Victor Roncea Blog

Cînta CTP susurul din WC
de Gheorghe Voicu

El trebuie să fie un dur

Acceptă să i se spună, cu arogantă umilinţă, CTP. Dar semnează Cristian Tudor Popescu (interminabilă înşiruire, probabil a vrut să nu fie confundat cu necunoscutul dar atît de talentatul poet Cristian Popescu) (Nota mea: Exact. Mai mult: Tudor e inventat). Este avid de glorie, apare obstinant la televizor, dă sentinţe categorice, e supărat pe toată lumea şi de ceva timp se crede buricul pămîntului. Bănuiesc că e doar un joc la care îl obligă celebritatea (pe care a vrut-o şi acum o are). Îmi vine să cred că e un introvertit simpatic, ar vrea să socializeze cu toată lumea, i-ar plăcea să zîmbească şi şi-ar dori să plîngă din toată inima. Dar imaginea pe care şi-a creat-o în ochii publicului nu-l lasă: el trebuie să fie dur.

Lumea frustraţilor

Are o inteligenţă de om subţire dar nu şi talent. Testele sale sînt ale unui meşteşugar, ştie trucurile unei fraze şocante, alege cuvintele cu o bună intuiţie, le lipeşte isteţ. Efectul e de circ, iar publicul său aplaudă încîntat. Cum trăim într-o lume a frustraţilor, Cristian Tudor Popescu a devenit purtătorul lor de cuvînt. El neagă totul, n-are nici o îndoială, e inchizitorul total care nu ştie ce-i mila. Nimic din jurul lui n-are umanitate, totul se scaldă în noroi, totul e bolnav, plin de bube incurabile. Dar cum scrisul nu-l făcea suficient de celebru, CTP a ajuns repede clientul favorit al acestei monstruoase maşinării a celebrităţii care este televiziunea. Într-o vreme, nici un talk-show fără supăratul de serviciu al naţiunii: CTP. Dar cum putea zugrăvi el mlaştina care ne înconjoară fără o mimică adecvată? Încruntat, cu sprîncenele coborîte a dulău înfuriat, grimasă de călău din beciurile inchiziţiei, îţi dă senzaţia că suferă o cosmică durere de stomac. A devenit o modă şi, cum spune vulgul pe care el îl dispreţuieşte, l-a luat apa. Îl auzi spunînd, încruntat, că un prieten (altă figură a tranziţiei) l-a felicitat pentru un editorial care, evident, a decis rezultatul unor alegeri prezidenţiale. Altădată, un preot l-a întrebat, cu infinită uimire, de ce-şi ia asupra lui toate păcatele omului? Exact ca Iisus…

Greaţa, cu o voluptate neliniştitoare

Fără să vrea, Cristian Tudor Popescu îşi cultivă imaginea de om care suferă pentru această ţară. Îl doare România care, totuşi, îl dezamăgeşte, cu politicienii săi corupţi, cu poporul său necivilizat. Nu cred în această poză, e doar faţa lui CTP pentru publicul care ba îl adoră, ba îl înjură dar, în nici un caz, nu-l ignoră. N-am înţeles niciodată de ce a fost declarat, ani în şir, cel mai bun ziarist (jurnalismul nu înseamnă a-ţi da cu părerea), n-a făcut nici un ziar de succes, nici măcar un ziar interesant (fostul “Adevărul” era un ziar îmbîcsit, cu o istorie tenebroasă, iar “Gîndul” de pe vremea lui avea un aer prăfuit de prea vechi). Dar nu-i poate fi contestată prezenţa remarcabilă în galeria pestriţă a personajelor pitoreşti din această perioadă de tranziţie unde poate fi aşezat alături de Ogică, Magda Ciumac, Dan Diaconescu, Traian Băsescu etc. Pentru că CTP are personalitate de tabloid ceva mai elevat, pentru că se dă în stambă pe teme ceva mai “high quality” (România, politicieni, poporul aflat în întunericul ignoranţei). Doar că, spre deosebire de Magda Ciumac care te face să rîzi, CTP îţi produce un disconfort total (mai ales în ultimul timp cînd îşi expune greaţa faţă de tot şi toate cu o voluptate neliniştitoare).

O mare nefericire

Părînd a fi nefericitul naţiunii, îmi vine să cred că CTP are o mare nefericire: nu e scriitor. De fapt, e membru al Uniunii Scriitorilor. Cărţile sale (în majoritate, antologii de articole apărute în “Adevărul” vechi) au doar succes la tîrguri. Dar n-au lovit piaţa aşa cum face faţa lui hăituită de la TV. N-au “rating”. Cu subtilitatea isteaţă care-l caracterizează, ştie acest lucru. Orice jurnalist visează să rămînă în istoria literaturii. Şi oricît v-ar mira şi CTP visează acest lucru. Nu i-a ieşit pînă acum. Dar nu-i timpul trecut.

