“Nu zic că n-ar fi posibili (cel puţin teoretic…) şi finanţatori generoşi, dezinteresaţi, preocupaţi să promoveze, prin ziarul lor, o atmosferă publică civilizată, fără partizanat abuziv, fără trivialităţi şi derapaje manipulatorii.”, scrie dl. Andrei Pleşu, “cu melancolie”, pe post de “blogger” Adevărul, gadilându-şi puţin patronul, pe generosul domn Cristian Burci, care îi dă salar – bunicel, zic unii, invidioşi, de pe la SIE -, şi îi editează foaia Dilema Veche.
Înghesuit între o dilemă despre (in)existenţa lui Dumnezeu şi o îngheţată în formă de penis, dl Pleşu nu pare deloc deranjat că distinsul lui finanţator tocmai a fost dat în fapt – de câteva zile deja – ca scabros traficant de copii.
E bine, dle moralist Andrei Pleşu, să-ţi primeşti tainul dintr-o avere începută cu bani murdari prin trafic de carne vie?
Dar, în fond, de ce l-ar deranja culoarea banilor cu care-şi umplu buzunarele, lună de luna, el şi amploaiaţii săi din brigăzile intelectuale ale poporului? Dl. Pleşu a primit şi bani murdari de sânge. Pentru că l-a avut printre şefii săi direcţi şi apoi printre patronii săi chiar pe cel care l-a făcut patron pe Cristi Burci, protejatul securiştilor FSN din anii ’90, dându-i pe mână toată publicitatea TVR, unica televiziune, de partid şi de stat, evident, din România: criminalul Ion Iliescu, cunoscut şi drept Iliescu-KGB.
Filmul, vă rog! Continuarea, mai jos.
Acum să recapitulam puţin din istoria presei post-decembriste: într-o Românie (FSN) în care ziarele independente se zbăteau să apară, fiind în permanenţă pe punctul de a fi interzise sau falimentate prin ordine date singurei fabrici de hârtie din ţară, cea de la Letea, apărea pe piaţă, fără vreo jenă concurenţială sau de capital – cum stă bine intelectualilor capitalişti, de “dreapta” – revista “Dilema”, finanţată direct de la bugetul de stat prin Fundaţia Culturală Română a cărei patron era preşedintele Ion Iliescu. “Mişto”, sau ce?
Propăvăduitorii “marketingului” şi ai “pieţei libere”, ca vedetele “Dilemei” Andrei Pleşu, Zigu Ornea, Dumitru Solomon, Radu Cosaşu şi Mircea Cărtarescu, au monopolizat de fapt piaţa de idei încasând, timp de 11 ani bani – buni, răi? – direct din buzunarele Dvs. “Tare”, nu?
Of, of, după 11 ani, prin 2004, a dat şi “lumea capitalului” peste dilematicii lui Pleşu şi au trebuit să se “privatizeze” şi să-si mute cortul din curtea nou înfiinţatului Institut Cultural Român. Nu însă şi dl. Pleşu. Atât el, cât şi soţia sa, au continuat să primească bani – buni, răi? – de la ICR, unul ca beneficiar de finanţări şi editări controversate în străinătate, altul ca angajat. De la DIE la SIE.
Apoi, că tot se vindea “Dilema” mai ceva ca pâinea caldă pe vremea lui Ceauşescu si era citită aproape la fel de repede ca biletul ITB dat din mână-n mână până-n fund la taxatoare, un (alt) profitor al tuturor regimurilor şi spălător de bani pentru diverse servicii – Dan Costache “Dinu” Patriciu -, între o chinezoaică mică şi un mare tun dat poporului şi statului român, prin Afacerea Rompetrol, i-a devenit şi patron dlui Pleşu.
Între timp, introdus de dl. Patapievici la dl. Vântu, care îi publica intelectualului lui Basescu revista “Idei în dialog”, dl. Pleşu, alături de partenerul său de afaceri – cu statul, Editura Politica, etc – Gabriel Marcello Siegfried Liiceanu, pe scurt, Liicheanu, devine şi vedetă a “micului ecran”, pe Realitatea TV, surclasată, însă, cu aplomb, de Gigi Becali. Banii, însă, au fost buni – doar erau spălaţi bine, la FNI -, în raport cu audienţa: 0, 001 (o cameră a căzut în studiou, după ce a adormit operatorul).
Acum, dl. Pleşu e plătit, ca “blogger” şi director de revistă, de un fost traficant de copii. Ştiţi desigur, ca dl. Pleşu e faimos pentru probabil unica sa carte necompusă din “eseuri” sifonate prin propria-i revistă: “Minima Moralia”. Aşa să-i rămână numele (deşi şi ăla a fost plagiat)!
PS: Mai tare ca fularul roşu al dlui Pleşu, Alina Mungiu Pippidi, cunoscută şi ca anticoruptă până-n gât de cât a umblat cu corupţia-n gură, îşi umple şi ea teşchereaua, lună de lună, de la coruptul până-n măduva României Libere, miliardarul Dan Adamescu. Patronul Alinei Mungiu a fost prins de SRI si DNA că şpăguia Justiţia României “curate”. Dar nu-i bai: salariu-i curge bine anticoruptei, chiar şi de după gratii, unde-i stă patronul acum.
Mai mult: ca o veritabila guristă a “societăţii ţivile”, Alina-Bubulina cere azi, sus şi tare, demisia dlui Mirel Palada, care “şi-a permis” să ardă nişte insecte cu pretenţii de ziarişti pe Facebook. N-am văzut însă nici un apel GDS şi “22” pentru eradicarea corupţiei din presă prin exemplul personal. Dna Mungiu, dle Pleşu, credeţi ca puteţi să găsiţi numerele de fax de la Rahova sau Jilava, pentru a vă trimite, eventual puţin scârbiţi, DEMISIA? Poate vă ajută Monica Mandela Moscovei, că ea e mai pricepută la numere…
Interzis de comunisti, plagiat de “post-comunisti”, regizorul Ioan Carmazan, autorul, printre multe altele, al unui film “de cult”, “Tapinarii”, retras de Securitate pe motiv ca ar contine simbolistici legionare si muzici ciudate (video integral mai jos), implineste azi 65 de ani. Aniversarea si-o sarbatoreste printr-un act cultural: lansarea unui nou roman – “Oameni din Cocioc”, care, cred eu, poate servi drept noua sursa de “inspiratie” pentru toti regizorasii generatiei “muingiste”. Mai jos va prezint cateva date despre Ioan Carmazan si, cu acceptul autorului, filmul “Tapinarii”, ajuns la peste 80.000 de vizionari via Ziaristi Online Tv. Roncea.Ro ii ureaza profesorului Ioan Carmazan “La Multi Ani!” si realizarea cat mai curanda a unui nou film epocal!
FIŞĂ BIOGRAFICĂ
IOAN CĂRMĂZAN
Regizor, scenarist, scriitor
Conf. univ. dr.
Născut la 27 iunie 1948, Satchinez, Timiş, România
Studii:
2008 – Doctor în Cinematografie şi Media
1978 – Diplomă în regie de film, IATC „I.L. Caragiale”, Bucureşti
1971 – Diplomă în matematici, Universitatea Timişoara
Funcţii:
Din februarie 2013 – preşedinte al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România – U.A.R.F.
Din 2010 – conferenţiar la Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea „Babeş – Bolyai”, Cluj-Napoca
Din 2010 – profesor asociat în cadrul Facultăţii de Arte Plastice, Universitatea de Vest din Timişoara
Din 2010 – membru în Consiliul de Administraţie al Centrului
Naţional al Cinematografiei (C.N.C.)
Din 2009 – conferenţiar universitar la Facultatea de Arte, Universitatea „Hyperion”
2000 – prezent – profesor de regie film la Universitatea „Hyperion”
2004 – prezent – profesor de regie film la Universitatea de Arte Media Pro
2007 – Membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului
2003 – 2005 – director general al Studioului cinematografic „Sahia Film”
1999 – lector doctorand la Facultatea de Arte a Universităţii „Hyperion” şi la Academia de Arte „Luceafărul”
1998 – 1999 – director artistic TVR, Departamentul Divertisment
1995 – profesor de regie film la Universitatea „Titu Maiorescu”
1990 – director al televiziunii libere Timişoara
Alte funcţii şi titluri
Din 2010 – realizator în cadrul TVR, Redacţia Literatură – Arte
Din 2008 – „Cetăţean de onoare” al oraşului Bocşa
Din 2005 – membru al Uniunii Scriitorilor
1992 – membru fondator al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România – U.A.R.F.; din 2000 – prezent – vicepreşedinte al U.A.R.F.
