In exclusivitate pentru Roncea.ro prezint partea a II-a a studiului Insula Serpilor – Un alt pamant romanesc aflat sub stapanire Ucraineana, un extras dintr-o lucrare mai vasta a prof univ dr Traian Valentin Poncea, intitulata REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE PRIVIND BUCOVINA, ŢINUTURILE HERŢA ŞI HOTIN, BUGEACUL ŞI INSULA ŞERPILOR.
La 4 februarie 1948, Petru Groza, şeful guvernului României şi Veaceslav Mihailovici (Skriban) Molotov, artizanul celebrului Pakt de tristă amintire Molotov-Ribbentrop, ministrul de Externe al U.R.S.S., au semnat la Moscova un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.“[1].
Ulterior, la 23 mai 1948, era încheiat chiar pe Insula Şerpilor, un al doilea document (cu caracter tehnic), un proces-verbal de predare-primire a insulei, semnat, din partea română, de Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine al României, şi Nicolai Pavlovici Şutov, prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti, care stipula faptul că: „la ora 12 (ora locală), Insula Şerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră (…) a fost înapoiată[2] Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română“ [3].
Prin acest proces verbal, Eduard Mezincescu – prieten apropiat şi coreligionar cu Ana Pauker (născută Rabinsohn), ministrul Afacerilor Străine ale României -, „înapoia“ Uniunii Sovietice un teritoriu românesc care nu fusese niciodată împrumutat sau cedat de România.
După anexare, U.R.S.S.-ul a transformat-o într-o bază militară puternică, destinată să monitorizeze traficul naval în zona Gurilor Dunării şi Mării Negre şi să urmărească mişcările militare ale adversarilor săi din Alianţa Nord-Atlantică.
Ulterior, importanţa economică a insulei a crescut datorită descoperirii rezervelor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre.
Fixarea limitei apelor teritoriale, a platoului continental şi a zonei economice exclusive au redeschis „dosarul“ Insulei Şerpilor, determinînd factorii de conducere de la Bucureşti să iniţieze o serie de negocieri cu partea sovietică, desfăşurate în mai multe runde în intervalul 1967-1987, dar nefinalizate deoarece U.R.S.S.-ul a refuzat constant discutarea şi clarificarea problemei (statutului) Insulei Şerpilor, ştiind că, potrivit dreptului internaţional, aceasta aparţine de iure României, chiar dacă de facto ea este ocupată de ea.
Refuzul sovietic sistematic a fost unul calculat, la baza lui stând următoarele raţiuni: