestantului Dorin Dobrincu, ajuns director al Arhivelor Nationale la interventia lui Tismaneanu, care tinde sa dea credit relatarilor securitatii bolsevice, in detrimentul marturiilor luptatorilor.”
Cum ar fi filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos, lipsit complet de partea spirituala, de cruce, de Inviere: doar o continua haituiala a lui Iisus, prezentat ca un predicator oarecare al vremurilor sale inconjurat de niste alti pletosi si barbosi pusi pe distractie si aventuri.
Eu unul, din cate l-am cunoscut pe Badia, daca ar fi vazut mizeria de “portret” pe care i l-a facut cuplul Popescu-Mungiu, i-ar fi luat pe sus pe amandoi, cu mainele lui mari si, in ciuda anilor de pe umeri, i-ar fi trantit de pamant de nu s-ar fi vazut.
Stiu, alte proiecte de acelasi tip, iesite din atelierele de “prelucrarea trecutului” ale tovaraselei de la Comana si Sighet Ana Blandiana si a baietasului de Primaverii Volodea Tismaneanu vor mai urma, curand. Aiudul se pregateste sa fie confiscat de puricii ortodoxiei. Experimentul Pitesti este si el pe lista. Urmeaza desavarsirea lui: Reeducarea Romaniei.
Cititi mai jos si extrase dintr-o cronica scrisa pe marginea Portretului murdarit al luptatorului la tinerete, aparuta pe liternet.ro, si vizionati in incheiere un “trailer” al unui film similar, in care, de data aceasta, partizanii sunt… evrei. Poate si socialisti, poate si liberali, cine mai stie?
Calea maximei rezistenţe – Portretul luptătorului la tinereţe
Filmul Portretul luptătorului la tinereţe, regizat de Constantin Popescu, este primul din istoria cinema-ului autohton, care recuperează evenimente extrem de controversate şi de neclare din istoria rezistenţei luptătorilor din munţi. Acest film vine după o lungă, nefericită şi inutilă serie de filme istorice care au mistificat faptele istorice autohtone şi contextul socio-politic mondial şi au agresat conştiinţa naţională, mai tot timpul ameţită de succesiunea ameţitoare de dominaţii. (…) Ce dăunează, însă, acestei opţiuni este omiterea oricăror implicaţii, remarci, comentarii, replici care au legătură cu situaţia politică. Abandonarea politicului reduce personajele la un portret colectiv monocolor şi infantil, pe alocuri. Filmul, cel puţin în ultima parte, în care se diluează antagonismul partizani/securişti, rămîne doar un exerciţiu de supravieţuire în munţi, fără obstacolele ideologice, extrem de necesare într-o astfel de recuperare a unor evenimente din istoria recentă.
Filmul ar fi trebuit să fie mai mult decît un jurnal de supravieţuire. Sigur că, spre sfîrşitul perioadei de hăituială, foarte bine pusă la punct de Securitate, toată lupta lor se transformă într-o continuă luptă de supravieţuire, motorul ideologic (şi nu mă refer aici doar la Mişcarea Legionară) şi substanţa umană sînt prea puţin chestionate. Dacă filmul este structurat, cel puţin în prima parte, pe antagonismul partizani/securişti, fuga permanentă şi supravieţuirea dificilă ale partizanilor ar fi trebuit secondate ideologic, aşa cum, de altfel, pentru comunişti se întîmplă, în lungile şi extrem de bine închegatele şedinţe conduse de Bodnarenko (Mihai Constantin, cu o interpretare echilibrată, însă cu cîteva accente cabotine, generate mai degrabă de replică). Pentru spectatorii care nu au nici o idee despre aceste grupări de rezistenţă, încrîncenarea şi motivele pentru care tinerii se află în luptă nu se întrevăd clar, aceştia părînd, de multe ori, nişte idealişti imaturi şi trişti.
Defiancee povestea a trei fraţi evrei, scăpaţi din Polonia ocupată de nazişti, care se ascund în pădurile din Belarus, acolo unde se joacă de-a partizanii.
February 6th, 2011 
VR 
Am văzut şi eu periculosul film “Portretul luptătorului la tinereţe“, cel care a fost condamnat de Institutul Wiesel şi Asociaţia pentru Studierea Istoriei Romilor – care pe 16 februarie 2010 au cerut să fie eliminat de la Festivalul de Film de la Berlin. Chipurile filmul ar face propagandă Mişcării Legionare. Acum nu trebuie să ne ascundem după deget, vorba lui Claude Karnouh singurii anticomunişti din România “sunt anticomunisti adevarati: legionarii, greco-catolicii si catolicii maghiari”.
Posted in 
Tags: 