Filmografie:
Regizor:
Debut în 1982 cu filmul „Ţapinarii” (regie şi scenariu)
2010 – Oul de cuc
2009 – O secundă de viaţă
2006 – Margo
2006 – Cu inima îndoită – TV
2006 – Dragoste de mamă – TV
2004 – Lotus
2004 – Raport despre starea naţiunii
1992 – Casa din vis
1987 – Sania albastră
1984 – Lişca
1982 – Ţapinarii
Scenarist sau co-scenarist:
2008 – O secundă de viaţă
2006 – Margo
2004 – Raport despre starea naţiunii
2004 – Lotus
2004 – Orient- Express – co-scenarist
2002 – Dracula the Impaler
2001 – În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură – co-scenarist
1992 – Casa din vis
1982 – Ţapinarii
Filme de scurt-metraj:
2009 – Negustorul de amintiri
1978 – Cânta cucul şi pe ploaie
Filme documentare:
1982 – 1984 – regizor şi scenarist
Spirale (10’)
Corul din Finteuş (10’)
Porumbelul voiajor (10’)
Monografie Bocşa (40’)
1980 – Ion Pacea (25’) – documentar despre un pictor
Maitec (25’) – documentar despre un sculptor
1992 – patru episoade de documentar Las Palmas, Gran Canaria
1993 – Tranziţia în România – pentru CNN şi Channel 15, producţie americană
1994 – Muzeul porumbelului voiajor – Sant Tropez, Franţa, BBC Anglia, Belgia
2008 – „Cavalerul adormit” – un film despre pictorul Horia Damian
Piese de teatru:
2009 – Pescăruşul
2008 – Romeo şi Julieta
Premii:
1992 – Casa din vis – Premiul special al juriului la Festivalul filmului de la Costineşti; Premiul UCIN pentru cel mai bun actor – Gheorghe Dinică; Premiul pentru cea mai bună actriţă – Maia Morgenstern; Festivalul filmului de la Cannes – Quinzaine des Réalisateurs; Festivalul filmului de la Tokio; 1993 – Cinema în transition, New York, Montpellier, Canton (China); 1995 – Los Angeles, New York
1984 – Lişca – Premiul naţional debut cinematografic Ecaterina Nazare; 1985 – Festivalul de film de la Tokio; 1986 – Festivalul de film de la Berlin
1991 – Ţapinarii – Chişinău, Moldova; 1995 – Cinema in transition, New York, University of Chicago, University of Seattle
2001 – În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură– Premiu la Festivalul de film de la Cairo, 2002 – Marele premiu la Festivalul de film de la Rotterdam
1978 – „Cânta cucul şi pe ploaie”(film documentar) –Premiul special al juriului la Festivalul de film de la Oberhausen
Publicistică:
2013 Oameni din Cocioc, cineroman, Editura Ecou Transilvan
2012 Zece povestiri, colecţia Proză, Editura Ecou Transilvan
2011 Filmul, nepot al Renaşterii, Editura Universitară
2011 Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis, Louis Ferdinand Céline
2010 Povestiri din Bocşa – reeditare
2008 Elogiul intuiţiei
2003 Balade a mon pere – povestiri – Editura Colson, Belgia
2003 Roşu, galben şi albastru – povestiri – Editura Junimea, Iaşi
2002 Cine-roman – povestiri – Editura Junimea, Iaşi
1998 Mica ţiganiadă – Editura Timpul, Reşiţa
1983 Povestiri din Bocşa – Editura Facla, Timişoara
Traduceri:
2009 – din franceză:Semmelweis – Louis-Ferdinand Céline
2007 – din sârbă: romanul Criptă pentru Boris Davidovici, de Danilo Kiss
Articole publicate în ultima perioadă:
1. „BALCANII – O SIMFONIE DE SÂNGE ŞI MIERE”
Interviu realizat de Ştefania Coşovei,
Revista „Luceafărul” – 2009
2. „ÎNTOARCEREA ACASĂ”
COMENTARIU LA PROZA LUI IOAN CĂRMĂZAN
de Cornel Ungureanu, Revista „Luceafărul” – 2009
3. „POETICA LUI CĂRMĂZAN”
Comentariu de Grid Modorcea, 2010
4. RAPORT SUBIECTIV DESPRE CINEMATOGRAFIA ROMÂNĂ, 2010
Suna telefonul. Un numar de institutie. O voce de secretara profesionista: “Domnule Roncea, Domnul Presedinte ar vrea sa vorbeasca cu Dvs…” Imi spun, in sinea mea: “In sfarsit, si-a revenit Basescu!”. Dar deodata se aude o voce mult mai cunoscuta, absolut inconfundabila, harsaita dar cu un timbru foarte cald. Imi spune ca a citit textul Civic Media despre plagiatul lui Mungiu, l-a analizat si trebuie sa admita ca, din pacate, asa este. Imi face candid dar foarte precis si o corectura mica in text. Apoi revine. Insa, mai imi spune, i-a pregatit un premiu, pentru un alt film, si acum nu mai stie ce sa faca. Ce il sfatuiesc? Raman putin uimit. Sergiu Nicolaescu imi cerea sfatul iar mult prea premiatul Mungiu putea sa ramana fara inca un set de aplauze, false, bineinteles. Ii spun sa i-l dea, daca este pentru ceva ce merita si nu pentru un plagiat, cum ne-a obisnuit de la “4,3,2” la “Amintiri din epoca de aur” si pana azi. Dar, totusi, sa-l faca sa si raspunda acuzatiilor aduse de cei doi scenaristi si regizori furati la drumul mare, pe spatele carora s-a cocotat ca sa-si trambiteze faima internationala. “Greu, greu, cu astfel de oameni… O generatie care si-a pierdut sufletul”, spune meditativ. Tac. Ma gandesc si eu cum au ramas unii fara suflet. Imi multumeste. Ramane sa-i fac o vizita. Dar n-am mai ajuns… Sper sa i-o fac acum, la mormant, cu conditia sa nu fie incinerat, dupa cum se pare ca doreste sotia… Ce pot sa zic? “Sergiu Nicolaescu. A facut si bune si rele. Dumnezeu sa-l ierte!”, am scris undeva, public. Si am fost completat: “Ca noi toti, de altfel”. Dumnezeu sa-l odihneasca!
“Uite-asa o sa crapam cu totii. Sau poate mai rau!”
Vedeti tot filmul “Nemuritorii” cu muzica legendarei trupe Phoenix (nu cea de azi) la Politica ta
O declaratie surprinzatoare a Alinei Mungiu Pipidi a fost auzita ieri la sediul GDS: “Biserica nu ma lasa in altar pentru ca sotul meu, Andrei Pippidi, este homosexual”. Aceasta ne-a facut sa intelegem mai bine frustrarile editorialistei “Romania libera” – Alo, dle Adamescu, parca aveati un tata roman luptator pentru neam si ortodoxie: nu il auziti cum se rasuceste in mormant?!- care au determinat-o sa puna in scena blasfemia “Evanghelistii” cu posturi pe care, probabil, tare si le-ar mai fi dorit si ea dar, iata, nu le-a putut avea niciodata. Si tare ma tem ca nici nu s-a nascut mutantul care sa o poata satisfaca, verbal, intelectual si normal. Il va gasi, cu siguranta, in persoana incopitatului. Iata in imagini porcaria obsedatei Bubulina Muungiu dintr-un alt post al Nasterii Mantuitorului: piesa “Evanghelistii” in care se striga de pe scena “Fecioara Maria a fost o tarfa!”. Dumnezeu si Maica Domnului sa ma ierte!
PS: In “editorialul” ei paukerist din “Romania libera” despre “drepturile femeilor” în altar – “De ce nu are voie femeia in altar” -, Bubulina Mungiu povesteste de o pacienta de-a ei care “cînd urina o făcea ca băieţii”. Tinand cont ca in familia ei/lui, Andrei Pippidi e fetita, nu cumva se referea la propria sa persoana?