Masculul cinema şi femeia teatru

Săptămîna trecută a publicat în “Gîndul” un crochiu intitulat “Eye contact”. Subiectul e riscant, uşor de luat peste picior. Onorabilul CTP merge, ca un om obişnuit, la WC-ul de la IATC. De ce? Voia, ca într-o ţară liberă cum e România, să facă şi el pişu. Ghinion, chiar la intrare dă de o “femelă de teatru” (autorul, modest, se cataloghează ca fiind “mascul de cinema”). Galant, masculul o lasă pe femelă să intre prima. Din fericire pentru literatura română, WC-ul de la IATC are o rezonanţă comparabilă cu cea a unei săli de concert. Numai aşa poate auzi masculul CTP “foşnetul fustei ridicate, fîşîitul colanţilor rulaţi, uşorul pocnet al chiloţilor aduşi spre genunchi” (aduşi spre genunchi, superbă găselniţă lingvistică). Masculul de cinema are revelaţia că un asemenea sentiment cosmic nu-l mai încercase decît atunci cînd ascultase Requiemul lui Mozart. Iar pişul femelei de teatru i se pare inchizitorului de la TV un adevărat “susur cristalin”. Iar cum CTP, nu vă miraţi, e şi el bărbat, se trezeşte în el sentimentul ancestral al posesivităţii drept care scrie emoţionat: “susurul cristalin era numai pentru mine”. Mă rog, orice bărbat îşi poate dori orice de la o femeie, chiar şi un susur cristalin. Tensiunea e în creştere. Ca în realismul magic, cei doi, masculul şi femela, evadează o clipă din realitatea prozaică a WC-ului de la IATC, chiar pe o plută aflată în derivă în mijlocul mării unde, sub pătură, stau îmbrăţişaţi, ochi în ochi (Aici, altă expresie uimitoare, bine găsită: “ascultam şi cu părul de pe ceafă”). Acum, masculul CTP are o problemă: el ce face? Ea terminase pişu, el, nu. Va pleca? Va dispărea pentru eternitate? Se termină magia? Nu, pentru că ea îl aşteaptă iar el, chinuit de atîta tensiune dă drumul unui jet care “ar fi culcat iarba, dacă ar fi fost pe cîmp (Altă chestie deştept şocantă, pentru că autorul notează: “se scurgea şi sufletul din mine”). Finalul e demn de un film al lui Bergman sau Alain Resnais: cei doi ies simultan, el nu îndrăzneşte să ridice ochii, îi vede doar balerinii, uşor uzaţi. Dacă se oprea aici, bine făcea. Nu rezistă spectacolului şi tabloidizează: fata are pe picior o pată liliachie, pielea era foarte albă, venele proeminente (descriere ca în Sanda Brown). Şi ultima frază, un fiasco: “Ştiam că mi le voi aminti (venele, nu fata! n.red.) şi după 25 de ani”.

Remarcabil, frumuseţe rece

Textul remarcabil, ţine extrem de precis linia dintre scabros şi puritate, nu ajunge în ridicol, are imagini şocante dar bine controlate, degajă tensiune şi o frumuseţe rece plină de tandreţe. Povestea, extrem de cinematografică, e puternică. Se reţine şi arată un CTP iscusit, inteligent, un excelent meşteşugar. Dar tot fără talent. Îi lipseşte acel ceva care transformă perfecţiunea tehnologiei (aici, a scrisului) în imperfecţiunea sufletului de creator autentic. Dar şi talentul vine, uneori, muncind (scriind). Nu făcînd pe justiţiarul, nu exprimîndu-ţi lehamitea pe ecranele TV (dacă e a ta, ţine-o acasă, n-o striga în piaţa publică).

Mare ghinion!

CTP e un mare ghinionist. Dacă ar fi rezistat gloriei TV, poate că ar fi ajuns un scriitor notabil. Dar aşa, a preferat să fie coleg cu Dan Diaconescu, Ogică, Magda Ciumac. Şi-a vîndut posibilul talent de scriitor pe gloria efemeră de starletă TV. Totuşi, e un fericit: nu orice om are şansa de a-i vinde ceva lui Mefisto. Adică, să fie şi el cineva.
https://www.7plus.ro/