PPS: Le Figaro despre al doilea “geniu al Carpatilor”, Cristian Mungiu: “Dupa dealuri, un film al dracului”. Extras din “cronica” francezului Eric Neuhoff: “Rugăciunile se amestecă într-o dezordine vastă. Te întrebi la ce poate servi credinţa. În general, ai de câştigat de pe urma ei destul de puţin. (…) Tragedia loveşte cu viteza unui ştergător de parbriz murdar de noroi. Poate că este Dumnezeu acela care câştigă, poate că El nu are nevoie de oameni ai bisericii. (…) «După dealuri» este un miracol. Iată. Asta e tot”.
E grea pedeapsă pe acest popor cineaşti ca Mungiu, un amartoloi ca şi Patapievici, blesteme pe istoria românilor, spurcăciuni care nu urmăresc decât reclamă ieftină, să câştige de pe urma unor nenorociri. Dacă ar fi prelat, Mungiu ar fi excomunicat de biserică. Dar nu e, de aceea Satana se bucură.
Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la râul Kalka (1223) despre asocierea românilor la acest eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea ruşilor, un important recul din istoria lor, reducându-i timp de peste trei sute de ani ca şi tributari şi supuşi tătarilor.
Sunteti invitati sa participati la conferinta internationala cu tema: ,,Dimensiunea enciclopedica si universal a operei lui Dimitrie Cantemir”, editia a II-a, organizata de Universitatea Crestina,,Dimitrie Cantemir” in perioada 26-27 octombrie, 2012, la Bucuresti.
Transilvania Live ne informeaza ca, in sfarsit, Mihai Razvan Ungureanu a lansat si Noua Dreapta, la Cluj. Live, adica chiar acum, MRU schelalaie pitigaiat la mitingul pro-Basescu de la Cluj, alaturi de Mihaita Horia Neamtu de la Noua Republica si alti neterminati ai lui Plesu. Nu i-a spus nimeni ca e bun de contratenor (adica un fel de “catelus care miauna” sau un “guru binecuvantat“)? 🙂
Cristi Preda striga pe scena: “Libertate, egalitate, fraternitate!”. Ca doar a fost sinecuristul lui MRU pe… francofonie.
Un tip simpatic si foarte inteligent comenteaza mitingul de la Cluj la B1 Tv (culmea!) despre cum stau camasile albe pe burtile umflate ale PDL-istilor si “civicilor” in civil de pe scena: “Chestia asta cu camasile albe mi se pare ca o pangarire a mireselor. Uitati-va la Ungureanu, ambii, ca nici nu mai stii cati sunt… avem atatia ungureni incat incepem sa ne uitam cu un ochi la faina, cu unul la slanina! 🙂 Si ce inseamna ca aici sunt mai multi (6.000 potrivit EvZ, 15.000 potrivit Adevarul lui Patriciu (!) fata de 2000, la Bucuresti)? Ca au autobaza mai mare? Uitati-va la efectul discursului lui Mihai Razvan Ungureanu asupra lor: oamenii din primul rand sunt lesinati!” 🙂
Basescu (care a inceput sa-si piarda vocea!): “Ii rog pe romani sa nu cada in plasa nationalismului!”
Contradictoriu, in acelasi timp, in piata din Cluj se agitau doua bannere mari pe care scria “Traiane, Covasna e cu tine”. Bine-bine, dar care Covasna, romaneasca sau ungureasca?
Si o alta “gaselnita”: “Votati nu pentru Restauratie!”
EBA, “piatra de moara atarnata de gatul tatalui sau”, scria Tapalaga cu curaj insuflat direct de la sursa, ca OB ecologic al Monicai Macovei. Numai ca a gresit putin initialale: GDS este piatra de moara atarnata de gatul lui Basescu. Si sper ca numai de moara… Si ceea ce spun, spun cu reala tristete.
PS: Ca si cum nu era destul de cald, s-a aprins si “flacara democratiei”, trimisa de Traian Ungureanu prin niste tineri “de dreapta”, spre Iasi si Bucuresti. Pe caldura asta?…
Tipul din studioul B1: “Ma asteptam ca Basescu sa ridice o sticla de sampanie nu un totem… Am vazut discursul unui presedinte-obosit.”
Astazi, Traian Basescu isi petrece, probabil, ultimele sale clipe la Cotroceni. Cel putin cele de presedinte legitim. O stie si el, altfel nu ar fi trebaluit tot week-end-ul pe la Presedintie cotrobaind de ramas bun prin t0ate cotloanele Palatului, cu resturi pe la colturi din umbrele lui Iliescu si Constantinescu, caci Ceausescu nu a mai apucat sa-l foloseasca. O stie cu siguranta, caci altfel nu ar fi invocat “precedentul Bush” in ultimul sau discurs de presedinte votat, primul de presedinte resuspendant.
Timp de doua zile, de la suspendarea din Parlament si pana azi, cand Basescu ii preda cheile Romaniei lui Antonescu, statul nu a avut un presedinte. Nu-i nimic. Moldova a stat fara sef de raspublica 917 zile. Ce se va intampla, oare, cu Romania, de aici incolo?, se intreaba multi prosti sub acoperire de ziaristi prin fosta presa romana. Parca au stiut, vreunul, ce s-a intamplat cu Romania pana acum. “Mai grav decât faptul că România a ajuns colonie, lucru pe care eu îl spun de ani de zile, nu pot să apreciez că ar fi altceva”, afirma amar analistul economic Ilie Serbanescu, cu privire la situatia de azi, de dupa lovitura de palat (expresia cea mai corecta, dupa parerea mea). Daca insa in ceea ce priveste Moldova stim cam a cui colonie este, lucrurile nu stau foarte clar in privinta Romaniei. Industria strategica, multe zacaminte minerale, gazele si petrolul sunt, ce-i drept, in labele rusilor, cu mici exceptii. Vorbim de Rusia, tovarasa Germaniei (si nu de azi de ieri). Iar prin intermediul bancilor, fostul imperiu austro-ungar a atins pentru prima oara malurile Marii Negre. Ce ne-a mai ramas? Pamantul? E de vanzare! Padurile? Se rad! A cui colonie este, deci, Romania, si cine l-a suspendat, de fapt, pe Basescu?
Daca ar fi sa privim la politica, ca sa ne lamurim, am vedea cum se da cu fundul de pamant cand la Bruxelles, cand la Washington, cand la Moscova. Dupa care, asa cum zic unii, se fac bai de sezut direct la Marea Moarta. Ce simplu era totul la suspendarea din 2007, cand puteam folosi cerneala presei ca turnesol. Atunci, urmand logica presedintelui, ne puteam raspunde foarte simplu la intrebarea despre cine e “baiatul bun” si cine sunt “baietii rai”: mogulii, evident! Mogulii Voiculescu, Vintu si Patriciu – vanzatorul Rompetrolului nostru – erau oamenii Moscovei. Implicit, Basescu reprezenta politica SUA si atunci aveam de a face cu o batalie geopolitica, cam aceeasi de secole, legata de controlul Gurilor Dunarii si Marii Negre, ceea ce inseamna controlul Europei. Si totusi, ce s-a schimbat de atunci?
Acum, Voiculescu pare singurul care a ramas tare pe pozitie. Dar pana cand? Vintu mangaie prin unde telepatice butoanele Realitatii, plimbata de la un SRI-ist la un Mossad-ist si inapoi la KGB-ist, iar Adevarul-KGB a devenit mai servil decat organul lui Silberstein, Evenimentul Zilei, in timp ce Patriciu, “mogulul cel rau”, Patriciu, tipul care scrasnea din dinti cand vorbea de “presedintele-bataus”, ei bine, miliardarul Patriciu, nasul Nasului Rosca Stanescu, e mai “basist” decat Basescu insusi! Un “bubico” desavarsit, pus “mumos” cu botul pe labe; pe labele din spate chiar! Ce sa mai intelegem din asta?
Pai, daca pastram logica anti-moguliana din 2007 inseamna ca Basescu este aparat de… Tel Aviv si Moscova/respectiv Berlin impotriva…. cui? A Washington-ului? Si care Washington? Ala de la Casa Alba-Neagra, care deja se zgaltaie in fata propriului electorat? Sau, de fapt, e o “babardeala” generala, o lupta acerba pentru resurse in care nu mai conteaza nici steagul, nici prohabul?
E drept, Gututenstein, asa-zisul reprezentant al Americii in Romania, oricat de vocal-instrumental ar fi, pentru ochii si urechile presei, ramane, nu-i asa?, “cel mai bun prieten al lui Mircea Geoana”! Motiv pentru care Basescu nici nu i-a onorat vreodata gazonul. Pe deasupra, Victoras Ponta, concurentul lui Plagiiceanu, vrea sa ne faca sa credem ca aducerea lui Wesley Clark la Palatul Victoria – cu o zi inainte de votul din Parlament si “pro-bono”, ca doar e pensionar american! – ar insemna ca PSD-ul, recte USL-ul, are vreun sprijin al SUA. Sa fim seriosi. Omul a batut in retragere din armata SUA. In schimb, e foarte activ in armata de militari in civil ai verosului George Soros, pe care specialistii il considera un “front-man” al familiei Rothschild, de ale carei afaceri in Romania nu e strain nici un sponsor cunoscut al fostului premier roman, unul cu nume mai ungurean parca… Sa mai amintim ca din armata lui Soros face parte si europarlamentara lui Crin Antonescu, Renata Weber, tovarasa de arme a ayatollahei societatii civile, Alina Tatiana Mungiu Pipidi, ambele salvatoare din gura ale Rosiei Montana?
Dar ce ne facem ca din aceasta armata mai face parte – si inca cu multe victorii si decoratii la activ, precum un transeist sovietic – insasi colonaleasa brigazilor rosii din PDL, Monica Macovei, impreuna cu toata gasca ei de pionieri GDS si “felousi” de-ai rectorianului Andrei Plesu: “brandul” fatalailor Teodor Anatol Baconschi, retardul de la 1 Toader Paleologu, oligofrenul cu staif Cristi Preda, tampitelul cu acnee Mihaita Neamtu, MC-ul transpirat Traian Razvan Ungureanu, si cu voia dvs, ultimul pe lista, “salvatorul neamului” – doar “daca e nevoie”, bineinteles – greu-asudatul Muc cel mic al gradintei de UTC-isti si soimi ai patriei ungurene, Mihaita Razvan Ungureanu, bursier si al Fundatiei Soros si al unui individ ceva mai special pe plan international, ca infractor de talie mondiala, unu’, parca Mark Rich ii spune…
Carvasazica e o bataie intre gasti, cum mai vezi pe dupa blocuri sau pentru suprematia tarabelor din piata, disputate intre clanurile tiganesti. Numai ca acum tarlaua se numeste colonia Romania. Au sutit-o hotomanii USL, pusi pe chestii dilimandroase. Dar “si-o vor inapoi” hutanii din PDL. E “Țara lor, băi, țara lor“, ca sa citez un jurnalist harsait. Nu a noastra, a simplilor romani, ci a lor, a celor 0,01% din populatia Romaniei, recte Udrea, MRU & Co. Cum ar spune Valter Roman: “Dupa noi, vom veni tot noi!“. Sau, mai pe romaneste: “Pleaca ai nostri, vin ai nostri, noi ramanem tot ca prostii. Aia hoti, astia hoti, mama lor la toti!”.
Dar sa ne intoarcem la presedinte, care isi petrece azi, cel mai probabil, ultimele sale clipe legitime la Cotroceni. Dar nu atat pentru ca USL-istii vor sa jefuiasca ce a mai ramas din tara si sa o imparta cu cine mai stiu ei – o puteau face linistiti dupa alegerile din toamna – cat in mare parte din cauza tupeului si arogantei incomensurabile ale “asasinilor platiti” ai culturii si istoriografiei romane, care si-au gasit culcusul cald la sanul lui Basescu. Recte dublurile lui Pacepa din fruntea Coloanei a V-a, sinecuristii Patapievici & Tismaneanu, tata si mama-omidele cooperativei neo-kominterniste, cu para-protectii si pluri identitati si biografii, de dublu si triplu stipendiati, chiar si de la Romania pe care o sapa, zilnic, cu sadism.
Iata ca Basescu a pierdut dupa cum am prezis, in avertismentele mele zadarnice: pe mana “intelectualilor” de mucava, a agentilor antiromani din armata de civili ai lui Soros, care au facut insuportabila respirarea aceluiasi aer cu ei, chiar si de catre tipi obisnuiti cu putoarea, ca USL-istii care-i dau jos din copac acum. Dovada ca au si fost primii pe lista! Jaful asupra averii nationale, catre care se indreapta, avid, la randul lui, USL-ul, poate fi suportat – e un sport practicat asupra acestui pamant de peste doua mii de ani -, dar atentatul la identitatea nationala, nu.
Ce n-a indraznit nici macar o “carpa kaghebista” ca Iliescu sau un “invins al sistemului” ca Constantinescu – sa atace filonul national prin otravire, zagaduire si secare -, s-a petrecut, iata, din nefericire, sub presedintele-luptator Basescu, un aparator al cauzei romanesti in Basarabia, cum n-au fost ambii sai predecesori la un loc. Averea tarii se mai poate reface, societatea se mai poate curata, chiar si singura, dar cine si in cati ani va putea repara multiplele fracturi provocate coloanei vertebrale a natiunii, identitatea nationala, si gaurile lasate in cultura romana de sobolanii ICR?
Desigur, suspendarea presedintelui poate fi considerata ilegitima si, mai ales, amorala. Dar cum altfel a fost si este atacul la fiinta nationala realizat de locotenentii lui Soros prin insesi mult disputatele “institutii ale statului roman”, in care s-au incotopenit si din care nu se mai dau dusi? Sa speram, desigur, ca patapievicii si tismanenii, lepadatii liichenii si cacartarestii – toata greco-bulgarimea care se dadea nepoata lui Traian -, nu vor fi schimbati cu alte capuse ale politicii dambovitene ca mungioaiele si webaresele de pe tarlaua puterii. Sa speram ca cei insarcinati cu apararea securitatii nationale isi vor face, macar acum, datoria.
Asadar, daca Basescu vrea sa se intoarca la Cotroceni, peste 20 de zile, va trebui mai intai de toate sa se debaraseze de aceste deseuri ideopolitice, care il trag in jos, iremediabil, spre haul de unde nimeni nu mai are scapare. Numai apelul sincer la oamenii simpli dar care imbratiseaza valorile autentice ale natiunii – atat de batjocorite de “alesii” ICR, cu o ura viscerala fata de poporul roman si tot ce-i romanesc -, il mai poate salva pe capitanul Basescu, comandantul de cursa lunga al politicii romanesti. Daca nu se va elibera din mrejele intelectoaloizilor – si va alege sa sprijine si sa se lase sustinut de toate mutrele acestea pretinse de romani – isi va face un rau imens nu numai lui, ci intregii Romanii.
Dar, sa nu uitam, deasupra noastra Dumnezeu vegheaza…
Dorin Tudoran, un intelectual cu ceva mai multe carti decat HR Patapievici si, spre deosebire de acesta din urma, cu o reala disidenta la activ, face o observatie de mare bun simt in articolul sau “Politizarea instituțiilor: lupi și mielușei“. Tudoran atrage atentia ca, in urma cu aproape 8 (opt) ani (nu-i erau de ajuns?!), cand Patapievici a fost numit la ICR – prin prostirea lui Basescu de catre rectorianul Plesu, inainte ca acesta sa primeasca un mare sut in dos de la Cotroceni (prietenii stiu cum si de ce) -, fostul presedinte al Institutului, academicianul Augustin Buzura, a aflat de la televizor ca a fost inlocuit.
Dorin Tudoran: “Când, în ianuarie 2005, președintele Institutului Cultural Român (ICR) afla din oraș că a fost destituit și era chemat la Cotroceni să dea nas în nas cu înlocuitorul său, acesta din urmă, dl Horia-Roman Patapievici, nu vedea nici un motiv de jenă că devenea instrumentul unui act de politizare. Astăzi, când Guvernul pregătește trecerea ICR din subordinea președintelui României sub controlul Parlamentului, dl Patapievici organizează o conferință de presă în care acuză vehement politizarea. Dacă ar fi vorba de o persoană oarecare, acest semn de inconsistență morală m-ar lăsa rece.”
Mineriada GDS-ista declansata astazi de Patapievici si ai lui nu este cu nimic mai prejos decat mineriada FSN-ista a lui Iliescu si ai lui, din anii ’90. In fond, ce-l deranja pe Iliescu? Ca o droaie de “golani” si “legionari” strigau ca tampitii “Jos Iliescu”! Pai aceiasi “golani” si “legionari” de ieri, ajunsi intre timp jurnalisti, scriitori, artisti si istorici, striga de vreo opt ani la Basescu sa-l demita pe patibularul de la ICR. Dupa scandalurile cu “turnatorii de la academia de vara”, falusurile erecte ale lui Iuda si satanismele expuse in Germania, anusurile lui Perjosvchi si alte falusuri blegite si vagine imprastiate pe peretii de la New York, ca “reprezentative pentru arta romaneasca”, i-am adresat chiar si o Petitie lui Basescu: Pentru demiterea lui Patapievici (cititi-o mai jos). Mare pacat ca n-a facut-o. Cat a distrus din fondul cultural romanesc aceasta gasca otravitoare, condusa de mutantul Pataplesu, si din istoriografia reala a tarii, daca il adaugam si pe zombiul Tismaneanu, nu stiu in cate generatii se va mai repara. Daca Iliescu a pastorit doar niste jefuitori ai bogatiilor tarii, protejatii si limbistii de serviciu ai lui Basescu – altfel profitori ai tuturor regimurilor, de la Pauker incoace – au atacat insasi fiinta nationala, cu repercusiuni mult mai grave decat recuperarea unor valori materiale (pentru ca altii sa le fure din nou).
(Intr-o paranteza, am totusi o intrebare pentru Basescu: cum se simte azi, cand Mungioaica, aparatoarea de serviciu/i a protejatului sau Patapievici si tovarasa tuturor “civililor” din PDL – procuroarea comunista Macovei, propagandistul UTC Preda si jurnalistul comunist Ungureanu -, este aceeasi care afirma despre fiica sa, Elena Basescu, ca este “o beizadea”, il punea pe baiatul de mingi al lui Tismaneanu, catelusul Tapalaga, sa spuna despre EBA ca este sora mai mica a lui Nicu Ceausescu si “o martoaga chioara” iar ea scria, negru pe alb: “Eu sunt convinsa ca electoratul din Romania e inteligent si ca nu o va vota pe dra Basescu, pentru ca prezenta ei in Parlamentul European ar distruge si bruma de credibilitate pe care o mai are trupa PDL si Romania in general. Dar nu e sigur ca partidul, temator de tata-sau, va fi la fel de destept ca poporul si nu ii va concesiona cate zece voturi pe circumscriptie, conform indicatiilor deja distribuite, autoadministrandu-si lovitura finala“? Cand brigazile rosii ale GDS vor da ele “lovitura finala” PDL ghici ciuperca otravitoare cine o va inlocui pe EBA la PE, ca sa intregeasca grupul “celor trei gretze” sorosiste, Macovei-Weber-Mungiu?)
Dar de ce zic ca este o mineriada? In primul rand o precizare: Grupul de Dialog Social, din care fac parte Plesu, Liiceanu si Patapievici, nu a fost atins decat poate cu o floare de mineri, sediul GDS fiind pazit de acestia impreuna cu Armata, la ordinele lui Brucan. Eu, care am fost in lagarul de la Magurele, n-am vazut pe-acolo nici un “intelectual” din oralistii lui Patapievici de ieri si de azi. Acum, ca si in 1990, trupele care au venit sa dea in cap studentilor “golani” si “legionari” erau constituite din: naivi – tampiti adusi cu arcanul pentru “salvarea domnului Iliescu”, oportunisti – sefuti care beneficiasera deja de avantajele FSN si voiau sa fie remarcati de “tovarasii de la centru”, agenti ai serviciilor speciale rasaritene si ticalosi – criminali nenorociti ca Miron Cozma, acum in varianta pseudo-feminina – pseudo-masculina, recte Alina Tatiana Mungiu Pipidi. La aceste categorii, astazi se mai adauga verosii, listacii ICR, privilegiatii gastii clientelare timp de aproape opt ani, beneficiari de fonduri peste fonduri si excursii peste excursii in jurul lumii, ca sa nu mai vorbesc de “specialii” ca Cartarescu si Plesu, publicati in cat mai multe limbi posibile.
Inainte insa de a prezenta Modus Operandi-ul ei, dupa cum a fost expus in timpul scandalului precedent, de care pomeneam mai sus, de analistul militar Valerian Stan, fost membru al CADA si al Aliantei Civice si sef al corpului de control al Primului Ministru, o sa mai amintesc, pentru nestiutori, cat se poate de la scurt, cine este Patapievici:
Horia Roman Patapievici, de profesie fizician, fiul unui agent NKVD-ist – Dionis Patapievici a activat impotriva Romaniei in Bucovina ocupata de URSS, a fost traducator al Armatei Rosii in Viena ocupata de rusi, devenind nomenklaturist comunist, ca inalt functionar la BNR si reprezentat al RSR la CAER, urmarit de UM 0110 anti-KGB ca agent sovietic -, si-a falsificat biografia in fata sotilor Ierunca-Lovinescu, afirmand ca tatal sau a fost detinut politic anticomunist si a murit fara a apuca sa-i spuna din suferintele pe care le-a indurat in temnitele comuniste – conform Jurnalului Monicai Lovinescu.
Desigur, ar mai fi multe de spus despre asasinul platit al culturii romanesti. Dar scarba ma face sa ma opresc aici. Nu inainte de a-i intreba pe unii din intelectualii-mineri de azi: acesta este omul care va reprezinta? Atunci sa vi-l bagati in cur!, ca sa il citez pe distinsul “filosof”, considerand ca in acest citat si-a schitat portretul lui si al marelui lui Institut Cultural Rus: “Radiografia plaiului mioritic mea si a ICR este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”.
„Boierii minţii” şi sistemul clientelar
Sub mandatul d-lui Patapievici, în jurul ICR s-a format o reţea clientelară care pare că a copiat la indigo modelele cele mai detestabile din politica autohtonă. D-l Patapievici şi clienţii ICR sunt pe cale să ajungă în cultura „bugetară” ce au fost şi încă mai sunt în politică Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Miki Şpagă şi toată clientela lor şi a partidului lor. Fără să fie conştienţi de urmarea gesturilor lor, cei care de aproape trei săptămâni au sărit în apărarea d-lui Patapievici şi a echipei sale au desenat o hartă foarte sugestivă a oamenilor şi intereselor care de patru ani încoace parazitează cu consecinţe foarte grave Institutul Cultural Român. Extrem de interesant – dar şi de grăitor – mi se pare faptul că oamenii în cauză aparţin practic fără excepţie Grupului pentru Dialog Social al d-lor Liiceanu şi Patapievici şi/sau grupului de foşti agenţi ai propagandei comuniste („noua stângă”) din presa „studenţească” – revistele” „Viaţa studenţească”, “Echinox“, „Opinia studenţească” şi „Dialog”, publicaţii de multe ori mai eficace decât presa centrală în îndoctrinarea „tinerei generaţii”. Parte dintre ei – unii dovediţi deja iar alţii suspectaţi doar că au fost şi agenţi ai poliţiei politice comuniste – au devenit după 1990 membri ai GDS.
Concret, printre cei care în săptămânile din urmă i-au atacat pe criticii ICR şi care au făcut zid în jurul echipei d-lui Patapievici – după ce în ultimii patru ani au beneficiat cel mai adesea clientelar de tot felul de stipendii din banii publici gestionaţi de Institut – s-au numărat:
– Gabriel Liiceanu, membru al GDS, fost membru, numit discreţionar, în Consiliul de Conducere al ICR: editura sa, „Humanitas”, a beneficiat de un tratament de departe cel mai favorizant în raport cu celelalte edituri (editura sa a tipărit şase din cele opt volume de până acum ale lui H-R Patapievici); în apărarea ICR, Liiceanu a scris, între multe altele, despre Patapievici: „Pentru ceea ce a realizat în anii din urmă Institutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe Horia Patapievici în Pritaneu.”, iar despre criticii Institutului: „mistificatori”, „slujnicarii lui Ceauşescu” ş.cl.)
– Andrei Pleşu, membru al GDS, membru al Consiliului de Conducere al ICR (soţia, director al Centrului de Carte al ICR); presa şi fostul director al ICR Paris au documentat tratamentul permanent privilegiat din partea ICR în publicarea propriilor scrieri (teza sa de doctorat – sic! – din 1977) şi în voiajele nesfârşite pe mai întregul mapamond
– Vladimir Tismăneanu, membru al GDS, ani la rând propagandist prolific în publicaţiile comunist-studenţeşti; a fost şi este beneficiarul mai multor finanţări generoase din banii ICR pentru promovarea, în Europa (la Paris, unde directoare a ICR este Magda Cârneci, membră a GDS) şi Statele Unite, a Raportului său de „condamnare a comunismului din România”; a apărat ICR în scandalul implicării foştilor lui colegi Sorin Antohi şi Andrei-Corbea Hoişie în programele sale; cu nuanţe ale argumentării prea puţin convingătoare, i-a apărat de asemenea şi pe cei doi foşti agenţi ai Securităţii; l-a atacat foarte dur în schimb pe ziaristul care se dovedise cel mai eficace în critica făcută ICR pentru colaborarea cu cei doi, numindu-l, între altele, „respingătoar personaj de subterană”
– Traian Ungureanu, comentator al revistei GDS, „22”, fost şi el ziarist în presa studenţească de propagandă, publicînd inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; a beneficiat de finanţări repetate din banii ICR (între altele, a fost de două ori invitatul ICR New York iar „conferinţele” sale, extrem de politizate, i-au scandalizat pur şi simplu pe participanţi, membri ai comunităţii româneşti locale); a apărat cu exaltare ICR şi a insultat comunitatea românească new-yorkeză – „inadaptaţi care se exprimă prin golănii tricolore”, „grup de mitocani” etc etc
– Ioan T. Morar, fost ziarist în presa studenţească de propagandă, unde a publicat inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; de vreun an sau doi romancier celebru, a fost finanţat prin ICR New York ca să-şi „lanseze” în Statele Unite, împreună cu Mircea Mihăieş, vicepreşedinte ICR, aşa zisul roman „Lindefeld”, scos la editura „Polirom” a lui Silviu Lupescu; a apărat şi el necondiţionat ICR şi a insultat comunitatea românescă din New York – „golanii de la New York”, „echipă de zgomote”, „spioni ai serviciilor româneşti sau ai altor servicii” etc
– marele scriitor Ioan Groşan (ruşine cui n-a auzit nici de el!), ca şi ceilalţi, „publicist” mulţi ani la rând în presa de propagandă comunistă s-a numărat de asemenea printre avocaţii ICR – şi bineînţeles tot ca beneficiar şi el, după aceleaşi criterii foarte neclare, al generozităţii echipei Institutului
– Dan Perjovschi, membru al GDS, a beneficiat (asemeni soţiei) de foarte multe şi consistente finanţări clientelare; în apărarea necondiţionată a conducerii ICR, i-a caracterizat pe ziariştii de la „New York Magazin”, cu nişte sintagme inepte intrinsec, drept “naţional-comunişti”, “legionaroizi-securişti”, “aceeaşi mână care l-a ucis şi pe Ioan Petru Culianu” Cristian Mungiu a fost mobilizat şi el în apărarea echipei de la conducerea ICR. Nu putea fi uitată recunoştinţa pe care regizorul ieşean o datora d-lui Patapievici pentru că pe banii Institutului, pe sume foarte mari din banii Institutului, îi fusese „promovat” nu demult, în Statele Unite, filmul „432”. Achitîndu-se cu brio de misia la care a fost chemat, tânărul regizor se prea poate să-şi fi plătit datoriile inclusiv faţă de distinsa sa soră, d-na Alina Mungiu-Pippidi – înainte de 1990 a ocupat şi ea poziţii cheie în presa comunist-studenţească iar după din întâmplare colegă la GDS cu d-nii Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Ungureanu, Perjovschi şi ceilalţi, şi tot din întâmplare membră şi a Consiliului de Conducere al ICR (numită bineînţeles tot de d-l Patapievici însuşi). Imparţial ca Dealul Copoului, Cristian Mungiu le-a zis-o de la obraz celor care şi-au permis să-i critice pe mărinimoşii săi finanţatori: „Propagă mistificări şi calomnii fără nici un fel de scrupule, de dragul scandalului”.
Bineînţeles că în apărarea d-lor Patapievici şi Mihăieş au sărit chiar şi ei înşişi. Primul de o manieră care măcar a sugerat grija de a-şi salva statutul intelectual şi oficial, în timp ce al doilea, în nota obişnuită, patentată de Vadim Tudor – „ziarişti aserviţi”, „imbecili” şamd. Şi bineînţeles că revista „22”, „organul de presă” al GDS, a fost şi ea la datorie, în frunte cu redactorul şef Rodica Palade. Şi bineînţeles că e un mare naiv cel care crede că lucrul acesta nu a fost făcut, aşa cum noi ştim sigur că a fost făcut, în contul unor mari obligaţii de genul celor despre care am vorbit.
În sfârşit, două cuvinte ar merita spuse şi despre tratamentul cu totul privilegiat pe care ICR l-a rezervat în toţi aceşti ani şi editurii „Polirom” de la Iaşi a lui Silviu Lupescu – personaj care de asemenea înainte de 1989 a deţinut funcţii cheie în conducerea publicaţiilor „studenţeşti” de propagandă comunistă, iar după a devenit membru al GDS şi – iarăşi pură întâmplare – şi membru al Consiliului de Conducere al ICR (dintre cei numiţi de asemenea de d-l Patapievici).
Cam asta ar fi, deci. Acum sigur că, ştiind şi eu bine cam ce şi cum s-a întâmplat în România ultimilor douăzeci de ani, prea mari speranţe nu-mi fac că în cele din urmă lucrurile vor fi puse în ordine. Costurile gestionării corupte, netransparente şi arbitrare a instituţiilor publice sunt cel mai adesea de natură materială şi financiară. În cazul unei instituţii precum ICR, însă, consecinţele sunt infinit mai serioase. Ele înseamnă nu numai delapidarea banului public, ci şi, mult mai grav, pervertirea competiţiei valorilor culturale. Ceea ce, pentru destinul în istorie al oricărei naţiuni, reprezintă răul maxim. Iar argumentul acesta mi se pare suficient pentru cei care ar fi tentaţi să se consoleze şi în faţa acestui scandal cu gândul că România e oricum ţara în care totul e posibil şi nimic nu are consecinţe. P.S. În primăvara aceasta, cineva de la Curtea de Conturi care confunda ceva prin CV-ul meu mi-a spus: „Domnule, dacă aţi şti la ce se pretează, la ICR, colegii dvs de la GDS, v-aţi lua cu mâinile de cap”. Norocul meu e că nu ştiu.
Noi, semnatarii de mai jos, profund revoltati de modul in care actuala conducere a Institutului Cultural Roman dezonoreaza statul roman, batjocoreste valorile nationale si stirbeste imaginea Romaniei in lume, subminand menirea ICR, va solicitam sa va exercitati prerogativele si sa dispuneti demiterea urmatorilor:
Horia Roman Patapievici, presedinte
Mircea Mihaies, vicepresedinte
Tania Radu, vicepresedinte
Misiunea Institutului Cultural Roman este promovarea culturii si civilizatiei nationale in tara si in afara ei, este primul punct inscris pe frontispiciul ICR.
Inainte de a trece la fondul problemei, scandalul international declansat de decizia conducerii ICR de a sprijini financiar, imoral si arogant, doi informatori ai Securitatii dintre care unul este un impostor total pe linie stiintifica, amintim incalcarea flagranta a Misiunii Institutului intr-un alt scandal cu puternice reverberatii, generat de ICR-New York.
Comunitatea romaneasca din New York a fost la fel de ultragiata ca si noi de modul in care conducerea ICR a inteles sa promoveze cultura si civilizatia nationala prin reprezentari de falusuri scrijelite pe peretii Galeriei romanesti din New York, afisari de zvastici, profanari ale menorei evreiesti si imaginii Sfintei Fecioare Maria, grave jigniri aduse in mediul american poporului roman, catalogat in Galeria ICR drept paranoic.
In singura explicatie pe care a dat-o Horia Roman Patapievici, polemizand insa din postura de editorialist al Senatului EvZ si nu din cea de presedinte al ICR oferind un raspuns firesc si obligatoriu ca functionar al statului, retinem ca ICR ar practica o neutralitate morala deci o amoralitate din care se exclude sustinerea artei nationale. Afirmatiile sale vin in contradictie cu insasi Misiunea ICR si nobilele intentii ale Fundatiei Culturale Regale dupa modelul careia a fost infiintat acest Institut sub inaltul patronaj al Presedintelui Romaniei. Acest fapt deosebit de grav este insa eclipsat pe planul onoarei statului roman in lume de operatiunea de reciclare a intelectualilor publici turnatori, infractori si impostori, declansata sub auspiciile ICR in capitala Germaniei, Berlin, prin sustinerea informatorului Securitatii si falsului doctor Sorin Antohi si a altui informator care si-a ascuns trectul 18 ani, dezonorand si dimplomatia romana, Andrei Corbea-Hoisie.
Sponsorizarea de catre ICR a unei asa-zise Academii de vara la care co-director este informatorul-impostor Sorin Antohi, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, fost director al Fundatiei Soros, fost membru al Comisiei Tismaneanu, fost profesor-doctor la Universitatea Soros CEU din Budapesta, propus de ministrul de Externe Mihai Razvan Ungureanu sa conduca falsa Fundatie publica romano-maghiara Gojdu, este mai mult decat revoltatoare. Iar reactia de aparare a acestora pana in panzele albe de catre o intreaga pleiada de beneficiari ai fondurilor contribuabilului roman ajunse la ICR, incepand cu presedintele si vicepresedinte ICR, Horia Roman Patapievici si Mircea Mihaies si continuand cu alti intelectuali publici ca Mircea Cartarescu si Vladimir Tismaneanu, sfideaza bunul simt comun si normalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, invocate in protestul intelectualilor germani ultragiati de acest gest.
In cazul in care nu ati fost informat, domnule presedinte Traian Basescu, va transmitem noi ca atat presa germana de mare tiraj cat si postul de stat al Germaniei Federale, Radio Deutsche Welle, a prezentat si continua sa o faca, prin contrast strident cu omerta vizibile in mass media din Romania, protestul Hertei Muller, singura scriitoare din Romania propusa la premiul Nobel pentru literatura, si al scriitorilor si traducatorilor emeriti Richard Wagner si Ernest Wichner, la adresa conducerii ICR si a imoralitatii acesteia.
La intrebarea care ar fi relatia dintre moralitate si profesionalism stiintific sau intelectual, se pot ele exclude uneori?, raspunsul lui Ernest Wichner a fost cel aєteptat, comenteaza Deutsche Welle: Nu sunt niciodatг separabile.
In cazul turnatorilor “actionand in tainг”, (in beneficiu propriu) si “in serviciul aparatului represiv”, activitatea lor “n-a fost una politica. Ci, o fapta criminala”, afirma sec, dar clar єi la obiect, Richard Wagner, in presa germana, citata de DW. Scriitorul german ii reproseaza si lui Mircea Cartarescu imixtiunea penibila in dezbaterea privindu-i pe Corbea si Antohi printr-un articol tinzand spre impaciuitorism, care “contine suma tuturor confuziilor marcand spatiul public romanesc”.
Herta Muller apreciaza cu ingrijorare in ZIUA ca Pentru Romania este o normalitate situatia in care se afla. Nici nu-si da seama ca nu este cum trebuie. Ca romanul s-a obisnuit iarasi sa se fereasca. Nu va dura mult si iarasi vor trai cu frica-n san! Ca astia se orienteaza. Nu stau unde sunt, merg mai departe.”
In prima scrisoare deschisa catre conducerea ICR aparuta in presa germana, Herta Muller intreba: “ICR-ul crede ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?”.
Ca ICR are enorme carente nu ar trebui sa fie o noutate pentru presedintele Romaniei, totodata presedinte de onoare al ICR. Incompetenta manageriala ce domneste in noul ICR a fost evidentiata inca din decembrie 2006 de catre cunoscutul scriitor si disident anticomunist Radu Portocala, fost director al filialei din Paris a ICR. Acesta si-a anuntat demisia (tot) printr-o scrisoare deschisa, in care mentiona toate hibele functionale ale ICR-ului generate de inmultirea si agravarea blocajelor institutionale, etc. Domnia sa era de parere ca problemele intampinate in realizarea proiectelor ICR Paris se datorau in mare parte carentelor de comunicare si de gestionare de la Bucuresti.
La fel, pentru presedintele Romaniei, ca presedinte de onoare al ICR, nu ar trebui sa fie un secret continutul Rapoartelor Curtii de Conturi a Romaniei privind jaful care domneste in Institutul Cultural Roman, bazat pe trafic de influenta, conflict de interese si hotie pura.
Horia Roman Patapievici este si recidivist in raporturile sale cu turnatorul Sorin Antohi, pe care l-a promovat in societate prin acoperirea colaborarii sale cu Securitate, pe vremea cand era membru al Colegiului CNSAS. Fapta sa este cercetata (de doi ani!) de Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si Politia Sectorului 1 Bucuresti Serviciul de Investigare a Fraudelor sub supravegherea parchetului, fiind inregistrata in registrul cauzelor penale sub nr. 13861/P/2006.
Asadar, recenta atitudine a presedintelui ICR submineaza inclusiv procesul de condamnare a regimului comunist si crimelor bolsevice declansat de Dvs.
Presedintele Romaniei ar fi trebuit sa stie atunci cand l-a chemat la Cotroceni la cererea lui Andrei Plesu pe Horia Roman Patapievici, ca sa preia cheile fostei Fundatii Culturale Romane, ca fizicianul sustinut operativ si de fostul director al SRI, Virgil Magureanu, este, printre altele, autorul urmatorelor maxime despre Romania:
Din volumul Politice, publicat si raspublicat de Editura Humanitas, inclusiv anul trecut, deci asumat si azi de HR Patapievici:
1) Despre Romania, la pagina 63: Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii.
2) Despre populatia Romaniei, la pagina 53: 23 de milioane de omuleti patibulari (buni de spinzuratoare), iar la pagina 34 scrie: un popor cu substanta tarata. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare guri vulgare, trasaturi rudimentare. Sau la pagina 64 scrie: Romanii nu pot alcatui un popor fiindca valoreaza cit o turma.
3) Despre limba romana, la pagina 64 scrie: Romana este limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau sa o folosim numai pentru injuraturi.
4) Despre istoria romanilor, la pagina 63, scrie: Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cind i-au lasat romanii pe daci in forma hibrida, stramoseasca, ne-au luat la urinat slavii: se cheama ca ne-au plamadit din aceasta clisa daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa de temeinic au facut-o. Demnitatea nostra consta in a ridica mereu gura svintata, iar ei reincepeau: ne zvintam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni, si asa mai departe, la nesfirsit. Apoi ne-au luat la urinat rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avind basica udului mai mare, i-au dovedit.
5) Despre cultura si spiritualitatea romanilor presedintele Institutului Cultural Roman scrie: Puturosenia abisala a stгtutului suflet romanesc, spirocheta romaneasca isi urmeaza cursul pina la eruptia tertiara, tropaind vesela intr-un trup inconstient, pina ce mintea va fi in sfirsit scopita, inima devine piftie, iar creierul un amestec apos, iar la pagina 56 scrie: cu o educatie pur romaneasca nu poti face nimic.
Daca pentru aceste opere nu a avut timp, Presedintele Romaniei ar fi putut totusi, ca indatorire, sa rasfoiasca Dosarul lui Horia Roman Patapievici si sa constientizeze ca fiul unui agent dublu al Gestapo si al NKVD, crescut in pepiniera nomenklaturistilor deveniti intelectualii rosii ai Romaniei, nu poate oferi garantii pentru reprezentarea Romaniei la standardele UE si NATO – inclusiv cele de securitate – pe care ni le dorim si pentru care cetatenii Romaniei, institutiile statului si slujitorii lor loiali au intreprins eforturi considerabile.
Domnule Presedinte, cele de mai sus sunt doar cateva motive care va indreptatesc sa-i cereti demisia actualului presedinte al ICR.
Domnule Presedinte, mentinerea lui Horia Roman Patapievici si a cercului lui de interese la conducerea si in jurul Institutului Cultural Roman, este o dezonoare pe obrazul statului roman si al Dumneavoastra personal.
Aveti sansa sa spalati aceasta dezonoare prelungita mult prea mult si sa va scuturati de resturile si stafiile regimului comunist-bolsevic, dupa cum v-ati exprimat chiar Dvs.
Pana nu e va fi prea tarziu si, dupa cum spune doamna Herta Muller, o sa vorbim din nou in soapta pe strada.
„După dealuri“, în regia lui Cristian Mungiu – filmul care ar putea aduce anul acesta al doilea Palme d’Or pentru lungmetraj României premiat la Cannes pentru interpretare feminina si scenariu, premiu acordat lui Cristian Mungiu, este inspirat din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran, „Spovedanie la Tanacu” şi „Cartea Judecătorilor”, conform informaţiei publicate pe site-ul oficial al Casei de producţie Mobra Film. După dealuri este „aproape o ecranizare”, completează scriitoarea, într-un interviu acordat în exclusivitate publicaţiei Cinemagia.
Iata ce ne mai spune Tatiana Niculescu Bran in interviul cu pricina:
„Succesiunea scenelor urmează cu fidelitate desfăşurarea evenimentelor din ‘Spovedanie la Tanacu’, iar al doilea roman şi filmul documentar – făcut de autoare – au fost folosite pentru informaţii de background şi psihologia personajelor”, declară Tatiana Niculescu Bran.
“Ce-mi lipseşte mie în film, poate, e ceea ce nu mi-a lipsit în piesa lui Andrei Şerban, dramatizare a ‘Spovedaniei la Tanacu’, anume ‘un dincolo’, o dimensiune spirituală”, spune Tatiana Niculescu Bran.
Dincolo de dealuri se apropie de o ecranizare a cărţii „Spovedanie la Tanacu”. Dar de ce nu este întru totul o ecranizare, explică pentru Cinemagia scriitoarea însăşi: „Personajele și locurile se numesc altfel, iar biografia personajelor nu e urmărită în detaliu. Replicile lor sunt, în mare, altele, păstrând sensul celor din “Spovedanie…” Scene pe care eu le-am reconstituit în carte din documente, mărturii şi interviuri, sunt refăcute în film în limbajul imaginii și cu privirea fină din spatele camerei, care îi e caracteristică lui Cristi Mungiu. Pe de alta parte, există detalii vizuale ori replici preluate ca atare. De pildă, când m-am dus să vorbesc cu doctorul de la Psihiatrie, el avea în cabinet – şi asta m-a amuzat la vremea respectivă, şi apare şi în piesa de teatru – o icoană de carton cu Maica Domnului, şi o reproducere, tot pe carton, a Monei Lisa. Regăsim decorul într-una dintre scenele filmului. Pe urmă, în carte dau detalii de interioare, chilia, curtea, biserica, paraclisul, care au fost folosite cu mare dibăcie în reconstituirea lumii personajelor din film. Dar de ce zic că e aproape o ecranizare? Fiindcă filmul urmează firul epic al cărţii, pas cu pas, dupa cum urmează şi principalele linii biografice ale personajelor; urmează scene pe care eu le-am presupus şi reconstituit în carte. Spune, în limbaj cinematografic, aceeaşi poveste…”
„Filmul urmează cartea, în sensul că este despre bune intenţii care duc la un rezultat dezastruos. Este o neînţelegere generală a celuilalt, care e diferit, şi rezultatul final este moartea cuiva”, concluzionează T. Niculescu Bran.
Multe cereri de ecranizare a cărţii „Spovedanie la Tanacu”
Modul în care a fost scris scenariul lui După dealuri a făcut-o pe scriitoare să accepte colaborarea cu Cristian Mungiu, anterior ea refuzând mai multe propuneri de aducere pe ecran a poveştii. Romanul „Spovedanie la Tanacu”, dramatizat de autoare, a devenit în 2007 piesa de teatru cu titlu omonim, în regia lui Andrei Şerban, şi în 2008, un film documentar – Cazul Tanacu – realizat de Tatiana Niculescu Bran, Ionuţ Teianu şi Mirel Bran. Se pare că primul care a avut intuiţia că această carte e un film a fost Andrei Şerban. După ce a citit cartea, i-a scris autoarei că ar vrea să facă pe baza romanului primul lui film, dar ulterior a optat pentru un spectacol de teatru.
Aproape în acelaşi timp, Lucian Pintilie a vrut să facă o ecranizare a cărții, dar Tatiana Niculescu Bran a declinat oferta, din cauza diferențelor de viziune asupra scenariului. Apoi Radu Gabrea a vrut să facă filmul, după care Corneliu Porumboiu a cochetat cu ideea.
Singurul regizor cu care scriitoarea spune că a colaborat foarte bine este Andrei Şerban, pentru că el a avut viziunea cea mai apropiată de adevăr. Aşa s-a născut piesa de teatru care a avut premiera la New York în 2007, cu titlul Deadly Confession, a fost apoi jucată la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Paris şi Lodz, în Polonia. În 2011, Tatiana Niculescu Bran era contactată de Cristian Mungiu.
„Scenariul lui Cristian Mungiu mi-a plăcut imediat. Era bine scris, cu mult talent, urmărea firul epic din ‘Spovedanie la Tanacu’. Descurajasem tentative anterioare cu sentimentul că nu aveau nicio legătură cu ce scrisesem eu, cu versiunea faptelor la care ajunsesem după aproape trei ani de documentare”.
Cum a ajuns Mungiu sa faca filmul:
În 2007, la New York, Cristian Mungiu îşi promova filmul „4,3,2″, după succesul de la Cannes, unde filmul luase Palme d’Or.
Andrei Şerban l-a invitat la repetiţiile piesei de teatru ‘Spovedanie la Tanacu’. Tatiana Niculescu Bran se afla şi ea acolo, pentru că dramatizase textul cărţii şi juca propriul rol.
Aşa lua Cristian Mungiu contact cu povestea – altfel decât o citise toată lumea din ziare… Mungiu a asistat la una dintre repetiţii şi a vorbit cu Andrei Şerban despre caz, despre piesă, despre cum s-ar putea face film.
Regizorul şi scriitoarea s-au reîntâlnit în toamna lui 2011, când Cristian Mungiu se pregătea să depună scenariul la concursul organizat de CNC.
Nota mea, VR: Nimeni nu l-a intrebat niciodata pe parintele Daniel Corogeanu daca este de acord sa ii fie jucata drama, cu interpretari “artistice” anticrestine, pe scene de teatru sau in filme de prost gust. Nici Tatiana Niculescu Bran, nici Andrei Serban, nici Cristian Mungiu.
Datul din gura la televizor nu e pe gratis. Cu cat spurci mai mult pe canalul national si chiar daca mai iei salarii si de la alte trusturi si publicatii, cu atat primesti mai mult din buzunarul “patibularilor de romani” (1). Este cazul loazelor cu audienta sub O de la TVR. Cand mai esti si fotogenic, asa ca Mamutul si Ornitorincul din imagine, am inteles ca primesti si spor de otravire vizuala a telespectatorilor. Iata stirea Mediafax: Televiziunea Română a stopat remuneraţia pentru toţi colaboratorii TVR care sunt angajaţi ai altor instituţii de presă, printre aceştia numărându-se Ioana Lupea, Mircea Marian, Andreea Pora, Cristian Pătrăşconiu, Cristian Turturică şi Cătălin Prisăcariu.
Ce observam: toate personajele in cauza sunt pupincuriste de-ale lui Tismaneanu si GDS-ului, din brigazile rosii de la EvZ si RL, Kakamikazi Kakatavenku si colaboratori ai gazetei de perete “22” (Andreea Pora este redactor sef, parca), organul de presa al GDS. Intamplator, cel care le-a semnat contractul este chiar seful si fondatorul GDS – Iasi, “Andi” Lazescu, fostul angajat al unui delapidator national alintat Nus, cu un picior (ala bun) infipt in groapa in care pisica lui Putin isi face nevoile in curtea Kremlinului. Lazescu este la randul lui “publicist comentator” la acelasi “22”! Panimaiesi? As vrea sa ne spuna ANI si, de ce nu, chiar si ARC-ul ramas in fundul Tatianei Alina Mungiu de la ultima si singura tavalire a ei – o stiti, cred: o doamna asa, mai multilateral dezvoltata, care e toata ziulica cu curatenia societatii si “anticoruptia” in gura -, cum se numeste afacerea asta…
Despre afacerile murdare al lui “Andi” Lazescu si cum a adus Televiziunea publica la faliment cu 120 de milioane de euro datorii (calculati singuri cate pensii si alocatii taiate de urgenta intra in aceasta gaura) puteti afla din scrisoarea deschisa Apocalipsa dupa Lazescu
August 18th, 2014 
VR 
“Nu zic că n-ar fi posibili (cel puţin teoretic…) şi finanţatori generoşi, dezinteresaţi, preocupaţi să promoveze, prin ziarul lor, o atmosferă publică civilizată, fără partizanat abuziv, fără trivialităţi şi derapaje manipulatorii.”, scrie dl. Andrei Pleşu, “cu melancolie”, pe post de “blogger” Adevărul, gadilându-şi puţin patronul, pe generosul domn Cristian Burci, care îi dă salar – bunicel, zic unii, invidioşi, de pe la SIE -, şi îi editează foaia Dilema Veche.
Posted in 
Tags: 
